Timisoara Photo Discovery Tour

Învață fotografie și descoperă Timișoara

Acest workshop îmbină două dintre pasiunile mele: fotografia și Timișoara. Pe scurt, tură foto însoțită de tur ghidat personalizat pentru fotografi. Veți descoperi Timișoara prin fotografie, ca și cum ați fi turiști în propriul oraș.

Tema principală a cursului este cum să surprindem cât mai bine orașul și tot ce cuprinde el. 

Astfel, subiectele abordate sunt

  • Fotografia de arhitectură
  • Scene și detalii urbane
  • Evenimente urbane
  • Arta stradală
  • Orașul noaptea
  • Oamenii în fotografia de oraș
  • Introducere în fotoreportaj, serii și proiecte foto (în legătură cu orașul)
  • Noțiuni de bază de editare foto: Lightroom

Invitat special

Vom avea invitat pe fotograful Oliver Merce specializat în fotografia de strada și documentară.

Practică foto în oraș

 Fără practică nu faci nimic în fotografie. Așa că acest workshop cuprinde multă practică în care aplicăm ce am învățat în partea teoretică, adică fotografiem orașul. Vom umbla pe străzi mai puțin cunsoscute, dar vom încerca și să vedem cu ochi noi locuri foarte cunoscute. Am conceput teme foto în ideea de a realiza o serie de fotografii și un fotoreportaj. Vom fotografia la unul dintre cele mai vechi festivaluri din Timișoara – Street Delivery, o ocazie foarte bună de a practica fotografia de oameni, de stradă, fotoreportajul. Exersăm și fotografia de noapte.

 

Tur ghidat personalizat pentru fotografi

Poate nu știați, sunt și ghid de turism cu o pasiune pentru a descoperi poveștile Timișoarei. Tura foto va fi însoțită de prezentări ale zonelor din Timișoara pe care le vom fotografia, istoria la modul fain, fără prea multe date, în povești și fapte interesante, care vor deschide noi oportunități fotografice. Vă prezint câteva din locurile mele preferate din oraș și vom descoperi porți, curți interioare, scări, detalii de arhitectură pe care probabil mulți nu le-ați văzut (cel puțin așa mi-au zis participanții la workshopul anterior)

 

Feedback individual

În ultima zi a workshopului vom analiza o selecție a fotografiilor făcute de voi pe parcursul celor două zile anterioare, le vom discuta și veți primi feedback individual.

 

Testimoniale

Din experiența workshopurilor anterioare, participanții au confirmat că, dincolo de ce au învățat, au avut o exepriență faină, împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie ca și ei, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic, dar și creativ și îți dă un imbold pasiunii tale pentru fotografie, dar și îți aprinde dragostea și curiozitatea pentru Timișoara.

Vezi testimoniale

 

Nivel, cerințe

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător (nu chiar de la zero) spre mediu. Este necesar să ai propria ta cameră foto (preferabil un DSLR Au mirrorless) pe care să o cunoști cât de cât. Ar fi bine să ai și un trepied pentru fotografia de noapte. De asemnea, pentru descărcarea și editarea imaginilor de la workshop în ultima zi ar fi bine să aduceți și un laptop (dacă nu aveți, eventual îl puteți folosi în comun cu ceilalți).

 

Fotografii de la cursul de anul trecut

Cam așa a fost

Descriere workshop

Perioada: 16-18 iunie 2017

Preț: 290 lei

Reducere pentru participanții la cursurile anterioare sau dacă mai aduceți pe cineva la curs: 250 lei.

Locație: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator: SC OBIECTIV CREATIV SRL D

Trainer: Claudia Tănăsescu

Programul cursului

Vineri:             17.00 – 20.00:   prezentări, parte teoretica

Sâmbătă:         9.00 – 13.00:   teorie, ghidaj și practică pe teren

15.00 – 22.00 : ieșire pe teren la fotografiat, însoțită de tur ghidat. Cu pauze!

Duminică:        14.00 – 19.00 : feedback, noțiuni de editare foto. Prezentare Oliver Merce

 

Înscrieri

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 12 iunie 2017 prin completarea formularului de mai jos și plata taxei de înscriere.

Formular de înscriere

Modalitate de plată:

Contravaloarea cursului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume: OBIECTIV CREATIV SRL D

IBAN: RO03BTRLRONCRT0372405301

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

Timișoara

cu menţiunea: “Workshop Tm iunie 2017”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți. Dacă nu se întrunește numărul minim de participanți taxele de înscriere deja achitate vor fi returnate în întregime.

