Tag Archives: fotografie

Iarna la Pischia

Continui cu poze recuperate din urmă și povești de iarnă.

În zilele acelea de la începutul lui ianuarie, când lumea pare că nu și-a reluat încă ritmul după sărbători și revelion, când parcă nici anul cel nou nu s-a dezmorțit încă și nu a pornit cu viteză maximă înainte, când ai sentimentul de stat la gura sobei… e un timp bun de pornit la fotografiat. Măcar așa, ca să te dezmorțești un pic. Acum la Pișchia, pe un ger teribil. Câteva poze cu galaxiile de gheață ale lacului, niște căluți curioși și zglobii și dantelărie de iarnă în detaliile naturii.


Fotografiind „pur si simplu” prin Timisoara

În ultimele luni, aproape un an, am ieșit la fotografiat cam așa: trebuie să fac o fotografie pentru afișul de curs. Trebuie să ies acum, rapid la fotografiat pentru că îmi lipsesc câteva fotografii anume pentru a ilustra un suport de curs. Trebuie să ies la fotografiat pentru că trece zăpada…sau florile…sau ploaia și am nevoie (pentru diverse motive) de o astfel de poză. Trebuie să mai fotografiez câțiva „locuitori” de piatră ai Timișoarei ca să bifez ce mai am pe lisă (da, am liste!) ca să scot albumul (da, albumul!). Și da, fac toate astea, e o muncă. Deși lumea crede că a-ți urma pasiunea sau vocația înseamnă că faci doar ce-ți place și ești așa într-o euforie perpetuă.

Vorbesc de multe ori cu oameni, fie la cursuri, fie în rest și aproape toată lumea are atâtea idei grozave, planuri…care de cele mai multe ori zac în fundul unui sertar, metaforic vorbind. De ce? Motivele pot fi multe, sau mai degrabă scuzele. Dar e în principal o chestiune de voință. Chiar e foarte greu să ieși din rutină, din zona de confort și să faci ceva în care crezi. Știu și eu cum e, mulți ani nu am reușit. Dar cu cât încerci mai mult, cu atât îți antrenezi „mușchiul” voinței mai mult, cu atât capeți putere și încredere să continui și să faci mai mult. Am trăit și asta, și o trăiesc (deși încă mă împiedic de multe ori).

Dar cred că mai există și reversul medaliei atunci când ți-ai întărit voința și începi să miști lucrurile, acelea din fundul sertarului, dar nu numai pe acelea. Vrei să te implici în multe alte proiecte. Pentru că simți că acum poți. Ai o efervescență de idei și de energie. Vrei să îi împingi și pe alții înainte spre visele lor. Pentru că știi cum e, pentru că și tu ai fost acolo. Nu mai știi să spui nu uneori. Să stai. Să te joci. Să nu muți munții (cel puțin nu în fiecare zi). Să nu faci ceva doar după plan, ci „just because”. Nu pentru că aș fi fan al nefăcutului nimic. Îmi place munca și organizarea, mai ales, e necesară. Dar dacă lucrezi creativ după plan pe termen lung, te secătuiești, te epuizezi, te prăjești de-a dreptul. Creativitatea are nevoie de spațiu, de timp ca să înflorească. Și apoi, cred că nu toate limitele trebuie depășite în spiritul dezvoltării personale care caracterizează epoca noastră. Unele limite chiar te definesc ca om și e ok să fie așa. Acuma care limite trebuie depășite și care acceptate…asta e o altă discuție.

De ce scriu despre toate astea? Pentru că în acest punct mă găsesc acum. Pentru că nimeni nu îți spune cum e de fapt când începi să-ți cauți și încerci să-ți urmezi vocația. E un drum necartografiat, pentru mine cel puțin, și încerc să las un marcaj în urmă și pentru mine, poate și pentru alții (îmi tot dă târcoale un gând, că aceasta ar putea fi următoarea carte, adică după aceea pe care nu am terminat-o încă. Dar nu-i nimica, mă întorc imediat la planificare :)

Și sper să nu se înțeleagă că m-aș plânge că mi-i greu. Nu. Este un drum cu bucurie, un drum cu inimă, un drum asumat, cu toate ale sale. Apropo de asta, nu există drum ușor către vocație, asta e prima iluzie la care trebuie să renunțăm când pornim pe calea aceasta.

Așa că de aproape un an mă însoțește sentimentul că mi-e dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără un proiect în minte, fără un scop anume. Just because. Pur și simplu. Și până la urmă de ce este așa de important asta? Pentru că atunci când faci ceva creativ fără plan, fără țintă, sufletul nostru se exprimă, respiră, se hrănește. 

De fiecare dată le spun celor care vin la cursurile foto că nu trebuie să mergi prea departe pentru a găsi subiecte de fotografiat sau pentru a face fotografii bune. Nimic nu antrenează mai mult ochiul și mâna fotografului ca aceste sesiuni de fotografie în care înveți să privești cotidianul cu atenție și să-l vezi cu alți ochi, din altă perspectivă. Parcă ți se curăță privirea și totul e mai viu în jur. Iar creativitatea e la ea acasă. E ironic că tocmai eu nu făceam asta, nu pentru că vezi-bine nu ar mai trebui să exersez, ci pentru că eram prea prinsă în alte planuri și proiecte fotografice, faine de altfel. Cum am mai spus, în mod paradoxal, nu puteam fotografia chiar din cauza fotografiei.

Fotografiile de mai jos sunt așa. Pur și simplu. Și ce bine e.

 

 

 

Orasul nevazut – expozitie de fotografie

Împreuna cu prietena fotografă Daliana facem o expoziție în care am vrea să împărtășim pasiunea noastră pentru a descoperi Timișoara prin fotografii. Vineri, 31 martie ora 19 vă așteptăm la vernisaj în Bruiaj (Str. Victor Babeș nr. 14)

Și mai jos descrierea oficioasă a evenimentului :)

De mai mulți ani, Daliana și Claudia fotografiază Timișoara și descoperă cu uimire că este un subiect nesfârșit. Au simțit și ele la un moment dat, probabil ca și noi, că de multe ori ceea ce este în apropierea noastră cunoaștem cel mai puțin. Trecem zi de zi pe lângă niște comori și nu le vedem. Dar ele le văd în orașul prin care trecem prea grăbiți și cu privirea în jos și vor să ni le arate și nouă. Prin fotografii, ele privesc Timișoara cu atenție plină de dragoste, uneori cu durere, alteori cu curiozitate, cu spirit de explorator, cu uimire sau cu bucurie. Fotografia este doar instrumentul de contemplație, de descoperire, de împărtășire.

Daliana are o înclinație spre detalii de arhitectură și spre abstract, fotografiile ei descoperind o Timișoară plină de poezie și mister, trezindu-ți dorința de a bate la pas orașul și a vedea și tu ce vede ea. Dar nu este doar atât. Nu poate să nu observe, pe lângă frumusețe, și degradarea clădirilor, rănile lor și nu poate trece indiferentă pe lângă ele. Ar vrea să ni le arate și să ridice un semn de întrebare referitor la ce am primit de la generațiile precedente și ce vom lăsa noi în urmă.

Claudia are o abordare mai directă și mai candidă asupra orașului. Și ea și fotografiile ei parcă ar vrea să te ia de mână și să-ți spună: uite ce frumos e! În fotografiile ei se îmbină talentul de a scrie povești în cuvinte la fel ca și în imagini, pasiunea pentru istoriile Timișoarei, precum și conexiunea profundă cu orașul.

Două viziuni diferite, aceeași pasiune pentru a descoperi Timișoara aceasta nevăzută pe care doresc să o împărtășească cu voi. Despre aceasta este vorba în expoziția la care vă invităm cu drag.

 

Fotografia, pasiunea mea – workshop de initiere in fotografie – 7-9 aprilie 2017

Este pentru mine?

