Viata la tara

Pentru prieteni

Hai să facem un exerciţiu, vrei? Închide ochii şi concentrează-te la ce auzi, fii atent(ă) la toate sunetele din jurul tău si descrie-le.

Dacă acum când citeşti asta eşti în faţa calculatorului, sunetul dominant va fi zzzz şi brrrrr de la calculator. Dar dacă faci exerciţiul ăsta undeva afară e incredibil câte sunete vei auzi, pe care altfel nu le conştientizezi. De multe ori mi se pare că e o întreagă lume chiar sub ochii noştri pe care nu o vedem, doar dacă facem un efort intentionat să încetinim şi să fim atenţi la detaliile ei (când fotografiez am impresia că fac acelaşi exerciţiu, dar vizual).

Acum vreo săptămână şi eu am încercat exerciţiul acesta de a închide ochii şi a asculta şi o să vă spun ce am auzit:

…şuierul coasei retezând iarba, repetat în cadenţă, ca bătăile unui ceasornic măsurând timpul altfel; oftatul ierbii căzând; cloncănit lent de talăngi (de la vaci), care, dacă nu aş fi ştiut unde sunt, mi le-aş fi închipuit ca fluiere de vânt undeva în munţi îndepărtaţi; zumzet (de albine, de la stupii din apropiere), ca un cor pe mii de voci în fundal; piuit, fluierat, ţipăt şi ţiuit (de păsări zburând) ca o petrecere unde se învălmăşesc vorbe, strigăte, râsete şi cântece; tropăit de potcoave pe drum de piatră şi clinchet de clopoţei (de la hamul cailor); un nechezat, ca un hohot de râs prelung şi sincopat; mii de ţârâituiri scurte şi repetate (de la greieri); un sunet ciudat, ca nisipul căzând cernut pe o hârtie (când am deschis ochii am văzut că era sunetul pe care-l făcea o perie de sârmă raşchetând un gard de lemn); metal lovit pe metal (cineva bate un drug de fier cu ciocanul poate); bubuit de tunet, reverberând departe (sau poate e huruitul unui avion trecând la mare înălţime); hăulit şi lătrat de câini, prelung sau scurt şi sacadat; „sara bună”, un glas de femeie (probabil trecând pe drumul din faţa casei); şoapte de frunze atinse de vânt, pe care-l şi simt, cald pe faţă; trosnituri şi pârâituri mocnite de lemne arzând, paşi uşori prin iarba… şi deschid ochii.

Cred că v-aţi dat seama, eram la sat. Un sat izolat, între dealuri (Livada, dacă vreţi să-i ştiţi numele), cu vreo 50 de case, cu mulţi bătrâni, majoritatea tinerilor luând drumul oraşului, fără şcoală sau dispensar, dar cu o biserică mică, albă, cu turlă ascuţită, pe deal. Poate ca multe sate din România care par să se stingă sau sunt cufundate într-un alt timp. Mai era un mic magazin unde găseai lucruri esenţiale (pâine, bere, îngheţată), pe ale cărui trepte stăteau cu berea-n mână bărbaţi cu cămăşi transpirate, pălării de paie date pe ceafă şi copii desculţi şi bronzaţi, care te interogau curioşi şi fără sfială, cum numai copii o fac. Semnal era doar pe treapta cea mai înaltă a prispei, internet nici vorbă, televizorul prindea doar Tvr 1 cu bruiaj. Nu aveam apă curentă, căram apă cu găleţile de la fântână, wc-ul era în curte, nu aveam frigider.

Dar să nu credeţi că această lipsă aparentă de comfort (comparat cu standardele cu care am fost obişnuiţi la oraş) este o piedică în a te simţi bine. Dimpotrivă. Eu cred că m-am simţit mai bine acolo decât m-aş fi simţit într-un hotel de lux. Şi să ştiţi că nu sunt revoluţionară, hipioată (poate doar un pic 🙂 sau anti-capitalistă, să zic io că luxu-i rău, huoo, jos materialismul şi consumerismul, dar am simţit deseori că lucrurile pe care ni le dorim sau chiar şi dacă nu le dorim, suntem constant asaltaţi de ele (Bigger. Better. Faster. More – ca să parafrazez o reclamă la nu mai ştiu ce) nu sunt cele esenţiale pentru a fi mulţumit, fericit. Căci sunt sigură că toţi am simţit asta, cu cât ai mai mult, cu atât cheltui mai mult, cu cât ai mai multe lucruri, cu atât viaţa îţi devine mai complicată. De fapt, acolo la sat aveam absolut tot de ce aveam nevoie pentru a mă simţi bine: o casă, mâncare, prietenii aproape. Dar şi o linişte (care are legătură şi cu simplitatea şi cu a fi aproape de natură) la care cu greu ajungi în viaţa de zi cu zi. Oare de ce?

