Calendar 2017

img_7232img_7234Ca în fiecare an, a sosit perioada calendarelor. Anul acesta le-am făcut un pic mai speciale.

În primul rând calendarul este dedicat Timișoarei, pentru a sărbători că am câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană, dar și pentru a ne reaminti ce oraș frumos avem și să-l privim mai bine.
Așa că fotografiile sunt un fel de “Best of Timisoara”, din ce am realizat până acum, nu sunt tipicul fotografiilor turistice cu Timișoara (în imaginea de mai jos aveti un colaj cu fotografiile cuprinse în calendar).

poze-calendar-colajÎn plus, m-am gândit ca acest calendar sa nu fie efemer ) așa că fotografia aferentă fiecărei luni se poate decupa pe linia punctată (pre-taiată) și devine o vedere, pe care o puteți trimite sau colecționa. În imaginile de mai jos se vede cum pe verso-ul fiecarei imagini este un template de vedere cu descrierea imaginii din luna respectivă.

img_7236 img_7237Este un calendar de birou, dimensiuni 21×11 cm, imprimat pe hârtie specială, dedicată vederilor.

Prețul este 25 de lei/bucata. Pentru 5 bucăți 100 lei.

Ca în fiecare an, o parte din încasările pe calendare vor fi folosite pentru a cumpăra cadouri de Crăciun (alimente și produse casnice) unei familii sărace.

Cred că este un cadou frumos pentru oricine iubeste Timisoara, mai ales acum că se apropie Crăciunul și anul nou, pentru cei plecați în străinătate sau pentru cine dorește să redescopere orașul.

Daca doriți, vă rog să mă anunțați. Contact: claudia.tanasescu@gmail.com
Multumesc.

La Mănăstirea Găbud

img_6145

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

img_6094

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

img_6072Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

img_6100

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

img_6104

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

img_6166

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

img_6168

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

img_6183

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

img_6157

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe :) )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.img_6122

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

img_6117

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

img_6111

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

img_6087

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

img_6099

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută :) mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd :) din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

img_6151

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

img_6211

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Fotografia, pasiunea mea – Curs de initiere in fotografie

afis-curs-foto-oct-web

Este pentru mine acest curs?

Știu cum e.

Să fii atras de fotografie, să simți că ai vrea să faci mai mult în direcția aceea, dar să nu găsești niciodată timpul, energia, dispoziția de a învăța singur sau de a ieși la fotografiat.

Să petreci mult timp uitându-te pe net cu jind la fotogafiile altora și să îți dorești ca fotografiile tale să fie mai bune, dar să te simți pierdut în prea multe tutoriale, articole, informații tehnice, cifre, litere, obiective și reguli legate de aparatul foto.

Să-ți spui că e doar un hobby și că nu merită să investești în asta. Că ai un job și alte lucruri mai importante de făcut, că nu ai timp, bani, nu e momentul, etc.

Să îți spui că o să faci fotografii mai bune când o să-ți poți permite un aparat mai bun.

Și lista poate continua.

Vă zic de-acum, astea toate sunt niște piedici imaginare (o să vorbim și despre asta la curs).

Știu cum e, pentru că și eu am trecut prin toate astea. Dar de câțiva ani eu mi-am luat în serios acest așa-zis hobby. De fapt este ceva mai mult de atât, este o chemare din interior de a folosi acest talent, acest dar. Cum singur ați simțit și voi, fie că este pentru fotografie, pentru scris, desen, muzică, video, gătit, călătorit, manufacturat, explorat, predat sau atâtea lucruri minunate la care visează fiecare din noi. Dar pentru că sunteți aici, probabil că vă gândiți la fotografie acum.

Acum câțiva ani am început să fac o școală de fotografie, cursuri online, am fost la workshopuri foto, am citit cărți, articole, tutoriale, inclusiv cartea tehnică a aparatelor pe care le-am avut (I know, I’m a geek :). Nu pot spune că mi-au plăcut întotdeauna cursurile și toate celelalte. De multe ori erau prea generale, alteori prea teoretice, prea lungi, prea complicate. Dar am învățat din toate și mai ales din multă practică și experiență.

curs-foto-273sIeșirea pe teren la fotografiat  (la sfârșit, lumea s-a dat greu dusă acasă :)

Ce primesc dacă vin la curs?

Acum îmi doresc să împărtășesc și cu alții pasiunea pentru fotografie prin acest curs foto pe care l-am conceput așa cum mi-aș fi dorit eu să învăț fotografie. Am pus în el tot ce știu, ce am învățat de-a lungul anilor, experiența mea, fotografiile mele și un pic (mai mult) din mine, că altfel nu se poate să faci ceva cu adevărat bun.

Fiecare parte teoretică a cursului (vezi mai jos programa) este urmată de o aplicație (o să fie și câteva jocuri foto – surpriza :), precum și de sfaturi practice din experiența mea fotografică și fotografii care exemplifică noțiunile din curs. M-am gândit la un curs activ și interactiv și, de ce nu, fun!

img_1391 _mg_0321Poze de la cursurile anterioare

Cel mai important, vom ieși pe teren la fotografiat, pentru că așa înveți cel mai bine, practicând. Vom colinda prin oraș și vom încerca să aplicăm noțiunile învățate la curs. Timișoara ar trebui să fie foarte frumoasă și fotogenică în perioada aceasta, în culorile și lumina toamnei.

O altă pasiune a mea este descoperirea Timișoarei (sunt și ghid de turism), așa că ieșirea pe teren va fi însoțită și de prezentări ale zonelor din Timișoara pe care le vom fotografia, în povești interesante, fără prea multe date, care vor deschide noi oportunități fotografice și vă vor face să cunoașteți mai bine orașul și să-l vedeți cu ochi noi.

img_3733Descoperind Timișoara prin fotografie la workshop

În ultima zi vom analiza fotografiile voastre realizate în timul workshopului, pentru a primi un feedback personal. De asemenea, vom finaliza cu câteva idei-imbolduri personale despre fotografie, sfaturi de la alți fotografi și (sper) cu un fotograf invitat să vă vorbească (va fi confirmat înainte de curs).

E un curs-workshop de inițiere în fotografie care durează trei zile și vă spun sincer de acum, în trei zile nu ai cum să devii un fotograf bun sau dacă o iei de la zero, să faci fotografii super, nici nu vreau să garantez asta. Însă ce îmi doresc, și așa am conceput acest curs, este ca participanții să plece de acolo cu o bază solidă despre noțiunile fundamentale ale fotografiei, o bază pe care să poată construi în viitor. De asemenea, dincolo de ce veți învăța, vă va oferi o experiență faină (așa zic alții care au mai făcut cursul – vezi mai jos și testimoniale) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic și nu numai. Și nu în ultimul rând, un astfel de curs (cel puțin așa am încercat să-l gândesc eu) este și un imbold de a continua pe drumul urmării pasiunii pentru fotografie, un catalizator de noi idei și un impus pentru creativitate.

_mg_0665La practică foto prin oraș

Testimoniale

Mai jos aflați ce au spus alți oameni care au făcut cursul:

„Cursul a fost foarte bun, foarte bine explicat fiecare aspect din prezentare. Raportul dintre teorie și practica eu zic ca a fost unul bun cu toate ca e nevoie de mult mai multe ore de practică pentru a deveni un fotograf bun :)  Ce ne-ai arătat la curs mi-a rămas în minte și mereu țin cont de focus, ISO, F și expunere, încerc sa găsesc un echilibru intre ele.” (Andrei)

„Pentru mine a fost un prilej de a ma reimprieteni cu tehnica si de a mi fixa anumite repere in minte, de a descoperi lucruri noi. Mi-a placut cum a fost conceput cursul, structura lui scurta si la obiect, exemple si asocieri concludente, plus atmosfera degajata si relaxata. Mulțumesc si astept cu nerabdare sa ne revedem!” (Daliana)

 „Vorbesc din punctul de vedere al utilizatorului foarte incepator de aparat dslr. Ideea de curs foto mi s-a parut puerila la inceput avand in vedere multitudinea de “how to” de pe net dar recunosc ca m-am inselat. Aparatul meu are acum butoane si reglaje pe care nu se mai aseaza praful…Cursul a inceput foarte emotionant (din partea mea) dar Claudia a reusit sa ma faca (cred ca si pe restul) sa trec peste tracul incepatorului si sa-mi explorez aparatul si locurile cunoscute, de altfel. Marele castig al intalnirii a fost sa inteleg ca fotografia este si altceva inafara de camera telefonului sau de vorba “ce as fi facut cu un aparat bun daca-l aveam”. Pentru mine e doar inceputul, de aia, astept cu nerabdare urmatorul curs, workshop, ce-o fi…Muțumesc.”  (Toni)

“A fost un curs foarte frumos, bogat in informatii atat pe partea teoretica cat si practica. A fost de asemenea o bucurie sa cunosc oameni noi cu care impart aceeasi pasiune: fotografia. Printre momente de atentie, concentrare, nedumerire :), descoperire, incantare, zambete, conectare, admiratie Claudia ne-a lasat cu siguranta un pic din sufletul ei, ne-a insuflat parca si mai mult elanul de a iesi pe teren si fotografia si ne-a lasat cu dorinta de a fi oameni mai buni, fotografi mai indrazneti care sa-si invinga temerile, sa exploreze mai mult viata si necunoscutul si sa-si plece privirea si sufletul spre toate lucrurile din jur, mici sau mari, subtile sau evidente. Multumim Clau, a fost o bucurie sa particip la cursul tau! si mult succes in continuare, sper ca acesta sa fi fost doar un inceput de drum si ca multe alte experiente frumoase vor urma!” (Cristina)

 img_1473Participanți la workshopul anterior

Mai jos găsiți informații practice despre curs și înscriere.