Acest curs este pentru tine dacă:

– Ești pasionat de fotografie, este hobby-ul tău sau poate ceva mai mult, dar partea tehnică ți se pare prea complicată și ai vrea să înveți.

– Ai vrea ca fotografiile tale să fie mai bune, dar nu ai niciodată timp sau dispoziție să te apuci să înveți singur și să descâlcești cartea tehnică a aparatului, manuale, tutoriale și articole de pe net.

– Te simți pierdut în prea multe informații tehnice, cifre, litere, obiective și reguli legate de aparatul foto.

– Ești tobă de teorie, dar îți lipsește partea practică și a ieși mai des la fotografiat.

– Ești o persoană creativă și îți dorești să te exprimi mai bine prin fotografie sau să deprinzi un nou hobby creativ

– Îți doreși pur și simplu să îmbunătățești fotografiile tale din vacanță și călătorii


Ce primesc?

Dacă ai răspus da la măcar una dintre întrebările de mai sus atunci te invit la un curs care:

  • îți va oferi o bună înțelegere a noțiunilor de bază ale fotografiei
  • fără prea multe explicații tehnice, cu multe exemple și aplicații pratice
  • dincolo de ce vei învăța, o experiență faină (vezi testimoniale mai jos) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie ca și tine, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic dar și creativ și îți va da un imbold pasiunii tale pentru fotografie
  • ieșire pe teren la fotografiat (am pregătit „jocuri” fotografice și teme creative)
  • sfaturi din experiența mea de fotograf
  • asistență și feedback individual la realizarea de fotografii pe durata cursului

(fotografii de la cursurile anterioare)

DESCRIERE CURS

Perioada: 7-9 aprilie 2017

Preț: 250 ron

Reducere: pentru participanții la cursurile mele anterioare: 210 lei

Loc de desfășurare: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator: SC Obiectiv Creativ SRL-D

Trainer: Claudia Tănăsescu

Program

Vineri, 7 aprilie:               17.00 – 20.00

Sâmbătă, 8 aprilie:        

9.00 – 13.00:  teorie și aplicații practice

13.00 – 15.00: pauză de prânz

15.00 – 19.00: ieșire pe teren la fotografiat

Duminică, 9 aprilie:      14.00 – 18.00: feedback, idei finale

Programul poate suferi variații de +/- 30 min în funcție de cum avansăm.

Programa cursului

Unitatea 1. Introducere. Aparatul foto: principiul de funcționare, componente, tipuri de obiective

Unitatea  2. Diafragma și profunzimea de câmp

Unitatea  3. Timpul de expunere și redarea mișcării

Unitatea  4. ISO și zgomotul de imagine

Unitatea  5. Expunerea. Relația dintre diafragmă, timp și ISO

Unitatea  6: Lumina și White balance

Unitatea  7. Claritatea imaginii și focalizarea

Unitatea  8: Dezvoltarea „ochiului fotografului”. Reguli de compoziție

Unitatea  9: Sesiune practică – ieșire la fotografiat în oraș

Unitatea 10: Recapitulare, feedback, sfaturi pentru fotografi de la fotografi

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător care să aibă propria cameră foto care poate fi setată manual (preferabil un DSLR sau mirrorless).

Fiecare participant va primi la sfârșitul workshopului suportul de curs „Fotografia, pasiunea mea” (format electronic, pdf, 75 de pagini) care va cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a tuturor noțiunilor discutate pe parcursul workshopului. Acesta constituie un material bine structurat, care va oferi o bază de aprofundare sau recapitulare ulterioară.

 ÎNSCRIERI:

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 1 aprilie 2017 prin completarea formularului de mai jos și plata taxei de înscriere.

Formular de înscriere

Contravaloarea cursului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume cont: OBIECTIV CREATIV SRL D

IBAN:   RO03BTRLRONCRT0372405301

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

Sucursala Timișoara

cu menţiunea: “Workshop foto aprilie 2017”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți. Dacă nu se întrunește numărul minim de participanți taxele de înscriere deja achitate vor fi returnate în întregime.

 informații suplimentare:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Eveniment facebook

Mai jos sunt fotografii de la cursurile anterioare, iar testimoniale de la foștii cursanți aici.

 

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

Retrospectiva 2012 in imagini

2012 a fost pentru mine anul marilor schimbări, descoperiri şi reaşezări. Şi continuă. Despre învăţăturile acestui an vă voi povesti în articolul de vinerea viitoare. Dar astăzi, dacă tot fac retrospectiva anului 2012 în imagini, voi vorbi mai mult despre fotografie.  Anul acesta a fost un an liber, în sensul că nu am lucrat într-un job clasic, însă am dedicat mult timp şi energie fotografiei. Am pornit pe drumul acesta fără prea multe planuri, a fost mai degrabă un salt în necunoscut, cu toată frica de rigoare :) Nu ştiu nici acum dacă asta va fi noua mea “carieră” ca să zic aşa, deşi nu am avut vreodată vreuna (sau ambiţia de a avea vreuna), şi nici nu-mi doresc.

Dar ce ştiu sigur este că fotografia mă va însoţi de acum încolo mult timp. Însă faţă de începutul acestui an, s-a schimbat destul de mult felul în care mă raportez la fotografie. Clar este ceva important pentru mine, însă nu mă definesc în funcţie de asta. Cred că am învăţat că chiar şi faţă de lucrurile importante pentru noi, care ne atrag, ne fac plăcere, trebuie să păstrăm o anumită distanţă, detaşare. Asta nu înseamnă a nu te implica, dimpotrivă, dar a nu îţi construi lumea, pe tine, în jurul unor repere exterioare. Centrul trebuie să-l găsim în noi. Am văzut că nu foloseşte la nimic să mă stresez cu ce va fi, să încerc, imit strategii de succes, ci pur şi simplu să dau ce am mai bun, să cred şi să pun suflet în ceea ce fac şi apoi să las lucrurile să se întâmple. Şi se întâmplă (fie că credem sau nu în asta). Iar drumul pe care tebuie să merg devine tot mai clar. E o iluzie să credem că putem controla totul. Cel puţin asta am învăţat eu. Şi de atunci viaţa mea e mult mai simplă şi mai liniştită.

Dar gata cu poveştile. Iată cum arată anul meu 2012 în imagini:

În ianuarie am început să umblu prin Timişoara şi să fotografiez, iar prima fotografie pe care am făcut-o a şi câştigat un concurs foto

_MG_7659_web

În ianuarie a continuat să plouă în Timişoara

_MG_7797_w

iar în februarie a nins mult mult şi oraşul a arătat superb

Timisoara

 

_MG_8737w

Tot în februarie am fost la un workshop de fotografie cu dl. Mihai Moiceanu la Măgura, lângă Braşov, o zonă atât de frumoasă, unde am făcut şi fotografia de mai jos:

_MG_8366-w

Iar la sfârşitul lui februarie am lansat acest site :)

In martie am descoperit un loc din Timişoara unde nu am mai fost niciodată, vechea uzină de apă Urseni:

_MG_9596 copy

Tot în martie am fost la o expoziţie deosebită – Istoria unui meşteşug: Petru Kindlein, bijutier şi ceasornicar (am scris despre asta aici)

 

Ceas_18 copy

Tot umblând pe jos prin Timişoara şi uitându-mă cu atenţie în jur, am văzut cu alţi ochi locuri banale, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să le observ:

Urban landscape

 

Tot în luna martie am început şi primul meu proiect foto – Cititorii – care încă continuă şi sper ca în 2013 să fac o expoziţie cu portretele adunate.