După o săptămână în care am stat mai toată ziua pe afară, în curte, în grădină, am umblat peste câmpuri, dealuri, fâneţe, prin păduri, printre stânci, arşi de soare şi murdari ca puradeii de pe uliţa din sat, ne-am jucat tot felul de jocuri, ne-am „copilărit”, am râs, am povestit, am tăcut, am citit, am dormit sub nuc, am gătit, am mâncat bine cu toţii la o masă de lemn afară, am băut lapte de capră, ne-am uitat la nori, am făcut foc seara, am cosit, am privit cum apune soarele de pe un deal de lângă sat, de parcă eram la locul de cinste într-un amfiteatru enorm, de zeci de kilometri, care cuprindea sate, câmpuri cultivate, în dungi galbene şi verzi, dealuri de catifea, copaci singuratici, turme de capre şi oi, drumuri de pământ şerpuind, înconjuraţi fiind tot timpul de sunetele pe care le-am descris mai sus, deja intrasem într-un alt ritm de viaţă. Simţeam linişte, detaşare, relaxare şi o bucurie domoală şi caldă, ca un zâmbet. Şi asta nu e puţin lucru în zilele noastre, nu-i aşa? Dar nu e numai asta, am simţit că liniştea şi relaxarea provine şi faptul că am fost deconectaţi de la calculator, televizor, internet, informaţii, imagini, email, facebook, agitaţie, cumpărături, lucruri de văzut, sute de oameni, maşini, reclame, ştiri şi filme. Creierul nu mai era bombardat şi s-a liniştit.

În zilele acelea ne-am imaginat cu prietenii mei cum ar fi dacă ne-am muta la sat, cu toţii, ca într-o comunitate. Bineînţeles, lucrurile nu sunt niciodată simple, orice alegere implică renunţări. În plus – după cum am aflat şi eu pe pielea mea – când încerci să faci schimbări mai radicale, este incredibilă puterea obişnuinţei, nevoia de siguranţă sau „sistemul” care te trage înapoi pe calea bătută. Discuţiile continuă, şi între timp ne-am întors la oraş, la joburile noastre (care avem) şi la agitaţia tipică.

(această fotografie nu este făcută de mine)

Această discuţie îmi aduc aminte de o carte a lui Alain de Botton – Consolările filozofiei, unde vorbea despre Epicur şi reţeta lui de fericire. Epicur – epicurean – plăcere – orgii – cam pe aoclo se îndreaptă asociaţiile cu numele lui. Dar se pare că nu era de loc aşa. El trăia o viaţă simplă, s-a mutat în afara Atenei cu prietenii lui într-o casă mare în care era suficient spaţiu privat dar şi comun pentru toţi. Iar acolo au încercat să trăiască din ce cultivau în grădină, pentru a nu depinde de exterior. În acest context Alain de Botton face o listă de „lucruri” care aduc fericirea, conform lui Epicur:
1. Prietenia (vezi citat)
2. Libertatea (a nu depinde de un job, a nu te conforma modelelor societatii, etc.)
3. Gândirea (asupra cauzelor principale ale anxietăţii: moartea, boala, sărăcia, superstiţia, şi discuţia despre acestea cu prietenii, eliminând astfel anxietatea nejustificată. Se pare ca multi “demoni” sunt exorcizati doar mentionandu-le numele. Chiar functioneaza 🙂 )

Iar la acestea, Alain de Botton, adaugă cu ironia lui tipică un ultim punct: „O reîncarnare a Madonei lui Giovani Bellini (cea de la Galeria Academiei din Veneţia), a cărei expresie melancolică pare să ascundă un simţ sec al umorului şi spontaneitate şi care este îmbrăcată cu haine făcute de mână, de pe rafturile magazinelor modeste”.

Acum să fim serioşi, pe lângă faptul că toate încercările de a crea o comună au eşuat de-a lungul istoriei, de fapt, cred că întrebarea adevărată nu este dacă ai fi mai fericit să locuieşti la sat sau la oraş, să te îmbraci de la second hand sau de la magazine de firmă, să mergi cu maşina sau cu bicicleta, ci de ce oare ceea ce suntem nu este (aproape) niciodată de ajuns? Poate doar când cineva ne iubeşte, vocea aceea din noi tace. Pentru un timp.

Am senzaţia vagă că toată viaţa am aşteptat ceva, greu de definit în mod concret, nu e nici Făt Frumos (cu ghilimelele de rigoare, dacă mai era cazul să menţionez), nici un job fain (adică să fac ce-mi place), nici o casă (adică un loc al meu),  nici o călătorie, nici o aventură (adică să fac ceva trăznit şi curajos ca-ntr-o carte de Jules Vernes), nici să câştig la loto – şi ce ingrediente o mai fi conţinând reţeta fericirii. E doar o nelinişte, uneori mai tăcută, alteori mai puternică, care-mi zice că nu am ajuns încă la destinaţie, deşi nici nu ştiu prea bine care e destinaţia. Şi cred că nu sunt singura care simte aşa, de aceea am scris rândurile acestea. Dar poate că suntem deja acolo, trebuie doar să…. tu ce crezi?

For the English version of this post go here