Perioada: 14 -16 octombrie 2016

Preț: 250 ron

Reducere: pentru participanții la cursurile anterioare sau dacă mai convingeți pe cineva să vină la curs: 210 lei

Locație: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator și Trainer: Claudia Tănăsescu

Programa cursului

Unitatea 1. Introducere. Aparatul foto: principiul de funcționare, componente, tipuri de obiective

Unitatea  2. Diafragma și profunzimea de câmp

Unitatea  3. Timpul de expunere și redarea mișcării

Unitatea  4. ISO și zgomotul de imagine

Unitatea  5. Expunerea. Relația dintre diafragmă, timp și ISO

Unitatea  6: Lumina și White balance

Unitatea  7. Claritatea imaginii și focalizarea

Unitatea  8: Dezvoltarea „ochiului fotografului”. Reguli de compoziție

Unitatea  9: Sesiune practică – ieșire la fotografiat în oraș

Unitatea 10: Recapitulare, feedback, sfaturi pentru fotografi

Program

Vineri, 14 oct:             17.00 – 20.00: teorie

Sâmbătă, 15 oct:

9.00 – 13.00:  teorie și aplicații practice

13.00 – 15.00: pauză de prânz

15.00 – 19.00: ieșire pe teren la fotografiat

Duminică, 16 oct:        14.00 – 18.00: feedback, idei finale

Programul poate suferi variații de +/- 30 min în funcție de cum avansăm.

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător care să aibă propria cameră foto (preferabil un DSLR). Pentru ultima zi, este preferabil să aveți un laptop personal pentru descărcarea fotografiilor și feedback.

Fiecare participant va primi la sfârșitul workshopului suportul de curs „Fotografia, pasiunea mea” (format electronic, pdf, 75 de pagini) care va cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a tuturor noțiunilor discutate pe parcursul workshopului. Acesta constituie un material bine structurat, care va oferi o bază de aprofundare sau recapitulare ulterioară.

 

ÎNSCRIERI:

Pentru inscrieri, va rog sa ma contactati, cel tarziu pana in data de 12 octombrie
Email: claudia.tanasescu@gmail.com
Telefon: 0721387349

 

Eveniment facebook unde voi posta mai multe detalii despre curs: https://www.facebook.com/events/607196529459515/

Povesti despre oras

inima-timisoara

Mi-a plăcut mult ideea proiectului Privește Orașul, de a scrie o poveste despre Timișoara, o istorie personală sau ficțiune, așa că am scris și eu două povești. (Cred că mi-era si dor de scris.) Și apoi, mi-a plăcut să citesc poveștile celorlalți despre Timișoara, un subiect care mi-e drag. Încă mai puteți scrie și voi până în 26 noiembrie.

Povestea 1

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

Povestea 2

Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate.

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și… îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

PS: Fotografia face parte dintr-un mic proiect la care lucrez acum, cu inimile Timisoarei.

Poveste din Lindenfeld

In biserica din LindenfeldPlecasem din Timișoara cu un grup de excursioniști într-o zi mohorâtă, pe o prognoză meteo care arăta numa ploaie. Erau de urcat vreo doua ore pe jos până în sat și pe drum se înnora tot mai amenințător. Norii erau ca sculptați pe cerul vânăt, culorile intense, ca înainte de furtună. Pe drum ne-am întâlnit cu o turmă de oi și același bătrân cioban, pe care-l întâlnisem și acum doi ani tot aici, neschimbat, tot cu oile sale. Ne-a spus că o să ne plouă. Aproape de intrarea în Lindenfeld cerul bubuia, începuseră să cadă stropi grei de ploaie și arăta a vijelie. Am alergat spre sat și deabia am reușit să intrăm în biserica aproape dărâmată din sat, că a început furtuna. Cineva facuse un foc mai demult acolo în mijlocul bisericii și rămăsese vatra. Ne-am așezat pe bârne și izolire, am scos senviciuri din rucsaci, cineva avea o chitară și a cântat cântece de tabără care sunau melancolic în liniștea din biserică. O cățelușă rătăcită, cu ochii blânzi, cu coastele ieșite prin blana subțire, care se vedea că are pui, a intrat și ea, sperioasă, să cerșească mâncare. De afară se auzea furtuna și mai intrau stropi prin geamurile sfărâmate, cu ramășițe de vitralii, dar înăuntru era bine. O icoana cu Mantuitorul pe perete, și deasupra un cuib de rândunele. Biserica din satul fantomă, părăsit de aproape 15 ani, a prins din nou viață. Cineva ne-a trimis ploaie, Cineva ne-a trimis adăpost. O minune, ca atâtea din minunile zilnice, prea delicate pentru a ne opri și a le simți. Am mulțumit. Furtuna a trecut, am ieșit din biserică în soare și aerul limpezit de ploaie, în liniștea din afara civilizației și ciripitul a zeci de păsări. Soarele ardea, iar cațelușa stătea la picioarele Crucii.

IMG_1939IMG_1844IMG_1849IMG_1853IMG_1871Vine ploaiaIMG_1927IMG_9370wIMG_1935IMG_1936IMG_1921IMG_1923IMG_1952IMG_1961IMG_1965IMG_1967IMG_1970IMG_9337IMG_9347 copy

IMG_9348 copy

IMG_1918

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Timisoara City Photo Tour – Workshop de fotografie

afis tm photo tour

Despre workshop

Aș vrea să împărtășesc cu voi două dintre pasiunile mele: fotografia și Timișoara. Fotografia este o dragoste mai veche, însă orașul l-am descoperit cu adevărat doar în ultimii ani, umblând mult la pas și fotografiindu-l, dar și învățând mult despre istoria sa, colțurile sale mai puțin umblate, poveștile sale. Cum toate se leagă, pe lângă experiența de fotografă, de anul acesta am obținut și atestatul de ghid de turism. Așa că m-am gândit să le îmbin în acest curs, care este o invitație de a învăța și a practica fotografia și de a descoperi Timișoara în același timp.

Se spune că vezi ceea ce cunoști. Și eu, poate ca și tine, am trecut neștiutoare sau ca oarbă pe lângă adevărate bijuterii arhitecturale, detalii, scene urbane și oportunități superbe de fotografiat în Timișoara. Cred că atunci când cunoști povestea unui loc, îl vezi altfel, dar se deschid și ochii fotografului. Iar despre locurile familare și apropiate, cum e chiar Timișoara, poate știm cel mai puțin și nu le vedem cu adevărat, pentru că ochii ne sunt umbriți de obișnuință și rutină.

Înainte de a vedea locuri îndepărtate, hai să descoperim locul unde ne-am născut sau unde locuim zi de zi. Așa putem fi călători în fiecare zi. Și descoperim că avem atâtea subiecte de fotografiat în imediata noastră apropiere.

Pe parcursul acestui workshop vom învăța cum să fotografiem cât mai fain orașul și tot ce cuprinde el: arhitectura, noul și vechiul, detalii de clădiri, porți, străzi, scene urbane, artă stradală, portrete și fotografie de stradă, evenimente urbane, noaptea în oraș, toate însoțite de exemple și sfaturi practice. Deși nu este un curs de inițiere în fotografie, vom atinge pe scurt și noțiunile de bază: expunerea, profunzimea de câmp, timpul de expunere, ISO, modurile de lucru ale aparatului. Vom vorbi despre reguli de compoziție și cum să concepem o serie de fotografii sau un proiect foto, pe care apoi îl vom și realiza în practică. Vom vorbi despre (și exersa!) subiecte care aparent nu au legătură directă cu fotografia, cum ar fi creativitatea proprie. De asemnea, vom învăța și noțiuni de bază de editare foto în Lightroom și Photoshop. Una dintre cele mai apreciate părți la workshopurile foto este feedbackul la propriile fotografii. Vom face și asta.

Cel mai important, vom ieși pe teren la fotografiat pentru a pune în practică tot ce am învățat la curs. Am conceput și câteva mici jocuri fotografice, pentru a face mai interesantă descoperirea orașului. Vom umbla pe străzi mai puțin cunsoscute, dar vom încerca și să vedem cu ochi noi locuri foarte cunoscute. Ieșirea pe teren va fi însoțită și de prezentări ale zonelor din Timișoara pe care le vom fotografia, istoria la modul fain, fără prea multe date, în povești și fapte interesante, care vor deschide noi oportunități fotografice. Am ales nu întâmplător perioada aceasta pentru workshop, deoarece se întâmplă în oraș unul dintre cele mai faine și originale evenimente, Street Delivery. Așa că vom fi fotografi  (și vom avea și o temă foto) și la acest eveniment urban, una dintre cele mai bune ocazii de a practica fotografia de oameni, de stradă și de reportaj.

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător (nu chiar de la zero) sau mediu. Este necesar să ai propria ta cameră foto (preferabil un DSLR) pe care să o cunoști cât de cât. Ar fi bine să ai și un trepied (dar am și eu două pe care vi le pot pune la dispoziție). De asemnea, pentru descărcarea și editarea imaginilor de la workshop ar fi bine să aduceți și un laptop (dacă nu aveți, eventual îl puteți folosi în comun cu ceilalți).