 

informații suplimentare:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Eveniment facebook

 

Experiența personală

Acest workshop are la bază experiența mea personală din ultimii 5-6 ani, în care am (re)descoperit Timișoara, după ce am fost plecată mai mulți ani în străinătate și, cu riscul de a suna siropos, m-am îndrăgostit de oraș. Am umblat mult la pas sau cu bicicleta, descoprind locuri mai puțin umblate dar și foarte cunoscute, pe care parcă le vedeam pentru prima dată. Fotografia a fost instrumentul de cunoaștere și de conectare.

Așa încet-încet a început să mă preocupe și istoria sa, poveștile sale, am început să citesc mai mult despre Timișoara. Cum toate se leagă, de anul trecut am obținut și atestatul de ghid de turism.

Se spune că vezi ceea ce cunoști. Și eu, poate ca și tine, am trecut neștiutoare sau ca oarbă pe lângă adevărate bijuterii arhitecturale, detalii, scene urbane și oportunități superbe de fotografiat în Timișoara. Cred că atunci când cunoști povestea unui loc, îl vezi altfel, dar se deschid și ochii fotografului. Iar despre locurile familare și apropiate, cum e chiar Timișoara, poate știm cel mai puțin și nu le vedem cu adevărat, pentru că ochii ne sunt umbriți de obișnuință și rutină.

Înainte de a vedea locuri îndepărtate, hai să descoperim locul unde ne-am născut sau unde locuim zi de zi. Așa putem fi călători în fiecare zi. Și descoperim că avem atâtea subiecte de fotografiat în imediata noastră apropiere.

Astfel, în acest workshop am îmbinat aceste două pasiuni ale mele: fotografia și Timișoara, pe care aș vrea să le împărtășesc cu voi. Este o invitație de a învăța și a practica fotografia și de a descoperi Timișoara în același timp. M-aș bucura dacă prin fotografie și prin povești și alții vor prinde drag și curiozitate de Timișoara.

Mai mic. Mai puțin. Mai simplu. Mai încet.

A doua zi după ce m-am întors în Timișoara, parcă am intrat la programul de centrifugă al mașinii de spălat. Sau o descriere mai bună ar fi urna de pe vremuri cu bile loto, cu numere pe ele, care se învârteau haotic lovindu-se de toți pereții și unele de altele până când una era propulsată afară, câștigătoare.

Culmea e că nu doar eu eram o bilă cu număr care se învârte haotic. Ci toată lumea. Un program care nu părea că se termină vreodată și din care nu ieșeai afară câștigător niciodată, rămâneai la nesfârșit în urnă. Cei câțiva oameni cu care am vorbit în ziua aceea mi-au confirmat că programul după care ne „centrifugăm” e comun. Să vedem câteva caracteristici. O listă interminabilă cu chestii de făcut: la început era un bilețel post-it, apoi a crescut la un A5, apoi la un A4 și probabil că în curând o să umblăm cu suluri A3, tot bifând și neținând pasul. Sentimentul înnebunitor al lipsei de timp, că tot alergi și nu ajungi la finalul zilei sau al săptămânii să faci toate câte ți le-ai propus. Oboseala cronică. Sentimentul că ești hăituit sau alergat. Minte agitată și încărcată. Probleme de somn. Dureri de tot felul și mai ales de spate. Nevoia de ceva dulce sau să ronțăi ceva. Lipsa răbdării. Senzația că nu poți ține pasul cu toată informația care vine spre tine (fie că o vrei, fie că nu): încă o carte (de citit sau de cumpărat, și uite așa crește teancul din bibliotecă care și ăsta îți dă senzația că nu ai timp să citești), încă un articol de citit (așa, măcar în zig-zag), un newsletter sau un mail, o știre, un eveniment, o postare, un site, un video, o chestie amuzantă de pe facebook, un comentariu. Uitarea, adică uiți aproape instant ceva (unde trebuie să mergi, ce trebuie să faci, să cumperi sau să rezolvi) dacă nu îți notezi. Parcă nu mai apuci să te întâlnești cu nimeni (oricum, știi ce fac, de pe facebook sau telefon). Și lista poate continua.