Mircea

Luna martie s-a încheiat cu Ora Pământului, iar câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut cu această ocazie au câştigat la un concurs de fotografie organizat de WWF România şi fotograful Dan Dinu:

Timisoara

În aprilie au început să apară în sfârşit semne de primăvară în Timişoara

primavara

Şi am mai stat la o cafea însoţită de poezie, o idee foarte faină în Bruiaj Bar, Timişoara

Bruiaj

Am mai fost la un concert super fain al celor de la Blazzaj, şi pentru că tot mergeam la astfel de evenimente şi făceam fotografii, mi-a venit ideea de a reuni acestea într-un proiect foto (poate cam pretenţios spus) prin care să susţin artiştii şi evenimentele locale (mediatizandu-i prin fotografie)

Blazzaj

Tot în aprilie am fost în Belgia şi am revizitat Brugge:

Brugge

În mai am fost în excursie la Herculane, unul dintre locurile mele preferate pe lumea asta

Herculane

IMG_1907 copy

Tot în mai am fost la un eveniment de poezie şi artă contemporană în aer liber “Aleea din Parc” şi am mai scris despre ce se întâmplă… sau nu în Timişoara: vezi articol

Aleea din parc

În iunie ştiu că am stat mult pe afară, era deja foarte cald. Am fost la câteva festivaluri în aer liber: Acces Art, Street Delivery şi..la o bătaie cu apă  :)

apa_087 copy

Acces art colaj web

SD_82

SD_212

O dată cu vara am început să umblu foarte mult pe bicicletă şi am făcut multe excursii cu bitza în jurul Timişoarei, de ex la Izvin, de unde e şi fotografia de mai jos

vara

Am mai făcut poze pentru proiectul meu cu Cititorii

MM_93

În iulie am petrecut o săptămână într-un sat de lângă Cheile Turzii – Livada – unde am redescoperit liniştea, bucuriile simple, natura şi am scris despre Viaţa la ţară

 

IMG_4013 copy

Într-una din plimbările cu bicicleta pe câmpurile din apropierea Timişoarei am fotografiat un câmp superb de floarea soarelui la apus, dar şi binecunoscutele ciori ale Timişoarei

floarea soarelui

Elegie

 În iulie m-am bucurat să pot face fotografii ca voluntară la un eveniment deosebit din cadrul Muzeului de Artă din Timişoara: doi bătrâni bolnavi cu Parkinson şi-au făcut debutul ca ghizi muzeali pentru un public special: bolnavi cu Alzheimer (mai multe despre acest proiect aici)

muzeu-alzheimer_055 copy

muzeu-alzheimer_098 copy

Luna iulie s-a încheiat cu o excursie în Cheile Nerei

Cheile Nerei

În august am fost la mare la Constanţa

rasarit

Si am facut prima fotografie pentru proiectul 35 ways of seeing myself

myself

Inapoi in Timisoara, am mai făcut fotografii pe stradă:

IMG_4789

colaj tm a-n

În septembrie am făcut fotografii la copii şi…bunici

Iasmina_12 copy

Ziua Alzheimer_098

Ziua internaţională Alzheimer sărbătorită la Centrul de zi Alzheimer din Timişoara (mai multe despre aceasta aici)

Şi tot în aceeaşi notă, în octombrie am făcut fotografii şi am scris despre Cafeneauna Alzheimer, un alt proiect frumos dedicat bătrânilor cu Alzheimer (vezi articol)

Alzheimer cafe06

În noiembrie încă au fost zile cu soare blând şi culori frumoase de toamă, aşa că am fost într-o excursie la staţia meteo Cuntu

cuntu_015

cuntu_016 copy

…şi pe dealuri, în sate din apropiere de Timişoara

IMG_7308

IMG_7227

…şi o ultimă plimbare cu bicicleta pe anul ăsta înainte de venirea iernii până la Izvin

IMG_7584 copy

Tot în noiembrie am fost la un concert foarte fain – Acoustica – despre care am mai scris şi altă dată (vezi articol, care a apărut şi în cartea de poezii a lui Daniel Silvian Petre – Peace Off)

Acoustica

În decembrie a fost o lună mai săracă în fotografii. Dar am început un proiect foto legat de yoga din care care face parte şi fotografia de mai jos intitulată: Schimbă perspectiva.
…ceea ce vă doresc şi vouă în 2013  :)

Change the perspective

 

Iar daca vrei vezi şi retrospectiva 2011: aici

 

Pentru tine cum a fost anul 2012?

 

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Adio Bruxelles

“We shouldn’t be afraid of leaving things behind, because what is really important always stays with us. Even when we don’t want to” (dialog din filmul Mine Vaganti)

Zilele astea se implineste un an de cand am plecat din Bruxelles, asa ca reiau un text pe care l-am scris atunci, cu inima stransa si cu multe sentimente contradictorii inaintea plecarii.

"Bruxelles"

"nori"

E greu sa lasi ceva in urma, fie ca sunt locuri, oameni, joburi, relatii. Poate ca cel mai greu este sa spunem ramas bun, care de multe ori e un adio, oamenilor din viata noastra (sau oare e mai greu sa spui adio unor obisnuinte, chiar si atunci cand stim in stafunduri ca (ne) fac rau?). Poate ca de multe ori ne agatam de oameni pentru ca ne agatam de fapt de sentimentele noastre. Poate pentru ca ne dau iluzia sigurantei si sensului. Poate pentru ca orice schimbare implica o zguduire, o pierdere (si de sine) si e dureros si mai ales atat de nesigur drumul in fata. Asta imi aduce aminte de ce scria Dan Lungu, ca “Avem o singura viata, insa mai multe morti”. (in cartea “In iad toate becurile sunt arse”)

Ma gandesc la toate astea pentru ca sunt cu o zi inainte de a parasi Bruxelles-ul definitiv, dupa ce am locuit trei ani si jumatate aici. Si acum e momentul sa spun adio la cursurile de franceza, incercarile nereusite de a diferentia é de è, duminicile lenese si ploioase cu pain au chocolat, trudind asupra ziarului Tribune de Bruxelles in compania dictionarului scolar Francez-Roman, plimbarile pe soare si ploaie in parcul Cinquantenaire, plangerile nesfarsite despre vreme si birocratie, excursiile ieftine de weekend prin Europa la mai toate destinatiile ryanair, al 9lea job, plimbari lungi cu bicicleta prin padurea La Cambre si Tervuren, sentimentul de a fi un strain, bariere culturale si lingvistice, singuratate, consumerismul la cote maxime, beri grozave, sentimentul ca am adus o mica diferenta in vietile catorva oameni, pe care acum ii las in urma, schimbari, curaj, yoga, masti vesele, pierdere si descoperire de sine, iubire, conversatii adevarate, cativa oameni care au avut un impact foarte mare asupra mea si m-au si ajutat mult, neliniste, heartbreak, concerte si festivaluri de muzica, proiecte noi, proiecte neterminate, piata de vechituri Jeu de Balle, pita fierbinte umpluta cu branza feta care se topeste, masline picante, ceapa murata si rosii uscate de la familia de marocani din Marche du Midi (inca mai salivez), regasirea pasiunii pentru fotografie, disciplina, decizii…

Cat despre fotografii, au fost facute de la etajul superior al Parking 58, o parcare cu 10 etaje din centru, unde am vrut sa merg de cand am ajuns in Bruxelles. Asa ca in ultima mea zi aici am vrut sa bifez de pe acea lista cu locuri de vazut macar asta (desi acum cand plec imi dau seama ca mai sunt atatea locuri pe care as vrea sa le vad in Bruxelles).

(Si un alt Goodbye pentru Bruxelles aici)

When you’re gone

"Berlin Holocaust memorial"

E primul lucru care mi-a venit in minte dupa ce am facut poza asta: When you’re gone, dupa titlul unui cantec de la Cranberries, pe care-i ascultam atat de des in vremea liceului, pana am uzat de tot banda casetei copiate dupa alta caseta copiata, cu etichete scrise cu pixul.

In ziua aceea cand am facut fotografia, sigur nu cautam sa exprim asta, deabia imi venea sa scot aparatul din geanta, era mult prea frig si umed ca sa ma gandesc la altceva decat la picioarele mele inghetate care au batut multi kilometri prin Berlinul gigantic, care te atragea si te incanta si te haituia si nu te lasa sa te odihnesti. Tin minte, desi era acum vreo cinci ani, ca am tot umblat cu o senzatie ciudata, de apasare si pierdere, printre blocurile de ciment gri de la Memorialul Holocaustului peste care cadea o ploaie marunta si inghetata pana am facut poza asta.