 Este pentru mine?

Dacă ți-a făcut cu ochiul descrierea de mai sus atunci te invit la un workshop care îți va oferi:

  • dincolo de ce vei învăța, o experiență faină (trust me) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie ca și tine, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic și nu numai
  • ieșire pe teren la fotografiat (am pregătit și câteva „jocuri” fotografice – surpriză J )
  • fără prea multe explicații tehnice, cu multe exemple și aplicații pratice
  • sfaturi din experiența mea de fotograf
  • tips and tricks
  • asistență și feedback individual la realizarea de fotografii pe durata cursului
  • tur ghidat personalizat pentru locurile pe care le vom fotografia

Descriere workshop

Perioada: 10 – 12 iunie 2016

Preț: 250 ron

Reducere pentru participanții la cursurile anterioare: 220 lei

Locație: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator: Claudia Tănăsescu Photography

Trainer: Claudia Tănăsescu

Programul cursului

Vineri:             17.00 – 20.00 (teorie)

Sâmbătă:       9.00 – 13.00 (teorie, joc foto)

15.00 – 22.00 (ieșire pe teren la fotografiat, însoțită de tur ghidat (cu pauze ;)

Duminică:     13.30 – 18.00 (feedback, noțiuni de editare foto)

Veți primi programul detaliat pe ore după înscriere.

Bonus!

Un fel de 2 în 1 :) Pe lângă suportul de curs al prezentului workshop, veți primi și cartea în format electronic (ebook, pdf, 75 pagini)  „Fotografia, pasiunea mea”. Aceasta cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a noțiunilor tehnice și de compoziție fundamentale înn fotografie care fac obiectul unui alt curs pe care-l țin, cursul de inițiere în fotografie, și constituie un material bine structurat, care vă oferă o bază de aprofundare sau recapitulare a noțiunilor de bază ale fotografiei.

ÎNSCRIERI:

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 7 iunie 2016 prin trimiterea unui email la adresa: claudia.tanasescu@gmail.com și plata taxei de înscriere conform condițiilor de mai jos. Emailul de înscriere trebuie să conțină următoarele date: nume, număr telefon, adresă de email, nivelul la care estimați că vă situați în fotografie (începător/ mediu/avansat) și o fotografie pe care ați realizat-o, precum și confirmarea plății taxei de înscriere.

Modalitate de plată:

Contravaloarea workshopului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume: TANASESCU CLAUDIA MIHAELA

IBAN:  RO82BTRL03601201618528XX

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

cu menţiunea: “Workshop de fotografie – iunie 2016″.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs și detalii despre programul pe zile.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți.

INFORMAȚII SUPLIMENTARE:

Dacă doriți să știți mai multe:

www.claudiatanasescu.com

Sau mă puteți contacta:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Voi mai posta detalii pe evenimentul de pe facebook: aici

Curs de fotografie

afis cursȚin curs de fotografie!

Sincer, sunt foarte entuziasmată. E o direcție spre care doream să mă îndrept de ceva vreme și acum am făcut primul pas concret. A fost ceva muncă în spate, pentru a pregăti cursul, dar a meritat :) Sper să-l pot împărtăși cu cât mai mulți oameni.

Acum trebuie să mă laud un pic, „cu smerită laudă”, a ieșit așa de fain suportul de curs! Am fost și eu uimită :) De vreo lună și ceva scriu la el. E drept că nu am reinventat roata, dar e în întregime scris și conceput de mine, e cursul pe care mi-aș fi dorit eu să-l fac când am început să învăț mai serios despre fotografie, am pus mult în el din experiența mea, din tot ce am învățat eu de-a lungul anilor în care am fotografiat.  Nu cred că trebuie să știi principii de optică ca să faci fotografii cu suflet. Asta se poate învăța și mai târziu dacă ești interesat. De multe ori oamenii cred că fotografia este foarte tehnică și li se pare că toate cifrele alea sunt copleșțitoare – sunt și glume despre cum vorbim noi fotografii: aha, f 2,8, fain, a nu, e 10-20, iso 1600,  etc :) Acest curs nu e așa.

Cursul e ilustrat cu multe fotografii pentru a exemplifica și a înțelege mai bine partea tehnică și sfaturi practice din experiența mea fotografică. De asemenea, vreau să-i pun pe cursanți la treaba :) adică la fotografiat, pentru că așa înveți cel mai bine, practicând. Iar apoi aș vrea și să analizăm fotografiile lor pentru a putea primi un feedback personal. M-am gândit la un curs activ și interactiv.

E un curs de trei zile, de fapt de vineri dupa-amiaza, sambata cam toată ziua și duminică jumătate de zi, și e clar că în trei zile nu ai cum să devii un fotograf bun sau dacă o iei de la zero, să faci fotorgafii super, nici nu vreau să garantez asta. Însă ce îmi doresc, și așa am conceput acest curs, este ca participanții să plece de acolo cu o bază solidă despre noțiunile fundamentale ale fotografiei, o bază pe care să poată construi în viitor. Eu cred că orice lucru am face e important să punem un început bun, o fundație bună. E ca și cu o limbă străină sau cu condusul mașinii, cursul îți oferă o bază, însă doar practicând mult poți ajunge la performanțe și la automatism în ceea ce privește tehnica. Nimic nu se obține fără efort personal. Așa că vă zic de acum, acesta nu e un curs de genul „fotografii de milioane în 5 pași simpli”. No way.

Ei bine, și acum și detaliile despre înscriere, plata (nu e pe gratis, cum m-au mai întrebat câțiva :). Țin cursul în cadrul organizației în care am lucrat ca fotograf, Merg în Banat, poate unii știți site-ul. Deci aici se găsesc detaliile:

Fotografia, pasiunea mea. Curs de inițiere în fotografie

Și pe facebook aici

Dacă doriți sau știți pe cineva interesat, vă rog dați de știre. Mulțumesc mult.

PS: Și pentru că tot mă lăudam cu suportul de curs, iată și un mic extras:

exemplu din curs

Expozitie la Carturesti

Expoziția „Poporul de piatră al Timișoarei” a ajuns și la librăria Cărturești. E un spațiu fain care găzduiește bine o expoziție și dacă aveți drum pe acolo, puteți sta la un ceai și descoperi „poporul” cu chipuri de piatră care decorează multe clădiri din Timișoara. În expoziție sunt doar 20 de fotografii din proiect, toată seria o puteți vedea aici.

Și cu această ocazie, am vorbit puțin la radio România Actualități despre proiect:

poporul de piatra_web sIMG_0918IMG_0917 IMG_0921IMG_0923

Invitatie la Foto Show

De curând am fost invitată la emisiunea Foto Show la TVR Timisoara. Aveam multe emoții, mai ales că vorbitul în public nu e punctul meu forte, cu atât mai mult la tv, dar nu a fost chiar așa de rău :) A fost o conversație faină despre fotografie. Iar emoțiile sunt bune și binevenite, până la urmă fotografia și asta înseamnă.

Mulțumesc frumos pentru invitatie.

Dacă vreți să o vedeți, emisiunea este difuzata la TVR Timișoara joi 21 ianuarie 2016, ora 21.00. Reluare vineri 22 ianuarie ora 12.30 pe TVR Timisoara și sâmbătă 23 ianuarie ora 15.00 pe TVR 3. Se poate urmări și online aici.

foto show timisoara

Dragă Doamne-Doamne,

Era cât pe aci să nu-ți mai scriu pentru că nu știam cum să încep. Cum să mă adresez Ție, că doar nu ești prietenul meu din copilărie. Și apoi e politețea mea de om mare care nu vrea să ofenseze cumva sau să zică ceva greșit, că doar vorbesc cu cineva important.

Așa că am trișat un pic și am luat începutul dintr-o carte – Oscar și Tanti Roz – cred că o știi și mai mult, că ai avut ceva de a face cu ea. Nu vreau să-l copiez pe Oscar, dar aș vrea să pot să-ți scriu și eu ca el, deschis, cu toată sinceritatea și inocența, să uit toate cărțile pe care le-am citit, toate gândurile părute deștepte și căutările mele și să-ți scriu așa, din inimă. Nu prea îmi iese. Mintea mea virusată de îndoială îmi spune deseori că nici măcar nu știu Cui scriu. Dar așa e mintea. De fapt, minunată, ca tot ce ai făcut Tu. Și acum chiar nu vreau să Te lingușesc.

Oricum, originală nu o să fiu, sigur tot ce scriu s-a mai zis deja, dar acum le-am descoperit eu, așa că îți scriu ce simt, ce am asimilat, ce am descoperit pe propria mea piele.