Și totuși am văzut că se poate și altfel. Doar trei zile la munte și parcă s-a oprit centrifuga. La început a fost și ciudat. Cum adică să nu mai ai ceva de bifat de pe o listă?! Este și o obișnuință de a trăi așa în grabă. Dacă zi de zi trăiești pe fast forward, intervine și o dependență de rapiditate, de activitate continuă, de surescitare și chiar și atunci când vrei să te oprești, interția continuă și te trage înapoi. Greu ieși din ea.

Și totuși, după ce m-am întors acasă de la munte și am reintrat în ritmul de mai sus, m-am întrebat: asta să fie soluția? Adică doar când plec undeva să mă simt odihnită, relaxată (fizic și psihic)? Nu, refuz să cred că doar evadarea din cotidian este soluția pentru o minte liniștită, pentru o viață liniștită. (Oricum, am eu o problemă cu evadările – chiar și când nu le privim așa, ci le raționalizăm cumva – pentru că nu rezolvă absolut nimic. Totul rămâne în tine, dar estompat de adrenalina noutății, iar acasă te așteaptă chiar și mai acute toate lucrurile pe care voiai să le lași în urmă, chiar și inconștient.) Soluția trebuie găsită tot în cotidian, în viața de zi cu zi.

Dar nu vreau să dau eu soluții aici. Cred că trebuie să și le găsească fiecare. Și așa ni se prezintă atâtea „soluții” (iertați-mi ghilimelele) – tot rapide – de la cum să-ți aranjezi dulapul la programe de management al stresului, de la cum să-ți crești copiii la meditații, de la cum să-ți organizezi timpul la seminarii pentru relații și iubire de sine, sunt cărți, site-uri și cursuri on-line, workshopuri care-ți promit liniște, fericire, vindecare, luminare spirituală, etc. cu o metodă proprie (și totul sună așa fain, cu testimoniale, descrieri convingătoare, poze emoționante, încât ai vrea să încerci și asta și aia și aia…și nu ai timp oricum să le încerci pe toate, ok, nici bani, iar mintea se mai încarcă cu niște opțiuni și informații). Nu vreau să fiu cinică sau să desconsider munca altora. Sau cum era vorba aceea, să arunci și copilul cu apa din covată. Sunt sigură că sunt multe programe folositoare…dar și multe abureli. Și eu am încercat și de unele și de altele. Problema este că devine tot mai greu să discerni ce este de valoare. Problema este că există o cere foarte mare pentru astfel de programe (nu știu cum să le numesc general, de vindecare, de dezvoltare, de bunăstare) și au cunoscut o dezvoltare fantastică în ultimele decenii tocmai pentru că lumea este tot mai dezechilibrată și se află într-o mare confuzie dar și într-o mare căutare.

Se vorbește de minimalism, de slow food, slow life…dar cum să fii slow într-un tren în mișcare? Cum să stai nemișcat într-o rotativă? Cum să fii minimalist când din jur primești doar mesaje de „mai mult”. Presiunea mediului este foarte mare și cu greu scăpăm de ea, chiar și dacă suntem conștienți de influența asta (dar lucrează oricum și inconștient asupra noastră). A crede că suntem în afară este iluzoriu. Citisem undeva comparația asta, că dacă ești într-un mediu poluat, chiar dacă ești conștient de poluare, oricum te afectează și nu poți să te ferești ținându-ți respirația. Sau dacă ești într-un mediu care îngheață, vei îngheța și tu, oricât te-ai zbate.

Și totuși… poate că totuși există o scăpare, ca să nu te mai învârți la centrifugă, chiar dacă simți valurile ei. Poate dacă îți dispui viața (interioară) în jurul unui alt centru, fix, care nu se mișcă, care e în afara lumii…și totuși în lume? Dar nu, nu o să vorbesc de asta, pentru că nici eu nu trăiesc așa (deși încerc mult). Pentru că ce m-a adus să scriu despre lucrurile acestea nu este vezi-bine o stare de liniște pe care vreau să o „predic” mai departe, ci constatarea neputinței mele de a trăi în jurul acelui centru nemișcat, al acelui „soare” al vieții. În ultimele articole tot despre asta am vorbit, despre secătuirea fizică, psihică, creativă, spirituală.

Bine, bine, și ce legătură are asta cu melci, broaște și floricele? Păi o dată că mi-au plăcut maxim. Sincer, nici nu am avut aparatul foto la mine pentru că simțeam nevoia de o pauză de fotografie, dar se pare că nu pot. Am făcut pozele astea cu telefonul (al soțului, că al meu e o vechitură). E ok, nu sunt o fotografă adevărată, fac poze cu telefonul.