Uneori ma gandesc ca am putea da unei fotografiei orice interpretare. Cumva este ca si cu testul cu petele de cerneala Roscharch: ceea ce vezi in petele de cerneala este doar in mintea ta si de fapt spune ceva despre tine.

As fi putut intitula aceasta fotografie “Toamna si betonul” :)) sau “Memorialul Holocaustului din Berlin”, care ar fi fost probabil titluri mai potrivite din punctul de vedere al descrierii realitatii. Insa oare realitatea o caut cand fotografiez? Originalitatea? Frumusetea? Sa fac fotografii care sa aiba succes? Eh, prostii… Si eu, ca si ceilalti, in atatea moduri, interpretam realitatea, ce vedem, ce ni se intampla, pe ceilalti, prin “ochelarii” personali, prin prisma experientelor, ideilor cimentate in timp, obisnuintelor si a tot ce am aculmulat pana la momentul respectiv din viata. Si incercam sa exprimam asta, in speranta ca ceilalti vor intelege cu adevarat si vor avea compasiune. Ca de cele mai multe ori cand fac fotografii, uit de mine, mi se goleste mintea, dar se umple de idei si imagini care nu au de-a face cu mine, insa surprinzator, fotografiile care ies  spun ceva despre mine. Si mai surprinzator a fost sa aflu ca spun ceva si despre ceilalti oameni.  Da, da, da, si eu stiu si tu care citesti stii ce vreau sa spun aici. Emotiile astea care, cu cat sunt mai puternice, mai delicate, mai confuze, sau atat de contradictorii ca ne sfasie, cu atat este mai dificil sa le exprimam direct. Toti, ca fiinte umane, impartasim aceleasi emotii si sentimente, care ne conecteaza, dincolo de toate diferentele. E simplu, si totusi atat de complicat cand vine vorba de oameni. Cred ca acesta este unul din lucrurile care imi place cel mai mult la fotografie, puterea de a exprima sentimente dincolo de cuvinte si prin aceasta, a conecta oamenii.

Tie ce iti spune aceasta fotografie? Ce titlu i-ai da?

Fotografia de marti #34

"lemn"

 

Aceasta este una dintre fotografiile pe care le-am realizat pentru concursul cu tema lemnul (categoria fotografie de concept) organizat de Fundaţia Kronospan, cu accentul pe protectia mediului si conservarea resurselor naturale, a lemnului in special. Cum vi se pare?

PS: si nu va faceti griji, nu am dat foc la casa :)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

O vineri cu lucruri banale

“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
(citat întreg aici)

Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)

Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?

Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun  şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens.  Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.

"frunza toamna"

Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale

…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.

"castana"

…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger

…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii

…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe

"toamna"

…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită

…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă

…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi

…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră

…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere

…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”

 

Pe tine ce te-a miscat astazi, te-a facut sa zambesti sau sa visezi?  Mi-ar plăcea să ştiu :) Aşa că dacă doreşti, poti scrie despre asta în secţiunea de comentarii de mai jos. Mulţumesc.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #28

"fluturi"

Fotografia de azi este din Cheile Nerei, unde mi-a trebui destul de multa rabdare pentru a-i urmari si a-i surprinde pe acesti fluturi :) Daca vreti sa vedeti mai multe fotografii din Cheile Nerei-Beusnita: aici

Totodata este o introducere pentru articolul de vinerea asta pe tema… doi. Ne vedem vineri :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                      [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

35 ways of seeing myself

Motto: Not all those who wander are lost

De multe ori mă întreabă lumea cât de personal vreau să fie blogul meu. Cât din experienţele, gândurile, sentimentele  şi viaţa mea împărtăşesc aici?

Şi eu m-am tot întrebat asta. M-am mai întrebat şi de ce fac asta, până la urmă, să scriu despre mine, ce interes poate avea pentru ceilalţi? Mai ales că nu îmi place să fiu o persoană publică, am trac să vorbesc în public, nu sunt super-sociabilă, îmi place singurătatea şi liniştea, nu am o viaţă extraordinară, nu simt nevoia să fiu văzută sau ascultată sau să conving pe cineva de părerile mele. Şi atunci de ce acest blog? În urmă cu câţiva ani ideea de a avea un blog era cum nu se poate mai străină de mine. Însă nimic nu este întâmplător. Toate deciziile şi acţiunile noastre, dar şi întâmplările care nu le putem controla şi vin peste noi, nimic nu este întâmplător. Toate ne poartă, uneori pe un drum ocolit şi plin de obstacole şi încercări, spre noi înşine, spre miezul nostru adevărat. Despre drumul acesta scriu şi fotografiez. Şi da, este personal. Drumul acesta presărat de iluzii, deturnări, imitaţii, nesiguranţă, falsuri, cosmetizări, măşti, revelaţii, influenţe, oameni şi întâmplări care ne scot din matca noastră şi ne schimbă cursul şi sistemul de referinţă, goluri, pierderi şi regăsiri.

Poate că această căutare de sine a devenit un lait motiv al timpurilor noastre, şi nu întâmplător. Acum, mai mult decât oricând, din toate părţile te asaltează modele, imagini, idei, produse, informaţii, posibilităţi şi distracţii fără sfârşit, încât de multe ori nici nu mai avem timpul şi starea de a ne opri să ne întrebăm cine suntem, ce vrem cu adevarat, dacă ce vrem ne aduce cu adevărat mulţumirea/fericirea, dacă alergăm după iluzii şi modele care se insinuează peste tot în jurul nostru sau ne urmăm propria cale şi ce înseamnă asta.

Uncertainty…Transformation…Change…Openness

Proiectul fotografic pe care vreau să vi-l prezint azi – 35 ways of seeing myself – este foarte personal. Nu urmăresc să fac fotografii în care să arăt frumos/interesant/artistic; probabil că în multe fotografii nici nu voi apărea (deci nu e o serie de autoportrete). Aş vrea să exprim vizual diverse ipostaze care mă reprezintă. Sau aş putea spune că este un jurnal in imagini al unei calatorii interioare (dacă nu sună prea pompos).

Şi sper ca prin aceasta să inspir şi pe alţii să se privească (în interior şi în exterior), să se asume, să se schimbe, eliberându-se de imagini false şi de moduri de a se privi adânc înrădăcinate şi perpetuate în timp, să se accepte. Dar nu vreau să sune totul aşa sfătos şi plin de importanţă, ca şi cum aş şti eu nu ştiu ce reţetă de fericire, până la urmă fiecare ia ce vrea şi ce rezonează cu el/ea din acest proiect, la fel ca şi din tot ce ne vine din exterior.

De ce 35? Pentru că am început proiectul la 35 de ani, când am trecut prin mari transformări interioare, de fapt a fost un proces care a început în urmă cu câţiva ani şi s-a cristalizat în anii următori. Fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine un instrument de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), aşa că am încercat să folosesc acest instrument şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele.

Revenind la întrebarea ce interes poate avea ce fac eu (sau ce face oricine) pentru ceilalţi, eu cred că atunci când exprimăm sincer experienţele noastre şi pe noi înşine, chiar şi atunci când nu sunt prea „prezentabile”, fără a ţine cont de cum ni se tot arată că ar trebui să fim (adică puternici, in control, pozitivi, de succes, etc.), de ce vor zice alţii, de faptul că s-ar putea să fim răniţi sau ridiculizaţi, atunci îi inspirăm şi pe alţii să fie autentici. Pe mine, cel puţin, asta mă inspiră. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat din cartea lui Brene Brown “Gifts of imperfection”: You have to be brave with your life so other people can be brave with theirs.