Până una alta, înainte de a începe să vorbesc prea mult sau să fiu cu adevărat nepoliticoasă (of, politețea asta!) aș vrea să Îți arăt o poză, la asta mă pricep un pic mai bine decât la cuvinte, și poate exprimă mai bine ce aș vrea să spun și poate nu știu cum.

my search w

Așa că stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi, cu totul. Dar cred că Tu mă știi deja, într-un fel în care nici eu nu mă știu și îmi doresc să Te cunosc și eu. Am 38 de ani și încă nu cred că știu cine sunt cu adevărat. Nu am ajuns la miezul ființei mele, nu trăiesc de acolo. Cred că acolo locuiești Tu. Iar eu nu trăiesc din Tine, cu Tine, cu totul. Cred că nu trăiesc nici la jumătatea potențialului meu, deși în ultimii ani, de când ai intrat Tu în viața mea, am început să mă simt mai mult eu însumi ca niciodată. Cred că Tu ai sădit în inima mea, ca în inima fiecărui om, acea sămânță din Tine, acel dor de Tine, care nu poate fi stins de nimic din lume asta, decât de întâlnirea cu Tine, care este adevărata împlinire a noastră ca oameni, iar noi tot căutăm să-l împlinim și să ne împlinim în tot felul de alte moduri, aș zice că sunt greșite, dar poate că au rolul lor în a ajunge la destinație. Iar Tu nu Te-ai dat înapoi nici de la a face minuni pentru a mă călăuzi spre Tine, cum faci minuni pentru fiecare din noi, doar că noi nu le vedem. Pentru că Tu acționezi subtil, nu vii cu surle și trâmbițe tunând dintr-un nor. Nici măcar atunci când ai făcut asta, oamenii nu au înțeles. Dar nu vedem și pentru că privim prea mult totul cu mintea rațională și suntem prea prinși de toate problemele noastre lumești, și ne-am pierdut simțul miracolului.

O iau din nou de la început. Uite, stau înaintea Ta și mă simt foarte mică, cu mintea roasă de teamă și îndoială, cu sufletul zbuciumat de dorințe și drame lumești, tânjind după Lumina, Adevărul și Iubirea Ta, cu luptele mele interioare și încercările mele de a fi un om bun, care nu-mi ies niciodată dacă nu pui și Tu umărul. Cred că eu nu am puterea să fac binele singură. O să-ți spun drept, pentru mine a fost umilitor când am citit prima dată în Biblie „Fără Mine nu puteți face nimic”. (Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic – by the way, îmi place cum scrii). Cum adică (prostesta ego-ul meu, mândria mea), eu sunt aia și aia și aia și am făcut aia și aia și aia, eu sunt o persoană de treabă, nu-i așa? Doar nu am omorât pe nimeni. dar a omorî nu înseamnă a lovi cu toporul într-un om la propriu, înseamnă ci a-l „omorî” pe omul de lângă noi cu critici, cu vederea în primul rând a minusurilor și neputințelor lui (a paiului din ochiul vecinului), cu îndreptățirea, cu mânia, cu superioritatea, cu nepăsarea, cu neiertarea, chiar și dacă sunt doar în mintea noastră. Tu ai spus să-l iubim pe aproapele și eu stăteam liniștită, noa, ce simplu, doar eu nu fac rău nimănui, nu mă cert, nu  vorbesc urât sau de rău pe nimeni, sunt binevoitoare și politicoasă (uf, iarăși politețea asta), încerc să mai fac ceva și pentru alții, etc etc. Dar după aceea am înțeles, Tu nu ai zis să-i tolerăm sau să le vrem binele celor din jur, ci să-i iubim (și mai mult, să-i iubim pe dușmani), ceea ce este….imposibil, dacă ești sincer cu tine. Imposibil, fără Tine.

Încerc din nou. Iată, stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi. Nu vreau să par mai bună sau mai evlavioasă decât sunt, nu vreau să am o credință ca un set de reguli. Am o teamă stupidă de copil că o să Te supăr și nu o să mă mai iubești iar uneori Te caut cu prea multă încrâncenare și nu iese nimic bun din asta. Îți spun sincer, am mintea împrăștiată când mă rog, uneori îmi vine să o las baltă. De multe ori mi se pare prea greu ce ne ceri, prea grea calea Ta și într-adevăr foarte îngustă („Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”), dar nu vreau să fiu în altă parte, fără cruce. Eu nu am știut ce este credința ca și copil și am ajuns să mă îndrept spre Tine mult mai târziu, deși acum știu că Tu ai fost cu mine tot timpul. Cel mai groaznic mi se pare atunci când mă părăsești, mi se usucă sufletul în mine și nimic nu mai are sens. Am înțeles încet încet, (citind și ascultând pe alții), că și aceasta este o încercare, ca multe altele menite să mă întărească și să-mi întărească credința, adică e spre binele meu mai înalt, cum eu nu-l pot percepe, așa cum întotdeauna Tu îmi dai ce este cel mai bine pentru mine, deși eu nu înțeleg asta la momentul respectiv.

Și când am început să merg la biserică nu înțelegeam nimic, slujbele păreau interminabile, nu înțelegeam de ce trebuie să mă spovedesc unui preot care s-ar putea să mă certe (că doar eu sunt o persoană de treabă și apoi câte se mai zic despre preoți) și ce folos poate avea asta sau ce este împărtășania. Căutam să cunosc mai întâi, să simt, și apoi să cred. Dar nu merge așa (și deabia mai târziu am înțeles câtă ignoranță și mândrie era în felul meu de a vedea lucrurile). Eu căutam o cale ușoară, sigură, cred. Căutam bucuria, dar nu se poate ajunge la bucurie decât trecând prin iadul din interiorul meu. Dar nu sunt singură în acel iad, mă ții Tu de mână. Calea spre bucurie e presărată cu lacrimi, cu răbdare, cu multă muncă interioară și smerenie…și da, cu spovedanie, împărtășanie, părinte duhovnic și biserică. Poate nici acum nu înțeleg cu totul tainele acestea și nici nu trebuie, dar acestea mi-au făcut atâta bine cum nu credeam că este posibil și pentru asta Îți mulțumesc. De fiecare dată simt o bucurie care nu are de-a face cu nimic lumesc și nu am cunoscut-o niciodată înainte când mă spovedesc și mă împărtășesc, când merg la liturghie, când stau la mănăstire și apoi simt și durerea nespusă când văd cum încet încet cu fiecare zi „cad” din nou, în mine. Dar atunci Tu ești acolo și mă prinzi, din nou și din nou.

Tu ai făcut atâtea pentru mine, iar eu nu am găsit întotdeauna curajul, cuvintele, tonul potrivit sau chiar tăcerea pentru a vorbi desprere Tine și a Te apăra (da, știu că nu ai nevoie de asta, dar eu am).  Nu mai știu cine spunea că omul e o ființă întrebătoare dar mai ales mărturisitoare. Și asta am învățat, că și a te pierde în prea multe întrebări, a tot spune eu nu știu, nu înțeleg, e o capcană, e o falsă smerenie. La un moment dat trebuie să mărturisești, e foarte important. Cu fermitate, respectând libertatea și alegerile celorlați – căci asta e cel mai mare dar al Tău pentru noi, să fim liberi, să alegem liber – dar fără teamă, politețe și „politically correct”. Așa că, da, cred! Și da, de multe ori îmi vine să spun mai degrabă „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, de multe ori mă îndoiesc, nu înțeleg, nu simt, mi-e teamă, sunt lașă, dar nu vreau să fiu pe altă cale. Îți spuneam la început că nu știu cu adevărat cine sunt, dar puținele pe care le știu cred că trebuie să le mărturisesc. De aceea Ți-am scris. „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”. Și despre asta vorbeai aici?

O să închei tot ca Oscar, care încheia scrisorile către Tine cu o dorință. Așa că te rog, Doamne-Doamne, dăruiește-le tuturor oamenilor să Te cunoască, să cunoască bunătatea și iubirea Ta, taina minunată care este ortodoxia și biserica Ta, și dăruiește-mi și mie Doamne, să cunosc toate acestea…și poate să mai tac uneori :)

Îți mulțumesc.

Cu drag,

Claudia

PS: Și închei cu câteva cuvinte dintr-una din rugăciunile mele preferate: „Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert”.

O poveste despre o inimă, cuvântul anului 2016 și creativitate

Întâmplarea neîntâmplătoare

Voiam cu tot dinadinsul să fotografiez o inimă. Era 30 decembrie și cerul încerca să ningă, dar nu reușea. Doar burnița cu intermitențe și era un frig umed care te pătrundea până în oase. Iar eu ieșisem la fotografiat. Am umblat aiurea prin oraș, am mai intrat în câte un magazin să mă încălzesc, m-am zgâit la tarabele cu colaci kurtos și am fotografiat alte lucruri care mi-au atras atenția, dar o inimă nu am găsit (mi s-a mai întâmplat așa, că am mers să fotografiez flori și poza care mi s-a părut cea mai reușită din ziua aceea a fost cu un…pantof). Era culmea! Un coleg fotograf chiar îmi zisese anul acesta că sunt o groază de inimi în fotografiile mele. Unele le fotografiasem intenționat, altele deabia atunci le vedeam. În sinea mea am râs puțin (pentru că îmi place să râd de mine) „Grozav, ce mai fotografă sunt și eu, fac poze cu inimioare și floricele”. Iar acum nimic, nici o inimă.