Cum e asta? Eu scriu despre grabă, haos și centrifugă, iar lucrurile care mi-au atras atenția cel mai mult în excursia asta au fost lucruri se mișcă…încet. Sau deloc. Poate că vor să-mi spună ceva. Acum nu o să încep să merg ca melcul de dragul unei slow life. Nu o să stau într-o scorbură ca o broască ca să fiu zen. Nu o să mă întind în iarbă ca să mă acopăr de rouă (deși n-ar fi așa rău). Dar gândul cu care am rămas după ce am văzut la munte, după excursia asta, după pozele astea a fost că trebuie să mă „recentrez” (ca o roată de bicicletă, pe care o redescopăr acum). Mi-am dat seama că e prea mult: prea multe cărți, prea multe evenimente, prea multe proiecte, prea multe informații, prea mult internet, prea multe dorințe (chiar dacă par necesități). Chiar nu trebuie să fac toate lucrurile pe care le fac acum. Dar cum o să reușesc să fac mai puțin?

Am pe birou un calendar de citate de la oameni celebri (scriitori, actori, filozofi) și aproape toți asta zic în diverse forme: să trăiești simplu, să te bucuri de lucrurile mici, să nu îți dorești prea multe, să fii fericit cu nimic, etc. Într-un fel să trăiești, să fii…mai mic, mai puțin, mai simplu, mai încet.

Dar uite ce greu este de făcut. Simplitatea este ceva foarte greu de trăit.

Mi-a venit gândul că poate de aceea suntem așa de ocupați pentru că ne definim foarte mult prin ce facem. Adică și atunci când ne întâlnim cu cineva ne întreabăm reciproc „ce faci?”. Când te prezinți cuiva spui ce lucrezi, adică… ce faci.

Pe de altă parte, simt că acum, spre și după 40 de ani este perioada cea mai înfloritoare a vieții, este o perioadă de maturitate, chiar și cu mici scăpări :) , în care putem realiza cel mai mult, puteam crea ceva valoros și pentru alții, putem dărui ceva din ceea ce suntem. Văd și în jurul meu, atâtea inițiative faine, atâția oameni implicați, atâtea proiecte (în care mi-ar plăcea și mie să mă implic cumva, să le susțin).

Așa că închei nu cu un răspuns ci cu o temă de gândire (dar și de pus în practică) pentru mine: Cât și ce să fac pentru a-mi lucra potențialul uman, dar a nu cădea în supra-activitate și răspândire. Cât și ce să fac astfel încât mai puțin, mai încet, mai simplu să nu se transforme în trândăvie și a face minimul posibil și a trăi doar în micul meu cerc?

De cujetat.

Iarna la Pischia

Continui cu poze recuperate din urmă și povești de iarnă.

În zilele acelea de la începutul lui ianuarie, când lumea pare că nu și-a reluat încă ritmul după sărbători și revelion, când parcă nici anul cel nou nu s-a dezmorțit încă și nu a pornit cu viteză maximă înainte, când ai sentimentul de stat la gura sobei… e un timp bun de pornit la fotografiat. Măcar așa, ca să te dezmorțești un pic. Acum la Pișchia, pe un ger teribil. Câteva poze cu galaxiile de gheață ale lacului, niște căluți curioși și zglobii și dantelărie de iarnă în detaliile naturii.


Poveste de iarna in Timisoara

Anul acesta chiar am avut iarnă în Timișoara și m-am bucurat de ea. Cred ca provocarea este să nu te zgribulești…și să-ți mai iei și aparatul la tine din când în când. Mai ales când ninge, mai ales când îți îngheață mâinile, mai ales când nu ai nici un chef să ieși din casă decât dacă trebuie. Atunci chiar ai ce poza. 

Și, cum mai ziceam și în proiectul de 7 zile, că în timpul săptămânii când totul e așa planificat și organizat și când ai un moment liber îți vine să pici de oboseală, e ceva (chiar recomandat) să mergi hai-hui, adică să faci ceva trăznit și neplanificat, să ai o mică…aventură, ca și copiii. Ca de exemplu să mergi în Parcul Copiilor noaprea, pe un ger teribil, când tot parcul e regatul tău și arată ca în basme. (Și pe lângă asta, te odihnește mai mult decât statul acasă și scrolluit-ul la comp, telefon sau televizor)

Din nou la Herculane

Ca să continui în spiritul articolului de mai înainte, cu poze „pur și simplu”, am văzut că încă mai am fotografii de anul trecut, „furate” în momente scurte dintre alte momente ocupate, de care nici nu m-am atins și nici nu m-am mai uitat la ele. Așa ceva chiar că nu mi s-a mai întâmplat. (Cum e vorba aceea, viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să îți faci planuri mărețe, la fel și cu fotografia la mine în ultima vreme, se pare). M-am hotărât să le scot la lumină. Deci va urma o serie de fotografii „recuperate” din urmă.