Aştept părerile şi comentariile voastre despre tema cum vă vedeţi pe voi înşivă. Sunt curioasa :)  Si apropo, v-ar plăcea să faceţi/luati parte la un astfel de proiect? Puteti lasa un comentariu mai jos. Multumesc.

Geneva sau “Why do all good things come to an end?”

Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.

"Geneva"
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda,  vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii  etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.

"Jet d'eau Geneva"

Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-amcontinuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.

"parapanta"

Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? :-) . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!

"geneva"

Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.

“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?

For the English version of this article, go here.

 

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here

Andalucia, mi amor

Articol si fotografii publicate in revista Foto4All (pag 55-63)

Cu riscul de a suna ca într-o telenovelă, trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit profund şi iremediabil de Andalucia, după doar o săptămână petrecută acolo.

Poate că s-a întâmplat atunci când ascultam cu respiraţia tăiată, în întuneric, sunetul răscolitor al corzilor de chitară mângâiate melancolic şi apoi brutal, palmele lovite ritmic, picioarele dansatorilor care băteau ritmul atât de rapid, făcându-mi stomacul să vibreze, iar pieptul să mi se strângă la cântecul presărat cu ţipete, despre dragoste neîmplinită sau pierdută, despre răzbunare şi moarte, despre cuţite şi onoare, în timpul unui spectacol flamenco în Sevilla.

 "flamenco"

Dansatoare de flamenco in cadrul unui spectacol la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

 Poate că m-a lăsat uimită priveliştea incredibilă a oraşului Ronda, cu casele lui albe căţărate pe marginile unui canion ameţitor de piatră roasă de vremuri, la înălţimi de peste o sută de metri, care par să reflecte istoria zbuciumată a locului, ocupat de-a lungul istoriei de celţi, fenicieni, romani, arabi şi marcat de masacrele inchiziţiei. Ronda a atras şi multe nume celebre, ca Ernest Hemingway, care a petrecut multe veri acolo şi a localizat una din scenele din romanul său „Pentru cine bat clopotele” în Ronda; de asemenea au petrecut timp şi au scris acolo Orson Welles şi Rainer Maria Rilke.

"ronda"Canionul din Ronda

"Ronda"

Panorama din Ronda

Poate că m-a vrăjit atmosfera din micul oraş alb de la ocean, Cadiz, peste care sufla puternic vântul Sirocco venit din Africa, ce ridica nisipul, învolbura marea şi îţi ardea pielea, cu mirosul de peşte proaspăt din pieţe, cu empanada con autuno (un fel de merdenea cu ton ce ţi se topea în gură), cu somnolenţa străzilor la amiază când era plin de pisici ce dormeau pe pietrele albe, calde ale oraşului, cu o îngheţată fabuloasă de la gelateria „Peace Love and Icecream”, despre care am decis că e tocmai bun ca motto pentru oraş, împreună cu gustul de caramel, vanilie şi mirodenii.

 "Cadiz"

Cadiz

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana, Sevilla. Detaliu ceramica

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana seara

Dar nu sunt numai lucrurile spectaculoase care mi-au furat inima în Andalucia (cum e şi fascinanta, desprinsă din basme Mezquita de Cordoba sau Plaza de Espana pe înserat, ca un arc armonios, cu cerul indigo deasupra), ci şi atmosfera atât de relaxată şi deschisă – în contrast cu intensitatea flamencoului – de pe străzile şi pieţele Sevillei, unde localnicii tineri şi bătrâni păreau că îşi duc viaţa afară, ieşiţi la promenadă, la o conversaţie pe bancă cu prietenii, citind ziarul, la tapas şi claras con limon (bere albă cu lămâie) prin bodegi înghesuite cu mese slinoase şi terase gălăgioase, unde chelnerii vorbeau cu tine, nu conta de ştiai spaniolă sau nu, şi era atât de uşor să fii şi tu mai deschis şi să intri în vorbă cu oricine. Şi de aceea, din punct de vedere fotografic, mi s-a părut unul dintre cele mai bune locuri pentru a face fotografie de stradă.

"fotografie de strada"Povesti pe strada in Sevilla

Mai multe fotografii din Andalucia aici

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

O zi in desert

“Ce zodie esti? O sa-ti arat constelatia ta”

A iesit de pe soseaua ingusta, pe care nu incapeau doua masini venind din sensuri opuse, astfel incat la fiecare intalnire rara cu faruri orbitoare, venind parca din neant pe drumul in mijlocul pustiului, soferii jucau un joc putin dus la limita al nervilor tari si al celui care cedeaza primul suprematia drumului.

"Maroc"
O data motorul oprit, doar praful jucand inca in aer ca un halo in jurul masinii, s-a lasat o liniste atat de profunda si m-a coplesit cerul, o perfecta cupola sferica, neintrerupt de nici o constructie umana, de nici o lumina artificiala. Doar noaptea neagra si stelele, miliarde si miliarde. Atunci mi-am dat seama ca nu mai privisem cerul de atata timp. Orasul ne-a dezvatat de a mai privi cerul, ne-a facut sa ne uitam la el ciuntit de cladiri, incadrat de geamuri termopane de birouri luminate vesnic de neoane, decolorat de faruri de masini si de stalpi de iluminat. Insa acolo, prinsa intre pamant si cer, coplesita de imensitatea acestui spatiu deschis, parca urca in mine o bucurie ancestrala, uitata, pe care o simt tot timpul in fata naturii.

"Maroc"

Atunci mi-a prins bratul, aratandu-mi cu cealalta mana intinsa spre cer: “Vezi? Grupul acela de trei stele, care apoi se continua cu o secera? Acela e Leul. Iar acela este arcul vanatorului Orion, insotit de cainii lui, ii vezi? Raul acela alb care strabate cerul este Calea Lactee. Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte”

Da, recunosc, un barbat si o femeie in noapte, el vorbindu-i despre stele, e deja o imagine-cliseu de comedii siropoase, dar inainte de a va lasa imaginatia sa zboare, inventand scenarii romantice, trebuie sa va spun ca eram impreuna cu inca doi prieteni, langa un jeep prafuit, dupa un drum hurducat de aproape doua ore in noapte prin desertul marocan, prin care Abdul – soferul si totodata ghidul nostru berber – ne-a condus in afara oricarui drum, printre dune, pietris si arbori pitici, fara GPS, fara lumini sau indicatoare, lasandu-ne undeva la limita intre uimire in fata capacitatii lui incredibile de a se orienta in acest pustiu fara repere (cel putin pentru noi) si o oarecare frica care se insinua fara sa vrea in mintile noastre obisnuite cu siguranta ‘civilizatiei’, care nu lasa loc neprevazutului sau necunoscutului. Iar un drum noaptea prin desert, care parea sa nu se mai termine, pentru ca nici o lumina nu indica apropierea unui spatiu locuit, intalnirile sporadice cu alte masini si conversatii intr-o limba necunoscuta si rastita, tacerea aproape ostentativa a lui Abdul ne tineau intr-o asteptare incordata. Mai tarziu, cand am ajuns la hostel, ne-a spus ca se simtise foarte rau, si strangea din dinti ca sa poata conduce mai departe. Da, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par la prima vedere.

"Maroc"

Abdul stia totul despre stele, nu ne-a spus de unde invatase, ci doar ca daca traiesti in desert ajungi sa le cunosti si sa te orientezi dupa ele ca dupa arbustii pitici si uscati sau dunele. Recunostea constelatiile cu o precizie uimitoare si am primit o lectie de astronomie acolo, in marginea drumului din mijlocul pustietatii.

Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”. Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierudt ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.