După vreo două trei ore eram cam înghețată, nu mai aveam chef de fotografiat și o pornisem spre casă. Și atunci am primit un mesaj de la o prietenă. Mă invita să vin pe la ea la un ceai. Am spus da imediat. Și apoi mergând spre casa ei mă întrebam de unde această spontaneitate pe mine, pentru că în mintea mea nu vedeam decât canapeaua mea de acasă, o pătură, pisicul care doarme, ceaiul cald, liniștea casei mele și o carte, scenariul ideal pentru introvertiți…ah, pardon, pentru oameni normali într-o zi friguroasă de decembrie :) Dar poate tocmai  pentru că era 30 decembrie, zilele acelea de sfârșit de an când pare că timpul nu mai are răbdare și gonește spre final, simțeam că trebuie să fac altceva decât de obicei, să spun da la orice apare neașteptat în calea mea. Mi se părea că timpul geme de lucruri neterminate, nefăcute, nespuse, lăsate în aer, sau cel puțin atunci le simt eu cel mai pregnant, la sârșit de an, poate pentru că mă gândesc cum ar fi dacă ar fi cu adevărat un sfârșit (da, știu, prea gândesc și eu așa tragic. cheer up, mâncă o saloană, cumpără un cadou, it”s Christmas).

Când am ajuns la ușa prietenei mele și ea a aprins lumina de pe hol ca să-mi deschidă ușa, m-a trecut așa un val de căldură din cap până în picioare. Apartamentul era într-o casă veche, iar ușa avea un geam mat dreptunghiular cu ornamente din fier forjat în formă de…inimă.

inima - web

Cuvântul anului 2016

Acum de ce umblam eu așa ca bezmetica să fotografiez o inimă? Era cuvântul anului 2016 pe care îl alesesem chiar în ziua aceea. Ce e asta? Păi de câțiva ani încoace la sfârșitul anului aleg un cuvânt pentru anul care vine. Mi se pare un exercițiu foarte fain și rezultatul surprinzător. Nu pot explica cum aleg acest cuvânt, nu există o tehnică specială, unii zic că pur și simplu „îți vine”, îl simți, sau te alege el pe tine. Poate că singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să mă conectez mai adânc la mine, să stau în liniște puțin și atunci…vine. De unde vine? Parcă din apele adânci ale sufletului meu, din subconștient poate. Exprimă nevoia cea mai adâncă a sufletului meu, e ceva ce trebuie lucrat în mine și implicit în viața mea (căci exteriorul reflectă interiorul și problemele din exterior nu sunt altceva decât reflecția problemelor și neputințelor din interior). Cuvântul anului nu este ceva magic, nu e gândire pozitivă, poate că este ca o temă muzicală a zilelor, ceva ce mă face mai conștientă la un anumit aspect. Cuvintele din anii trecuți au fost (la început i-am scris în engleză): connect, love, pasiune iar anul trecut am avut două cuvinte: libertate și smerenie. Sincer, mi s-a părut că au fost cele mai grele cuvinte de pănă acum. Poate pentru că până nu le-am ales, nu mi-am dat seama de fapt cât de lipsită de smerenie și libertate sunt. (Bineînțeles, depinde cum le definești) Am fost confruntată cu o groază de situații în care să constat asta. Și a durut. Pentru că tot timpul doare când ni se dărămă iluziile despre noi înșine, că suntem așa oameni de treabă (ceea ce este adevărat, dar…). Dar mă bucur că e așa. Pentru că de câte ori pierdem o iluzie despre noi înșine suntem puțin mai liberi. Oricum, o să lucrez în continuare la aceste „teme” pentru că este lucrare de o viață.

iar acum, cuvântului anului 2016. Aveam mai multe cuvinte „candidate” la cuvântul anului, din care s-au desprins două: adevăr și ardere. Le-am tot învârtit în minte, dar nicicare nu părea să fie chiar potrivit, nu îl simțeam, erau cuvinte care parcă le alesesem pentru că „trebuie”. Și atunci, după cum spuneam, „a venit” cuvântul: INIMĂ. Am simțit că este cuvântul potrivit. Adevăr era prea „rece”, ardere era prea „fierbinte”. Inima le include pe amândouă, dar are blândețe. Adică nu poți trăi din inimă și să nu fii adevărat. Nu poți să faci ceva din inimă și să nu arzi. Inima nu judecă, inima iubește și vindecă. Asta mi-aș dori, să trăiesc din inimă, să gândesc cu inima, să cred din inimă, să deschid inima lui Dumnezeu și oamenilor, să îi cuprind pe oameni în inimă (poate pare așa, ceva romantic sau abstract, dar mie cel puțin mi se pare foarte greu. Încearcă de exemplu să îl cuprinzi în inimă pe un coleg de serviciu care te critică. Dar de ce aș face asta?! Bună întrebare :) Cred că la asta trebuie să răspundă fiecare…dacă vrea.

Și acum poza aceea. Nu doar că găsisem o inimă de fotografiat. Dar era pe o ușă, o ușă care ducea spre oameni. O ușă de unde venea lumina, iar inima nu se vedea decât dacă era lumină în interior. O ușă care așteaptă să fie deschisă.

Arts and farts

Și deși toate lucrurile astea sunt foarte serioase, nu trebuie să luăm totul așa în serios, sau pe noi înșine. Ziele astea citisem o carte de Elizabeth Gilbert despre creativitate și viața creativă, adică o viață la care suntem invitați fiecare din noi. Mi-a plăcut o idee de acolo cu care sunt întru totul de acord. Este un paradox, de fapt, căruia trebuie să-i facem loc în noi. Atunci când creezi ceva, hai să zicem că faci artă (deși eu nu cred că fac artă) trebuie să dai tot, de exemplu să scrii ca și cum propoziția asta ar fi cel mai important lucru de pe pământ, să îți iei munca foarte în serios, să încerci să fii cât mai bun la asta. Nu contează frigul, căldura, oboseala, îți urmezi ideea creativă cu orice preț, să nu te dai bătut. Oricum, nu-ți va da pace. Iar în același timp, să înțelegi și să crezi că nu contează deloc. Nu va schimba nimic fundamental în lume, o vor vedea o persoană sau zece sau o mie, unora le va place, altora nu, unii vor râde de tine sau mai rău te vor ignora, poate în unii va schimba ceva, dar e foarte probabil să nu aibă nici un impact. Adică să îți iei munca creativă în serios, dar în același timp să nu o iei și să te iei așa în serios. Înverșunarea și orgoliul dăunează grav creativității. ca și oamenilor în general.

Cred că aici e din nou o chestiune de…inimă. Dacă faci ceva din inimă, restul nu mai contează. E ceva ce am învățat în legătură cu fotografia, că nu pot controla rezultatele muncii mele (creative sau de orice fel), nu ține de mine dacă e apreciată sau nu, însă ține de mine efortul, disciplina, dedicarea și dragostea pe care o pun în munca mea.

Și atunci mi-a venit ideea (că tot ziceam că îmi place să râd de mine). Arts and farts. Asta fac eu :) Dacă vreți încercați și voi.

Și în această idee, în loc să scriu pagini și pagini foarte serioase (și probabil utile, pentru mine cel puțin) despre retrospectiva și cuvântul anului, cum făceam anii trecuți, am realizat niște colaje (unul pentru cuvântul anului, unul pentru anul 2016). Mi se pare un exercițiu foarte fain și e numa bun de făcut la sfârșitul/începutul anului. Iarăși, nu există reguli. Iau un teanc de reviste și decupez imagini și cuvinte care îmi atrag atenția, care îmi plac, care îmi spun ceva, fără să mă gândesc prea mult. Iar apoi le lipesc pe un carton mai măricel, pe care pot și scrie, desena, colora. Și ideea e să fie făcut în joacă, nu luat prea în serios. Cu toate acestea, rezultatele sunt surprinzătoare și colajele spun multe, ca orice limbaj al imaginilor. Încercați, dacă vreți.

colaj inima

colaj 2016

Retrospectiva 2015 in imagini

Când m-am uitat prin fotografiile din 2015, am fost surprinsă să văd că cele mai multe fotografii le-am făcut în Timișoara. Și poate că anul acesta a stat cel mai mult sub semnul descoperirii orașului meu și a locurilor de aproape.

Timisoara

Am umblat pe străzi și prin cartiere unde nu am mai fost niciodată și am fotografiat clădiri, porți, decorații…

IMG_9124și uneori am primit un dar ca acesta:

…dar am redescoperit și fotografia de stradă

IMG_7382 copy IMG_3192 copyși așa, încet încet s-a născut o serie de fotografii pe care am intitulat-o „Poporul de piatră al Timișoarei

IMG_3915 copycu care am realizat și o expoziție, care a fost un nou prilej de a-mi înfrunta frica de a vorbi în public și a prezenta ceva personal în fața oamenilor. IMG_7922Nu e ușor, dar cu fiecare ocazie de acest gen am simțit, pe lângă faptul că mi-am mai extins limitele un pic și am mai ieșit din carapace :) , că a trebuit să îmi definesc eu mai bine ce am de zis (și în sens mai larg să mă definesc pe mine), cum, ce mesaj vreau să transmit, pentru că fotografia și asta înseamnă. Anul acesta am tot avut ocazia să vorbesc în public, și la lucru, am fost invitată la Tvr Timișoara la o emisiune pe tema fotografiei, am avut un interviu la photoka.ro, am luat eu interviuri și tot așa. Oricum, mi-am propus să fac asta și în continuare, adică să fac lucruri care mă sperie și mă pun la încercare. Ca de exemplu…să cânt într-un cor. Am cântat cu Timișoara Gospel Project într-un concert caritabil. A fost o experiență deosebită și m-a făcut să mă gândesc că mi-ar plăcea ca în 2016 să cânt mai mult (nu, nu e criza vârstei mijlocii :)

Timisoara Gospel ProjectȘi tot ca idei, direcții de viitor pentru 2016 sau pentru mai departe, referitor la fotografie, mi-aș dori să fotografiez mai mult oameni (și pentru că e mai greu) în stilul documentar sau ca un proiect personal, dar încă nu mi-e clar exact ce.