Chiar dacă acum e aproape vară, vin cu iz de toamnă dintr-unul din locurile mele preferate, unde revin an de an și tot scriu despre el și-l fotografiez – Herculane. De fapt, nu stațiunea în ruină (de care mi-e drag oricum, pentru că am atâtea amintiri de acolo) ci munții Cernei și Mehedinți, superbi, mai ales primăvara și toamna. Aici Cheile Țăsnei.


Fotografiind „pur si simplu” prin Timisoara

În ultimele luni, aproape un an, am ieșit la fotografiat cam așa: trebuie să fac o fotografie pentru afișul de curs. Trebuie să ies acum, rapid la fotografiat pentru că îmi lipsesc câteva fotografii anume pentru a ilustra un suport de curs. Trebuie să ies la fotografiat pentru că trece zăpada…sau florile…sau ploaia și am nevoie (pentru diverse motive) de o astfel de poză. Trebuie să mai fotografiez câțiva „locuitori” de piatră ai Timișoarei ca să bifez ce mai am pe lisă (da, am liste!) ca să scot albumul (da, albumul!). Și da, fac toate astea, e o muncă. Deși lumea crede că a-ți urma pasiunea sau vocația înseamnă că faci doar ce-ți place și ești așa într-o euforie perpetuă.

Vorbesc de multe ori cu oameni, fie la cursuri, fie în rest și aproape toată lumea are atâtea idei grozave, planuri…care de cele mai multe ori zac în fundul unui sertar, metaforic vorbind. De ce? Motivele pot fi multe, sau mai degrabă scuzele. Dar e în principal o chestiune de voință. Chiar e foarte greu să ieși din rutină, din zona de confort și să faci ceva în care crezi. Știu și eu cum e, mulți ani nu am reușit. Dar cu cât încerci mai mult, cu atât îți antrenezi „mușchiul” voinței mai mult, cu atât capeți putere și încredere să continui și să faci mai mult. Am trăit și asta, și o trăiesc (deși încă mă împiedic de multe ori).

Dar cred că mai există și reversul medaliei atunci când ți-ai întărit voința și începi să miști lucrurile, acelea din fundul sertarului, dar nu numai pe acelea. Vrei să te implici în multe alte proiecte. Pentru că simți că acum poți. Ai o efervescență de idei și de energie. Vrei să îi împingi și pe alții înainte spre visele lor. Pentru că știi cum e, pentru că și tu ai fost acolo. Nu mai știi să spui nu uneori. Să stai. Să te joci. Să nu muți munții (cel puțin nu în fiecare zi). Să nu faci ceva doar după plan, ci „just because”. Nu pentru că aș fi fan al nefăcutului nimic. Îmi place munca și organizarea, mai ales, e necesară. Dar dacă lucrezi creativ după plan pe termen lung, te secătuiești, te epuizezi, te prăjești de-a dreptul. Creativitatea are nevoie de spațiu, de timp ca să înflorească. Și apoi, cred că nu toate limitele trebuie depășite în spiritul dezvoltării personale care caracterizează epoca noastră. Unele limite chiar te definesc ca om și e ok să fie așa. Acuma care limite trebuie depășite și care acceptate…asta e o altă discuție.

De ce scriu despre toate astea? Pentru că în acest punct mă găsesc acum. Pentru că nimeni nu îți spune cum e de fapt când începi să-ți cauți și încerci să-ți urmezi vocația. E un drum necartografiat, pentru mine cel puțin, și încerc să las un marcaj în urmă și pentru mine, poate și pentru alții (îmi tot dă târcoale un gând, că aceasta ar putea fi următoarea carte, adică după aceea pe care nu am terminat-o încă. Dar nu-i nimica, mă întorc imediat la planificare :)

Și sper să nu se înțeleagă că m-aș plânge că mi-i greu. Nu. Este un drum cu bucurie, un drum cu inimă, un drum asumat, cu toate ale sale. Apropo de asta, nu există drum ușor către vocație, asta e prima iluzie la care trebuie să renunțăm când pornim pe calea aceasta.