"Maroc"

Caci in acea zi am fost fericita. Da, nu pot gasi alt cuvant mai bun pentru a descrie starea de uimire si exaltare in fata a tot ce vedeam, care era atat de diferit de viata mea “reala”/obisnuita, cu statul pe un scaun in fata unui monitor timp de 8 ore sau mai mult, cu alergatura aceea de a rezolva zeci de mici probleme care-ti faramiteaza si inghit timpul, cu amorteala mintii si a corpului provocata de rutina, cu ganduri si senzatii vagi, dorinte nemarturisite si fantome ale inimii care te asalteaza noaptea in pat inainte de a inchide ochii. Ma simteam atat de departe de toate astea, ma simteam usoara, plina de energie, cu mintea limpede, absorbind noul si diferitul, si rezonand la ele. I felt ALIVE! Probabil de aceea calatoritul poate deveni ca un drog, devii dependent de aceste senzatii si le cauti din nou si din nou, mergand spre alte destinatii. Si din nou, atunci, dar si acum in timp ce scriu, ma incearca acel dor de duca, un dor de lucruri pe care nici macar nu le cunosc, dar ma cheama si ma fac sa-mi doresc sa plec, mai mult decat un concediu, mai mult decat o saptamana sau un weekend aici si dincolo. Oare cand ii voi da ascultare?

"Maroc"

Insa sa revin. Si derulez filmul calatoriei cu trei zile in urma, cand eram inca in Marrakech, si plecam de dimineata intr-o masina inchiriata, putin speriati de traficul haotic si de posibilitatea de a intalni false road patrols, care te pot jefui, dupa cum de avertizasera ghidurile turistice citite inainte. Insa am zis Insh’Allah si am pornit. Si bineinteles ca ne-am facut griji degeaba (dupa cum spune una din cartile mele preferate: “Fear is he mind killer”. Dune, de Frank Herbert). In acea zi am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase traversari de munti, prin trecatoarea Tiz’n’Tichka, la 2300m, e drept, in masina, pe o sosea  in perfecta stare (bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vesnica noastra problema cu drumurile din Romania) cu serpentine ametitoare si urcusuri pe care masinuta noastra se tara gafaind. Erau muntii Atlas, rosiatici, cu straturi de roca incretite acum milioane de ani, vai abrupte si salbatice, vegetatie pitica si saracacioasa, un peisaj dezolant, in care apareau sate cu doar cateva case, construite din acelasi pamant rosu, ca si cum ar fi crescut din munte.

"Maroc"

La fel parea rasarit din pietre si pamant si Ait Ben Haddou, poate una din cele mai renumite atractii turistice din Maroc:  un kasbah care a fost mult timp un punct important pe ruta caravanelor ce transportau aur, sare si sclavi intre Sahara si Marrakech, dar ce l-a facut cu adevarat celebru a fost aparitia in filme ca Lawrence al Arabiei, Isus din Nazaret sau Gladiatorul. Totul e turistic acolo, in cetate nu mai locuiesc localnici, ci sunt doar standuri cu esarfe, picturi si alte suveniruri. Dar sunt unele locuri (cum e si Parisul, cel putin  pentru mine), care au atata personalitate, incat nici un stand de suveniruri sau vanzator agasant nu le poate strica farmecul.

"Maroc"

Noaptea ne-am oprit  in Skoura, la un riad singuratic, inconjurat de un desert  pietros si dezolant pe de-o parte, si de cealalta de o crescatorie nesfarsita de palmieri in care rasareau din loc in loc alte ksars, iar in departare profilandu-se crestele inzapezite ale muntilor Atlas. La Chez Tali am stat la povesti cu gazda noastra Soufiane, care ne-a asteptat cu prajituri marocane si ceai de menta, foarte prietenos si vorbaret. Iar apoi, asteptand ora cinei, am stat vrajita pe terasa de pamant in nuante de ocru si am urmarit in linistea aceea a desertului un apus crepuscular, rasaritul stelelor si aparitia fantomatica si amenintatoare a unei lune imense.

A doua zi am traversat valea Draa, ce parea un fel de Vale a mortii, cu munti pamantii, stratificati, lunatici, cu solul uscat si fara vegetatie, cu exceptia palmierilor ce cresteau luxuriant de-a lungul vreunui rau sau oaze. si am ajuns in Zagora, oras in care am stat cat sa dormim acolo la un hostel si din care mi-a ramas intiparit in minte doar urletul infricosator ca al unui t-rex – nu glumesc – al unui paun din gradina hostelului care plangea dupa perechea lui.

"Maroc"

Si reinnod firul povestii din desert, cu dimineata in care plecasem devreme spre dunele de la Erg Chigaga. Din pacate nu aveam decat o zi la dispozitie pentru safari-ul in desert. Am negociat aceasta excursie, ca tot ce vrei sa cumperi in Maroc, de la mancare, la esarfe, cercei, marochinarie sau cazare, nimic nu are un pret fix. Bineinteles, la inceput pare greu si m-am simtit stingherita, dar apoi am intrat in joc, caci altfel as fi platit dublu si m-as fi simtit inselata.  Oricum, cu negociat cu tot, in majoritatea cazurilor plateam probabil mai mult decat pretul real, dupa lungi conversatii (uneori in fata unui pahar de ceai de menta, adus ad-hoc) in care se strecoara povesti de familie, lectii de istorie si povestiri despre obiceiuri marocane. Iar la sfarsit, dupa ce tranzactia se incheia, sincer, nici nu imi mai pasa care era pretul real sau daca as fi putut scoate cu 10 dirham mai putin. Si asta nu pentru ca sunt risipitoare (imi place sa cred) dar simteam ca am primit mult in schimbul banilor. Si sta cred ca e adevarata regula a pretului ‘corect’. De multe ori ma intrebam daca sociabilitatea si placerea lor de a povesti era dictata doar de ratiuni de comerciant, dar chiar si asa, era singurul mod de a vorbi cu localnicii si am aflat multe povesti interesante despre vietile lor si am ras cu ei si de multe ori mi-a parut rau de ei, de saracia lor si de lipsa de sanse.

"Maroc"

In acea zi ma catarasem gafaind sub un soare nemilos pe dunele de la Erg Chigaga; ramanand acolo sus aproape o ora, privind desertul care se unduia pana in zare, fara cuvinte. Poate pentru ca era prima data cand eram in desert, nu  ma saturam de privelistea himerica a dunelor ca niste valuri impietrite, creand iluzii optice. Abdul, care venea aici aproape zilnic cu alte grupuri de turisti, spunea ca nu se satura niciodata sa priveasca desertul si acolo se simtea in pace, se simtea acasa, si intr-adevar, parea ca se integreaza atat de bine in peisajul acela. La 40 de grade, eu eram rosie, transpirata si arsa de soare, el senin, fara o urma de transpiratie,  cu ochii zambind negri sub turbanul care-i acoperea si jumatete din fata. Si stand acolo, am inteles de ce asta nu se transforma intr-o rutina.

"Maroc"

In urma cu cateva saptamani plouase, ceea ce era atat de rar acolo, asa ca pe bucatile de pamant uscat de langa dunele de la Erg Chigaga rasarise iarba. Triburile nomade care traiau in desert venisera acolo cu turmele de camile si dromaderi la pascut. Am trecut printre ele, starnind mame dromader care-si protejau puii proaspat nascuti, cu picioare nesigure si boturi umede, iar mai departe am intalnit si turme de magari salbatici, pitici si speriosi. Ne-am continuat drumul in masina pana cand soarele a inceput sa coboare, si atunci ne-am oprit, am coborat din masina si ne-am asezat pe pamant, fara sa vorbim, privind cu respiratia taiata apusul de soare in desert, cum discul incandescent cobora incet dupa linia orizonotului, imbracand pietre, tufisuri strambe, arbori pitici si despuiati si nisipul omniprezent in lumina aurie, apoi rosiatica iar la sfarsit albastrie, inainte ca totul sa se cufunde in intuneric. Si era atat de liniste…

"Maroc"

“Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte, mi-a mai spus.  Dar trebuie sa plecam acum”. M-am urcat in jeep, cu mintea la stele, si m-a doborat oboseala acelei zile

A fost doar o zi. O zi din viata mea, care sigur nu o voi uita sau nu o voi confuda cu altele.