În 2015 călătoriile nu m-au purtat prea departe. Am simțit că îmi doresc să descopăr mai ales România și poate chiar și mai restrâns, locurile de aproape, sau cine știe, poate acum am început să le apreciez. Și chiar mă gândeam, se pare că dorul de ducă care m-a caracterizat atâția ani s-a cam stins. Ceea ce cred că e bine.

IMG_4804 copyPetrovaselo

IMG_0950 copyȘiria

IMG_8355Mănăstirea Săraca

Și poate că cel mai mult din aceste locuri de aproape mi-au plăcut bisericile de lemn din zona Făget – Poieni,

Romanesti

Am petrecut mult (?) timp în natură și la munte, ceea ce îmi doresc să fac și în anul care vine. Am văzut atâta frumusețe…

IMG_8140cApus în munții Țarcu

IMG_8189c   Cu cortul pe vârful ȚarcuIMG_3849Cazanele Dunării

IMG_3870 copyMunții Cernei și Mehedinți, preferații mei

IMG_3713Crovurile

IMG_3890Satul Scărișoara

IMG_8693Vârful lui Stan, munții Mehedinți

IMG_4872 copyVârful Rol

IMG_6650Satul Rimetea văzut de pe Piatra Secuiului

IMG_6716Munții Trascău și mănăstirea Sub Piatră

IMG_6772Satul Sălciua

IMG_6741Cu cortul în zona Sălciua

Și am observat că am făcut foarte multe fotografii cu detalii din natură. M-am aplecat la firul ierbii ca să spun așa și am descoperit o întreagă lume acolo, și am fost uimită de câtă frumusețe și perfecțiune există într-o floare, într-o frunză, într-o picătură de rouă

IMG_2656 IMG_8716 IMG_2669 copyIMG_1282 copy

Dar nu doar natura m-a uimit, ci am întâlnit, fotografiat și descoperit oameni care m-au inspirat și poate ce îi unește este faptul că fac cu multă bucurie și dedicare ceva și pentru alții, care au ales să fie ei schimbarea pe care vor să o vadă în lume

IMG_1960

Timisoara Gospel Project

IMG_9778Asociația Look Inside

Am fost în locuri unde sufletul meu s-a simțit acasă, adică aproape de Dumnezeu și am încercat să păstrez scânteia pe care am primit-o acolo și în restul zilelor

IMG_5560La mănăstirea Oașa

IMG_6475Tabăra de la Mănăstirea Țețu

IMG_6540Mănăstirea Țețu

Anul acesta s-a întâmplat și ceva neașteptat, după mulți ani, mi-am împărțit zilele, călătoriile, gândurile și inima cu cineva

IMG_6370IMG_1272 copyRelațiile sunt o mare provocare, cred că nu doar pentru mine, dar și un cadru foarte bun pentru a lucra la sine. Normal că sunt multe de spus despre asta, dar deocamdată rămân la imagini, Și apropo de asta, am mai făcut câteva fotografii pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself (nu știu de ce, încă nu am un titlu în română pentru el), printre care și cea de mai jos

colaj relatie web Și simt că a venit vremea să închei proiectul acesta, cu o carte, o idee care stă de mult ca o sămânță în mine, care pare prea mare pentru mine. Dar trebuie încheiat cumva, ca pe o etapă ce se cere încheiată, și fotografic, și altfel, pentru a putea face loc pentru ceva nou, pentru următoarea etapă.

Ultima fotografie pe care am făcut-o în 2015 a fost… o inimă. Dar despre asta o să povestesc în articolul următor.

inima - webMulțumesc 2015!

„Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci.”

Acesta este un interviu pe care l-am luat pentru lucru, poate unul dintre preferatele mele, care m-a inspirat și cine știe, poate o să inspire și pe alții. Așa că am vrut să îl public și aici.

Anul acesta, după cum mai spuneam în articolele anterioare, a fost dedicat descoperirii Timișoarei. Acesta a fost jobul meu la merg.in/timisoara, dar uneori nu a mai fost așa clară delimitarea între job și preocupările mele personale. Cu alte cuvinte, chiar mi-a plăcut mult…„fișa postului” :) Fotografiile și articolele pe care le-am făcut nu au fost doar despre locuri din Timișoara, ci și despre oameni. Adică a trebuit să fac interviuri cu diverși oameni din Timișoara. Și aici a fost și marea provocare pentru mine. Mi-a fost greu să iau interviuri, poate că pentru oricine ar fi, când faci asta pentru prima dată. Dar de câte ori faci ceva care pare greu sau imposibil chiar, adică ceva ce te scoate din zona de confort, mai crești un pic. Și apoi, mi-a plăcut că am descoperit oameni care încearcă să facă ceva, care nu stau cu mâinile încrucișate și așteaptă să se schimbe ceva, ci contribuie chiar ei la schimbarea pe care vor să o vadă în oraș, în jurul lor.

Am învățat multe din interviuri și am și găsit inspirație în ele. Nu zic că am devenit acum peste noapte profesionistă în asta, dar ce mi s-a părut foarte interesant în cadrul interviurilor este că de multe ori, pentru a scoate ce este mai bun din experiența unui om, trebuie să adresezi întrebările potrivite. Am văzut și aici, ca și în viața personală cât de importante sunt întrebările. Practic a găsi un răspuns depinde de capacitatea de a pune întrebarea potrivită.

Iată și interviul:

„Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci.”

Un interviu cu Denise Ardelean, care a descoperit că este mai frumos să dăruiești decât să primești și asta i-a schimbat viața.  Așa a pornit asociația Look Inside, unde mai mulți voluntari cu suflet mare ajută oamenii aflați în nevoie și aduc un zâmbet pe fețele lor și ale noastre. Am povestit cu Denise despre începuturile asociației, despre ce poți descoperi atunci când privești în interiorul tău, după cum spune și numele de Look Inside, despre schimbări de direcție în viață, despre a ieși din cercul egoismului și a încerca să te pui în locul oamenilor din jur, despre proiectele asociației și cum se pot implica oamenii dacă doresc și multe altele.

1010414_10201949932562969_1115443907_nDenise

Povestește-mi despre începuturile Asociației  Look Inside.

Prima oară s-a produs o schimbare în mintea mea, când mi-am dat sema că e mai frumos să dăruiești decât să primești. La vremea aceea aveam un mic business și am început o acțiune împreună cu fetele care lucrau cu mine. De fapt, atunci era chair în preajma Crăciunului și le-am dat posibilitatea să aleagă dacă să dăm primele și fiecare să își ia ceva pentru sine sau să facem ceva cu ele. Și cam toată lumea a acceptat provocarea și uite așa am strâns primii bănuți, primele alimente și le-am dus la o familie săracă. După aceea, am mai făcut acțiuni de acet fel de Paște sau cu alte ocazii, am văzut că lucrurile se întâmplă fără să le planifici sau să te gândești prea mult la ele. Pur și simplu curgeau, veneau de la sine, și oamenii și resursele. Și așa, cam jumătate de an mai târziu a apărut ideea de Look Inside. Era inspirată de faptul că atunci când te uiți înlăuntrul tău găsești resursele necesare să te accepți, să te împlinești și astfel să dăruiești. Deci Look Inside, privește în interior și acolo vei găsi tot ce este necesar pentru a putea dărui mai departe.

„Mi-am dat sema că e mai frumos să dăruiești decât să primești.”

Dacă vorbim de dăruit, este vorba și de timp. Toată lumea spune că nu are timp, este într-o continuă alergătură și veșnic nu reușește să facă tot ce și-a propus. Oamenii deabia au timp, spun ei, să-și rezolve propriile probleme, tu cum reușești să ai timp și pentru problemele altora?

Păi în primul rând trebuie să facem diferența între problemele proprii și problemele induse de societate, dintre nevoile tale cu adevărat importante și nevoile pe care, din nou, societatea ți le creează și te face să crezi că ai nevoie de atâtea mii de lucruri. Și atunci când lucrurile se simplifică în viața ta, îți dai seama că poți ajuta la împlinirea nevoilor de bază și a altor oameni, ma refer la hrană, adăpost, educație, în unele cazuri. Așa a fost și la noi. Cel puțin pe mine mă motivează ideea că nu am nevoie de atâtea lucruri în viața fizică din lumea aceasta, ci să am nevoile de bază acoperite și apoi din suplimentul de timp pot distribui în folosul celorlalți.

Cred că și ceilalți voluntari care sunt acum în Look Inside, după cum spune și cumvântul, voluntariat, atunci când simt că au resurse, timp, energie să dăruiască sunt bineveniți. La noi nu există „trebuie să faci asta”. Când simți că vrei să fii voluntar ușa este deschisă, când simți că vrei să iei o pauză, faci asta. Ideea este de a face ce simți. Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci. Până la urmă mâncarea este doar ceva ce intră și iese, dar modul în care o dăruiești și ce pui în ea când o dai, dacă ai simțit în inimă că vrei să o dăruiești, eu cred că asta face diferența.

Povestește-mi despre viața ta în afară de Look Inside. Ai și alt job pe lângă asta?

Da, este un job pe care l-am avut cam tot timpul, împreună cu mama mea avem un centru de formare profesională. Și am noroc cu mama mea, pentru că acum am și bebelușul și atunci când doarme mă mai ocup de lucru (râde). Și apoi am noroc că la Look Inside avem acum o echipă așa frumoasă, lucrurile curg, simt că s-ar descurca foarte bine și fără mine.

Cam câți membri are echipa Look Inside acum? Cum v-ați adunat?

Păi ne-am adunat, după cum spuneam, stând cu ușile deschise. Cine a vrut să vină, a venit. Cine a vrut să plece, a plecat. Cine a simțit că vrea să stea alături de noi, a rămas. Și așa ne-am adunat acum vreo 40 de oameni. Și ne mai rotim, unii participă mai mult într-o anumită perioadă a anului, alții în alta, fiecare contribuie cu ceva, așa că în mod constant suntem vreo 25.

„Motto-ul meu este: o faptă bună în fiecare zi.”

Mă gândesc că există și momente mai grele sau părți mai puțin plăcute în activitatea voastră. Care ar fi acestea? Pentru a oferi o perspectivă realistă.

Greu e atunci când îți pierzi motivația și te afunzi în probleme, sau așa-zisele probleme, sau în anumite capcane mentale, de genul „oare ce o să facă cu lucrurile acestea pe care eu le dau?”

Da, îndoiala…

Exact, îndoiala. Însă eu le iau întotdeauna în râs un pic pentru că sunt convinsă că sunt probleme mentale ale fiecăruia, sunt doar niște concepte, niște concepții în care ne blocăm. Sau poate uneori niște orgolii, dar eu nu simt că asta a fost așa de mult o problemă în cazul nostru. Poate că timpul ne blochează uneori. Dar și timpul este tot un concept mental. Câteodată noi ne luăm mai mult decât putem duce, avem vreo patru-cinci proiecte pe lună și de multe ori nu avem resurse umane sufieciente ca să facem față. Dar pot să zic și ce ne ajută.

Asta era chiar următoarea întrebare. Cum îți regăsești motivația. Sau de fapt cum ți-o găsești?

Eu mi-o găsesc cu motto-ul că trebuie să fac o faptă bună în fiecare zi. La sfârșitul zilei mă gândesc la asta.

Și nu trebuie să fie ceva măreț, nu?

Nu, deloc. Poate să fie o vorbă bună, o îmbrățișare. Chiar și atunci când ai altele pe cap, chiar și atunci când te rupi din modelul acesta, forțat oarecum, simți totuși că e mai important să dăruiești decât să îți vezi în continuare de egoismul specific nostru în epoca aceasta. Partea bună este că oamenii ne sar în ajutor tot timpul, când cerem o mână de ajutor pentru alți oameni. Pur și simplu se mișcă lucrurile. Am făcut case întregi, le-am renovat, acum câteva zile s-a mutat un hambar dintr-un sat în alt sat. Lucruri incredibile, dacă stai să te gândești. Ca să nu mai vorbim de amenajări de apartamente cu mobilier, haine, mâncare, pentru oameni nevoiași. Mulți zic „în ce lume negativistă și egoistă trăim” dar eu chiar nu pot să-mi dau seama despre ce vorbesc (râde). Dar probabil este doar perspectiva mea asupra lucrurilor. Și așa s-a întâmplat să mă înconjur de oameni de acest fel.

„Le-aș spune oamnilor să fie mai atenți la cei din jurul lor și poate să încerce să se pună în locul lor, dar în tot ce înseamnă în locul lor. Poate că noi privim lucrurile foarte de sus, dintr-o perspectivă bună a vieții și nu suntem deloc recunoscători.”

Cred că depinde mult ce alegi să vezi, pentru că e o alegere, nu? Și apoi ce alegi să faci cu asta până la urmă. Depinde de fiecare din noi ce perspectivă asupra vieții alegem.

Da, și eu văd că mulți oameni chiar vor să ajute, ne ajută mult. Noi nu ne bazăm nici pe fonduri europene, nu avem nici angajați, suntem oameni care fiecare are un job și ne întâlnim la Look Inside și facem proiecte împreună. Iar apoi, de patru ani de când existăm oamenii au văzut că noi chiar facem ceva cu ce pun ei la dispoziție. De obicei nici nu cerem bani, ci obiecte, materiale, mâncare, lcururi

Cred că voi acționați și ca un catalizator. Poate că de multe ori oamenii ar dori să dăruiască, să se implice, dar nu știu cum, unde

Da, și atunci renunță rapid, asta e problema.

Aș mai vrea să te întreb, așa, bazat pe experiențele tale, ce mesaj le-ai transmite oamenilor.

Cred că le-aș spune să fie mai atenți la cei din jurul lor și poate să încerce să se pună în locul lor, dar în tot ce înseamnă în locul lor. Pentru că e ușor să zici uită-te la acela ce face sau cum procedează, dar dacă te-ai pune în locul lui cu toate problemele lui, cu toate traumele lui mentale, toate dramele pe care le-au trăit unii oameni care i-au făcut să ajungă pe stradă sau să renunțe la educație, poate ai înțelege că nu se știe niciodată unde ești și unde o să ajungi. Și acum poate noi privim lucrurile foarte de sus, dintr-o perspectivă bună a vieții, că așa am ajuns în lumea asta să le avem pe toate.

Le luăm de-a gata…

Da, nu ești deloc recunoscător. Să-ți imaginezi dacă ai fi în poziția lui oare ce s-ar întâmpla, cum ai reacționa? Cum ar fi să treacă lumea pe lângă tine fără să se uite la tine și să nu dea doi bani.

„Cred că oricine când se uită în interior își dă seama că suntem și am fost făcuți pentru iubire și am ajuns în cu totul altă direcție.”

Spuneai la început că la un moment dat s-a produs o schimbare în mintea ta, și ai trecut de la a primi și a acumula la a dărui, iar asta a devenit cel mai important lucru pentru tine. Cum s-a produs schimbarea aceasta, dacă îmi poți povesti.

Nu știu cum va fi înțeles asta în public, dar o să încerc să povestesc. Pentru mine schimbarea cea mare a produs-o… tăcerea.  Tăcerea și meditația. Atunci s-a produs marele shift, am realizat cât de egoistă sunt, cât de self-centered, cât de materialistă, îmi doream atâtea lucruri…

Deci te-ai uitat în interior. Look inside…

Da, m-am uitat în interior, foarte adânc. S-a întâmplat la un curs de meditație de zece zile, în care am stat în tăcere totală. Și după aceea am plâns mult, pentru că mi-am dat seama că am trăit o viață fără sens. Atunci aveam un salon de înfrumusețare, mai voiam să deschid vreo două, eram într-o totală nebunie, eu nu știu ce s-ar fi întâmplat cu viața mea dacă nu m-aș fi trezit. Și atunci când m-am trezit, mi-am dat seama că trebuie să mă îndrept spre cu totul alte valențe și valori în viața mea.

Deci așa s-a întâmplat, cu multă privire în interior. Și cred că toată lumea când se uită în interior își dă seama că suntem și am fost făcuți pentru iubire și am ajuns în cu totul altă direcție.

Poate că asta e problema, că oamenii în general nu prea își găsesc sau nu își fac timpul acela să se uite în interior. Să stea în primul rând. Sunt prea prinși în lume, să merg undeva, să cumpăr ceva, să fac ceva.

Da, și m-a mai ajutat mult un film, The Shift. Acolo spunea că realizezi încotro mergi cu adevărat în viață când îți dai seama că nu ești nici ceea ce ai, nici ceea ce faci, ce profesie ai, nici ceea ce cred ceilalți despre tine, nici ceea ce ești în momentul prezent, cu toate lucrurile și oamenii din jurul tău. Ești doar o mică piesă din puzzle și fără puzzle-ul întreg nu te duci niciunde.

„Asociația Look Inside este orientată spre două direcții: a dărui și a-i învăța pe oameni să dăruiască. Astfel, vom continua cu proiectele prin care donăm oamenilor aflați în nevoie, dar și cu proiectele de conștientizare.”

Hai să ne uităm puțin și înainte. Vorbește-mi de proiectele de viitor Look Inside.

În ultima vreme ne-am axat mai mult pe educație. Aici am avea nevoie de ajutor și susținere. Oameni care ar dori să facă voluntariat pentru copii de la sat care au perspective limitate. Am deschis două after-school-uri în două sate din județul Timiș la care încercăm să mergem săptămânal sau măcar o dată la două săptămâni cu diverse activități astfel încât să le lărgim orizonturile. Să le arătăm că există mai multe profesii, că poți să studiezi. Am fost acolo cu dentiști, cu pompieri, cu profesori, cu aviatori, ca să-și dea seama că există lucruri și în afara universului lor cunoscut. Pentru că de multe ori la sate, datorită lipsei de educație sau a educației precare se perpetuează un model nu foarte benefic. Pentru femei copii la vârste fragede, abandon, sărăcie, pentru bărbați băutura, lipsa ocupației. Și dacă copiii nu văd alte modele, nu se va schimba nimic niciodată. Și atunci noi asta am încercat, să mergem și să le oferim alte modele, să le lărgim perspectiva. Și asta o să încercăm să facem și în 2016. Și aici chiar avem nevoie de ajutor, oameni dispuși să dea două-trei ore din timpul lor și să stea cu copiii, să se joace, să le arate, să se uite la un film împreună. Am făcut locuri dotate cu calculatoare, videoproiectoare, tot cu ajutorul oamenilor.