Prima mea fotografie cu stele sau cum mi-am petrecut 1.141 de secunde din viata

"retezat"Era aproape miezul nopţii şi prietenii mei deja dormeau în corturi. Fusese o zi lunga, urcasem pana la 2500m pe Vârful Păpuşa din munţii Retezat, prin peisajul lor fantastic, cu văi bolovănoase, lacuri glaciare înconurate de flori viu colorate, vârfuri stâncoase care răsăreau din nori, schimbări bruşte de vreme, ca şi cum ar fi fost patru anotimpuri într-o singură zi, de la soare care ne ardea feţele, la ceaţă sau nori care alerau în urma noastră, acoperind poteca şi nori negri venind ameninţători şi aducând un potop scurt şi intens.

"Retezat"Cred că asta îmi place cel mai mult când sunt la munte, lucruri mărunte care te fac să te simţi aşa bine: să te schimbi în şosete uscate şi să simţi că ţi-e cald la picioare, să mănânci cu foamea care vine după ce ai umblat multe ore, care face ca o cină simplă din o bucată de brânză, roşii, slănină şi pâine să fie un adevărat ospăţ, să faci ceai cu apă de la izvor, aromat cu muguri de brad şi ţuică :), să vorbeşti şi să râzi în jurul focului cu prietenii, să ai cerul cu mii şi mii de stele deasupra, să cazi rupt de oboseală în sacul de dormit cald şi să te trezeşti dimineaţă în liniştea unei poieni, unde se simte miros de brazi şi de rouă.

"poiana Pelegii"

În acea seară focul pâlpâia, aproape stins. Se făcuse foarte frig şi era multă umezeală în aeer, pe iarbă şi pe geaca mea. Dar mi-am zis, ok, încă o fotografie, numai una :) Îmi doream de mult să încerc să fotografiez dâre de stele, care se văd într-o fotografie când timpul de expunere este mai lung, ca urmare a rotaţiei pământului (poţi vedea un articol despre tehnica fotografierii stelelor aici). În oraş este foarte dificil să prinzi o astfel de fotografie, datorită luminilor şi poluării, dar aici în Retezat cerul era perfect. Mi-aş fi dorit să ştiu mai mutle despre astrologie.

"Retezat"

Cum era prima dată când făceam o astfel de fotografie, nu ştiam exact cât ar trebui să fie timpul de expunere şi nu-mi dădusem seama cât de greu este să focalizezi în întuneric. Aşa că am pus aparatul pe trepied, în modul Bulb şi mi-am propus să las un timp de expunere de 20 de minute. Am apăsat telecomanda pentru a declanşa aparatul şi am aşteptat. Poate părea mult să stai 20 de minute în întuneric şi linişte completă, dar nu trebuia decât să mă uit în sus la stele şi timpul trecea fără să-mi dau seama. Era ca o mediaţie.

"Retezat"

Dar mi s-a făcut frig şi somn şi eram aşa de nerăbdătoare să văd cum a ieşit fotografia, aşa că am oprit expunerea cu puţin înainte de 20 de minute, mai exact la 1141 secunde. Am intrat tremurând în cort, încercând să nu trezesc colegul de cort, am căutat cu mâini îngheţate fermoarul sacului de dormit şi apoi am m-am strecurat înăuntru ca-ntr-un cocon  şi m-am înmuiat de la căldură. Mi se închideau ochii, dar am încercat să rezist încă vreo zece minunte până aparatul a procesat fotografia făcută. Am văzut-o, m-a cuprins fericirea pentru că arăta atât de incredibil şi am adormit instant.

"Poiana Pelegii"

PS: excursia în Retezat am făcut-o exact în urmă cu un an, august 2011. Între timp, câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut atunci mi-au adus locul trei la concursul de fotografie Fotogeografica, sectiunea fotoreportaj (fotografiile castigatoare aici).

For the English version of this post go here

Resurse si inspiratie #5: There’s a crack in everything, that’s how the light gets in

"light"

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That’s how the light gets in.

 

Articolul din aceasta luna a fost inspirat de versurile cantecului Anthem al lui Leonard Cohen: In orice lucru exista o spartura. Pe acolo intra lumina.

Şi asta mi-a adus aminte de povestea “The missing piece” despre o sfera sparta, din care lipsea o bucata. Povestea incepe asa: Ii lipsea o bucata. Si nu era fericita. Asa ca a pornit in cautarea ei. Ce invata din cautare si intregire, va las pe voi sa descoperiti urmarind povestea, merita ;)

Pentru mine, si versurile lui Leonard Cohen si povestea bucatii lipsa, vorbesc despre acelasi lucru, despre iluzia ca perfectiunea inseamna fericire. Ca daca am gasi acea “bucata lipsa”, ca daca nu am avea atatea “sparturi” – orice ar insemna aceasta pentru fiecare din noi – am fi fericiti. Dar tocmai ce vedem noi (sau am fost invatati sa le vedem astfel) drept “crapaturi” si “bucati lipsa” – adica imperfectiuni, defecte, frici, rani, experiente negative, lucruri care credem ca trebuie acoperite, lipite, infrumusetate, intregite – sunt cele care ne definesc, ne fac unici, ne fac “intregi”, ne fac sa rezonam cu lumea. De acolo vine “lumina”, adica intelegerea, empatia, puterea, sensibilitatea, compasiunea, dar si inspiratia si creativitatea.

There’s a crack in everything. That’s how the light gets in

Tu ce parere ai? Ce iti spune acest vers?

 "light"

 

Daca ti-a placut, poti spune si prietenilor, folosind butoanele de share de mai jos (pe facebook, email, google+, etc).   Multumesc mult pentru suport :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]

 

For the English version of this post go here

Viata la tara

Pentru prieteni

 

Hai să facem un exerciţiu, vrei? Închide ochii şi concentrează-te la ce auzi, fii atent(ă) la toate sunetele din jurul tău si descrie-le (dacă doreşti, le poţi scrie într-un comentariu mai jos).

Dacă acum când citeşti asta eşti în faţa calculatorului, sunetul dominant va fi zzzz şi brrrrr de la calculator :) Dar dacă faci exerciţiul ăsta undeva afară e incredibil câte sunete vei auzi, pe care altfel nu le conştientizezi. De multe ori mi se pare că e o întreagă lume chiar sub ochii noştri pe care nu o vedem, doar dacă facem un efort intentionat să încetinim şi să fim atenţi la detaliile ei (când fotografiez am impresia că fac acelaşi exerciţiu, dar vizual).

"sat"

Acum vreo săptămână şi eu am încercat exerciţiul acesta de a închide ochii şi a asculta şi o să vă spun ce am auzit:

…şuierul coasei retezând iarba, repetat în cadenţă, ca bătăile unui ceasornic măsurând timpul altfel; oftatul ierbii căzând; cloncănit lent de talăngi (de la vaci), care, dacă nu aş fi ştiut unde sunt, mi le-aş fi închipuit ca fluiere de vânt undeva în munţi îndepărtaţi; zumzet (de albine, de la stupii din apropiere), ca un cor pe mii de voci în fundal; piuit, fluierat, ţipăt şi ţiuit (de păsări zburând) ca o petrecere unde se învălmăşesc vorbe, strigăte, râsete şi cântece; tropăit de potcoave pe drum de piatră şi clinchet de clopoţei (de la hamul cailor); un nechezat, ca un hohot de râs prelung şi sincopat; mii de ţârâituiri scurte şi repetate (de la greieri); un sunet ciudat, ca nisipul căzând cernut pe o hârtie (când am deschis ochii am văzut că era sunetul pe care-l făcea o perie de sârmă raşchetând un gard de lemn); metal lovit pe metal (cineva bate un drug de fier cu ciocanul poate); bubuit de tunet, reverberând departe (sau poate e huruitul unui avion trecând la mare înălţime); hăulit şi lătrat de câini, prelung sau scurt şi sacadat; „sara bună”, un glas de femeie (probabil trecând pe drumul din faţa casei); şoapte de frunze atinse de vânt, pe care-l şi simt, cald pe faţă; trosnituri şi pârâituri mocnite de lemne arzând, paşi uşori prin iarba… şi deschid ochii.