În continuare dorim să dăruim acolo unde este cazul, unde sunt bătrâni lăsați singuri, săraci, unde sunt persoane aflate în impas.

Până la urmă, asociația era orientată spre două direcții: a dărui și a-i învăța pe oameni să dăruiască. Astfel, vom continua cu proiectele prin care donăm oamenilor aflați în nevoie, dar și cu proiectele de conștientizare.

„Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.


Pe lângă proiectele menționate, în ce s-ar mai putea implica oamenii, dacă doresc, împreună cu Look Inside?

Acum avem mai multe proiecte active. De exemplu o colegă a pornit proiectul „Pachețelul de școală”. În fiecare zi profesoarele pregătesc o gustare pentru copii, pachețelele fiind obținute din donații. Deci aici se pot implica. Și doar într-o lună acest proiect ne-a demonstrat  că s-a redus foarte mult abandonul școlar. Copiii vin la școală, au ce mânca și atunci rămân pănă la sfârșitul orelor, ceea ce înseamnă mult. Altfel, nu reușeau să ajungă, sau îi puneau părinții la treabă în detrimentul școlii.

Apoi mai e proiectul cu bonurile de masă, pe care-l derulăm în fiecare lună. Adunăm bonuri de la cine dorește să doneze și apoi cumpărăm alimente și diverse produse pentru gospodărie pentru familii foarte sărace.

Ne-am mai implicat înproeictul cu reciclarea. Adunăm hărtie de la diverși donatori și în urma reciclării rezultă bani pe care-i folosim în proiectele noastre. Și aici nu avem resursele umane suficiente pentru a strânge toată hârtia pe care vor să o doneze firme, oameni.

Apoi mai sunt afterschool-urile, de care am vorbit deja.

Cine dorește poate să facă donații sau să completeze formularul de 2%.

Acum în perioada aceasta, avem proiectul de Crăciun, prin care strângem scrisori de la copii din familii sărace din satele din județul Timiș și apoi, din donații facem pachete pe care le ducem în dar de Crăciun copiilor. Și aici avem nevoie de persoane care să fie Moș Crăciun, de lucruri, de transport.

Spune-mi un ultim gând, cu care să încheiem

Cuvintele lui Gandhi, „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Mai multe detalii despre Asociația Look Inside și proiectele sale pe pagina de facebook: www.facebook.com/asociatialookinside

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Descoperind Timisoara

Cred că anul acesta cea mai importantă descoperire, nu numai fotografic vorbind, a fost chiar orașul meu. Cumva toate s-au  legat în direcția aceasta: un curs de ghid turistic pe care l-am făcut anul acesta, care ne-a oferit mai multe ore de practică prin muzee și cartiere ale Timișoarei, jobul de la merg.in/timisoara, unde a trebuit să scriu articole și să fac fotografii cu și despre Timișoara, care a implicat documentare și ore multe de umblat la fotografiat prin oraș, un tur ghidat de oraș oferit de prietena mea Alexandra, ghid turistic super fain specializat pe Timișoara (recomand! o găsiți aici). Toate acestea m-au împins să explorez mai mult orașul, să citesc despre istoria lui, să mă uit mai cu atenție la detaliile sale de câte ori merg prin oraș. După cum mai spuneam despre fotografie, te face atent la detalii, la frumusețea din jur, te face și să încetinești și scoate lucrurile obișnuite din banalitate. Și asta am făcut anul acesta. Umblând pe jos, cu bicicleta, m-am uitat…în sus în primul rând, m-am uitat cu atenție la clădiri, străzi, cartiere, detalii, porți, ornamente. Și am descoperit și aici, aproape, un oraș frumos. Pe lângă seria de fotografii „Poporul de piatră al Timișoarei am mai adunat multe fotografii din oraș și aș vrea să public o selecție aici, care sper să fie o invitație și pentru alții de a descoperi Timișoara.  colaj cladire 16 dec Casă de pe Bv. 16 Decembrie, nr. 29

IMG_9144cDetaliu, casă de pe bv. 16 Decembrie

IMG_9078 Poartă veche în Freidorf

IMG_9097Casă din FreidorfIMG_9087

Detaliu, biserica romano-catolică din Freidorf

IMG_9124Casă pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20

IMG_8450wDetaliu, casa de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20colajCasă de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 15

IMG_8437 IMG_9116Detaliu, casă de pe str. Crizantemelor

IMG_9048   Detaliu, clădirea stației de pompieri de pe Bv. 16 DecembrieIMG_6151 copyPoartă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6148 copyDetaliu casă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6144 copyPoartă, spl. Tudor Vladimirescu

IMG_7314

Casă, str. Gh. Lazăr

IMG_9882anInterior Palatul Emmer, str. Mercy, nr. 7 (clădirea cu Cărtureștiul)

IMG_5786 copy

Orga și vitraliul Bisericii romano-catolice din Pța Bălcescu

IMG_5800 copyScara interioară ce duce spre clopotnițe, Biserica romano-catolică din Piața Bălcescu

IMG_5835 copy

Detaliu, casă de pe str. Mihail Kogălniceanu (zona Badea Cârțan)

IMG_5836 copyPoartă de pe str. Mihail Kogălniceanu

IMG_5827c  Detaliu, fosta fabrică de ciorapiIMG_5803

Piața Unirii văzută de pe un bloc turn din apropiere (poveste faină cum am ajuns acolo, dar poate pe altă dată)

IMG_5806 copy

Detalii de toamnă

În ultima vreme am făcut două drumeții în natură, una în zona Munților Poiana Ruscă și una în Munții Mehedinți și bineînțeles am făcut poze pe parcurs. Spre surprinderea mea, la întoarcerea acasă am văzut că deși fusesem în locuri diferite, pozele erau destul de asemănătoare. Nu fotografiasem prea multe peisaje, deși fuseseră superbe și m-am bucurat de ele, însă în fotografii apăreau frunze, flori, mușchi, ciuperci, ierburi, pietre, adică multe detalii ale naturii și mai ales ale pădurii. Mi se pare fascinant că practic cu cât mergi mai mult spre detaliu, cu cât te apleci cu atenție și uimire asupra fiecărui lucru, dar mai ales asupra naturii, descoperi o lume imensă, fascinantă și atât de frumoasă (ca să nu mai spun de subiectele de fotorgafiat). Mi-am adus aminte de citatul, zicala, nu mai știam ce e și de unde, că lumea poate fi cuprinsă într-un grăunte de nisip. Am căutat-o și am descoperit o minunată poezie de William Blake

Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Şi-întregul Paradis locuind o floare,
Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip
Şi Eternitatea în ora trecătoare.

IMG_8716IMG_8710 IMG_8717 IMG_8719 IMG_8720 IMG_8816 IMG_8643IMG_8646IMG_8721

IMG_8568 IMG_8574 IMG_8591 IMG_8596IMG_8609IMG_8578 IMG_8322 IMG_8543

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

Invitatie la expozitie de fotografie

IMG_3903-copy

Anul acesta subiectul fotografiilor mele a fost în mare măsură Timisoara. Tot umbland prin oraș, am descoperit multe străzi, case, porți, zone prin care n-am mai umblat sau poate nu am fost atentă la ele, dar am fost mai ales impresionată de detaliile clădirilor, așa că am realizat o serie de fotografii pe această temă.

Asa ca va invit la un exercitiu de atentie la lumea din imediata noastra apropiere, la Timisoara, orasul prin care trecem de multe ori prea grabiti, caruia ii vedem de mutle ori doar “bubele” si poate nu mai vedem frumusetea lui. Caci fotografia este de cele mai multe ori un exercitiu de atentie, de a descoperi lumea din imediata apropiere si a o scoate astfel din sfera banalului.

Am numit acest proiect poporul de piatra al Timisoarei pentru ca mi s-a parut ca există o întreagă lume mută, nemișcată, de piatră care locuiește orașul alături de lumea noastra vie. Sunt personaje de toate felurile: femei serioase sau lascive, bărbaţi incruntati, muncitori si copii bucalati, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci care tind spre cer, flori care rasar din ziduri, catei cu cozi intortochiate, bufnite si alte zburatoare si animale fantastice.

Joi, 24 septembrie, de la ora 19.00 la Ambasada, Str. Anton Seiller, nr. 2, în cadrul festivalului Support Art va invit la o expozitie de fotografie care prezinta o mica parte din acest popor de piatra al Timisoarei. Va stept cu drag :)

Si cam asa a aratat expozitia

IMG_7922 IMG_7923 IMG_7924

PS: Si inca o mica stire, am fost invitata la rubrica “Fotograful lunii” pe site-ul photoka.ro. Multumesc! Puteti citi articolul aici.  Si in engleza aici.

Fragmente de călătorie

Ce rămâne dintr-o călătorie?

Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă. Am rămas cu ochii în lacrimi de simplitatea și bunătatea acestui gest.

Geamana

Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).

IMG_6739

Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.

Rimetea de pe Piatra Secuiului

Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz.)

manastirea Sub Piatra - Salciua - rasarit

Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.

Izvorul Posaga….

Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.Cheile Rimetului

Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.

Mai multe fotografii din această călătorie: aici