"apus"

Cred că v-aţi dat seama, eram la sat. Un sat izolat, între dealuri (Livada, dacă vreţi să-i ştiţi numele), cu vreo 50 de case, cu mulţi bătrâni, majoritatea tinerilor luând drumul oraşului, fără şcoală sau dispensar, dar cu o biserică mică, albă, cu turlă ascuţită, pe deal. Poate ca multe sate din România care par să se stingă sau sunt cufundate într-un alt timp. Mai era un mic magazin unde găseai lucruri esenţiale (pâine, bere, îngheţată), pe ale cărui trepte stăteau cu berea-n mână bărbaţi cu cămăşi transpirate, pălării de paie date pe ceafă şi copii desculţi şi bronzaţi, care te interogau curioşi şi fără sfială, cum numai copii o fac. Semnal era doar pe treapta cea mai înaltă a prispei, internet nici vorbă, televizorul prindea doar Tvr 1 cu bruiaj. Nu aveam apă curentă, căram apă cu găleţile de la fântână, wc-ul era în curte, nu aveam frigider.

Dar să nu credeţi că această lipsă aparentă de comfort (comparat cu standardele cu care am fost obişnuiţi la oraş) este o piedică în a te simţi bine. Dimpotrivă. Eu cred că m-am simţit mai bine acolo decât m-aş fi simţit într-un hotel de lux. Şi să ştiţi că nu sunt revoluţionară, hipioată (poate doar un pic :) sau anti-capitalistă, să zic io că luxu-i rău, huoo, jos materialismul şi consumerismul, dar am simţit deseori că lucrurile pe care ni le dorim sau chiar şi dacă nu le dorim, suntem constant asaltaţi de ele (Bigger. Better. Faster. More – ca să parafrazez o reclamă la nu mai ştiu ce) nu sunt cele esenţiale pentru a fi mulţumit, fericit. Căci sunt sigură că toţi am simţit asta, cu cât ai mai mult, cu atât cheltui mai mult, cu cât ai mai multe lucruri, cu atât viaţa îţi devine mai complicată. De fapt, acolo la sat aveam absolut tot de ce aveam nevoie pentru a mă simţi bine: o casă, mâncare, prietenii aproape. Dar şi o linişte (care are legătură şi cu simplitatea şi cu a fi aproape de natură) la care cu greu ajungi în viaţa de zi cu zi. Oare de ce?

"joc"

După o săptămână în care am stat mai toată ziua pe afară, în curte, în grădină, am umblat peste câmpuri, dealuri, fâneţe, prin păduri, printre stânci, arşi de soare şi murdari ca puradeii de pe uliţa din sat, ne-am jucat tot felul de jocuri, ne-am „copilărit”, am râs, am povestit, am tăcut, am citit, am dormit sub nuc, am gătit, am mâncat bine cu toţii la o masă de lemn afară, am băut lapte de capră, ne-am uitat la nori, am făcut foc seara, am cosit, am privit cum apune soarele de pe un deal de lângă sat, de parcă eram la locul de cinste într-un amfiteatru enorm, de zeci de kilometri, care cuprindea sate, câmpuri cultivate, în dungi galbene şi verzi, dealuri de catifea, copaci singuratici, turme de capre şi oi, drumuri de pământ şerpuind, înconjuraţi fiind tot timpul de sunetele pe care le-am descris mai sus, deja intrasem într-un alt ritm de viaţă. Simţeam linişte, detaşare, relaxare şi o bucurie domoală şi caldă, ca un zâmbet. Şi asta nu e puţin lucru în zilele noastre, nu-i aşa? Dar nu e numai asta, am simţit că liniştea şi relaxarea provine şi faptul că am fost deconectaţi de la calculator, televizor, internet, informaţii, imagini, email, facebook, agitaţie, cumpărături, lucruri de văzut, sute de oameni, maşini, reclame, ştiri şi filme. Creierul nu mai era bombardat şi s-a liniştit.

"sat"

"foc"

În zilele acelea ne-am imaginat cu prietenii mei cum ar fi dacă ne-am muta la sat, cu toţii, ca într-o comunitate. Bineînţeles, lucrurile nu sunt niciodată simple, orice alegere implică renunţări. În plus – după cum am aflat şi eu pe pielea mea – când încerci să faci schimbări mai radicale, este incredibilă puterea obişnuinţei, nevoia de siguranţă sau „sistemul” care te trage înapoi pe calea bătută. Discuţiile continuă, şi între timp ne-am întors la oraş, la joburile noastre (care avem) şi la agitaţia tipică.

"câmp cu flori"

(această fotografie nu este făcută de mine)

Această discuţie îmi aduc aminte de o carte a lui Alain de Botton – Consolările filozofiei, unde vorbea despre Epicur şi reţeta lui de fericire. Epicur – epicurean – plăcere – orgii – cam pe aoclo se îndreaptă asociaţiile cu numele lui. Dar se pare că nu era de loc aşa. El trăia o viaţă simplă, s-a mutat în afara Atenei cu prietenii lui într-o casă mare în care era suficient spaţiu privat dar şi comun pentru toţi. Iar acolo au încercat să trăiască din ce cultivau în grădină, pentru a nu depinde de exterior. În acest context Alain de Botton face o listă de „lucruri” care aduc fericirea, conform lui Epicur:
1. Prietenia (vezi citat)
2. Libertatea (a nu depinde de un job, a nu te conforma modelelor societatii, etc.)
3. Gândirea (asupra cauzelor principale ale anxietăţii: moartea, boala, sărăcia, superstiţia, şi discuţia despre acestea cu prietenii, eliminând astfel anxietatea nejustificată. Se pare ca multi “demoni” sunt exorcizati doar mentionandu-le numele. Chiar functioneaza :) )

Iar la acestea, Alain de Botton, adaugă cu ironia lui tipică un ultim punct: „O reîncarnare a Madonei lui Giovani Bellini (cea de la Galeria Academiei din Veneţia), a cărei expresie melancolică pare să ascundă un simţ sec al umorului şi spontaneitate şi care este îmbrăcată cu haine făcute de mână, de pe rafturile magazinelor modeste”.

"nor"

Acum să fim serioşi, pe lângă faptul că toate încercările de a crea o comună au eşuat de-a lungul istoriei, de fapt, cred că întrebarea adevărată nu este dacă ai fi mai fericit să locuieşti la sat sau la oraş, să te îmbraci de la second hand sau de la magazine de firmă, să mergi cu maşina sau cu bicicleta, ci de ce oare ceea ce suntem nu este (aproape) niciodată de ajuns? Poate doar când cineva ne iubeşte, vocea aceea din noi tace. Pentru un timp.

Am senzaţia vagă că toată viaţa am aşteptat ceva, greu de definit în mod concret, nu e nici Făt Frumos (cu ghilimelele de rigoare, dacă mai era cazul să menţionez), nici un job fain (adică să fac ce-mi place), nici o casă (adică un loc al meu),  nici o călătorie, nici o aventură (adică să fac ceva trăznit şi curajos ca-ntr-o carte de Jules Vernes), nici să câştig la loto – şi ce ingrediente o mai fi conţinând reţeta fericirii. E doar o nelinişte, uneori mai tăcută, alteori mai puternică, care-mi zice că nu am ajuns încă la destinaţie, deşi nici nu ştiu prea bine care e destinaţia. Şi cred că nu sunt singura care simte aşa, de aceea am scris rândurile acestea. Dar poate că suntem deja acolo, trebuie doar să…. tu ce crezi?

 

Dacă doreşti, poţi lăsa un comentariu mai jos.

For the English version of this post go here