Așa că de aproape un an mă însoțește sentimentul că mi-e dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără un proiect în minte, fără un scop anume. Just because. Pur și simplu. Și până la urmă de ce este așa de important asta? Pentru că atunci când faci ceva creativ fără plan, fără țintă, sufletul nostru se exprimă, respiră, se hrănește. 

De fiecare dată le spun celor care vin la cursurile foto că nu trebuie să mergi prea departe pentru a găsi subiecte de fotografiat sau pentru a face fotografii bune. Nimic nu antrenează mai mult ochiul și mâna fotografului ca aceste sesiuni de fotografie în care înveți să privești cotidianul cu atenție și să-l vezi cu alți ochi, din altă perspectivă. Parcă ți se curăță privirea și totul e mai viu în jur. Iar creativitatea e la ea acasă. E ironic că tocmai eu nu făceam asta, nu pentru că vezi-bine nu ar mai trebui să exersez, ci pentru că eram prea prinsă în alte planuri și proiecte fotografice, faine de altfel. Cum am mai spus, în mod paradoxal, nu puteam fotografia chiar din cauza fotografiei.

Fotografiile de mai jos sunt așa. Pur și simplu. Și ce bine e.

 

 

 

Orasul nevazut – expozitie de fotografie

Împreuna cu prietena fotografă Daliana facem o expoziție în care am vrea să împărtășim pasiunea noastră pentru a descoperi Timișoara prin fotografii. Vineri, 31 martie ora 19 vă așteptăm la vernisaj în Bruiaj (Str. Victor Babeș nr. 14)

Și mai jos descrierea oficioasă a evenimentului :)

De mai mulți ani, Daliana și Claudia fotografiază Timișoara și descoperă cu uimire că este un subiect nesfârșit. Au simțit și ele la un moment dat, probabil ca și noi, că de multe ori ceea ce este în apropierea noastră cunoaștem cel mai puțin. Trecem zi de zi pe lângă niște comori și nu le vedem. Dar ele le văd în orașul prin care trecem prea grăbiți și cu privirea în jos și vor să ni le arate și nouă. Prin fotografii, ele privesc Timișoara cu atenție plină de dragoste, uneori cu durere, alteori cu curiozitate, cu spirit de explorator, cu uimire sau cu bucurie. Fotografia este doar instrumentul de contemplație, de descoperire, de împărtășire.

Daliana are o înclinație spre detalii de arhitectură și spre abstract, fotografiile ei descoperind o Timișoară plină de poezie și mister, trezindu-ți dorința de a bate la pas orașul și a vedea și tu ce vede ea. Dar nu este doar atât. Nu poate să nu observe, pe lângă frumusețe, și degradarea clădirilor, rănile lor și nu poate trece indiferentă pe lângă ele. Ar vrea să ni le arate și să ridice un semn de întrebare referitor la ce am primit de la generațiile precedente și ce vom lăsa noi în urmă.

Claudia are o abordare mai directă și mai candidă asupra orașului. Și ea și fotografiile ei parcă ar vrea să te ia de mână și să-ți spună: uite ce frumos e! În fotografiile ei se îmbină talentul de a scrie povești în cuvinte la fel ca și în imagini, pasiunea pentru istoriile Timișoarei, precum și conexiunea profundă cu orașul.

Două viziuni diferite, aceeași pasiune pentru a descoperi Timișoara aceasta nevăzută pe care doresc să o împărtășească cu voi. Despre aceasta este vorba în expoziția la care vă invităm cu drag.

 

Fotografia, pasiunea mea – workshop de initiere in fotografie

Este pentru mine?

Acest curs este pentru tine dacă:

– Ești pasionat de fotografie, este hobby-ul tău sau poate ceva mai mult, dar partea tehnică ți se pare prea complicată și ai vrea să înveți.

– Ai vrea ca fotografiile tale să fie mai bune, dar nu ai niciodată timp sau dispoziție să te apuci să înveți singur și să descâlcești cartea tehnică a aparatului, manuale, tutoriale și articole de pe net.

– Te simți pierdut în prea multe informații tehnice, cifre, litere, obiective și reguli legate de aparatul foto.

– Ești tobă de teorie, dar îți lipsește partea practică și a ieși mai des la fotografiat.

– Ești o persoană creativă și îți dorești să te exprimi mai bine prin fotografie sau să deprinzi un nou hobby creativ

– Îți doreși pur și simplu să îmbunătățești fotografiile tale din vacanță și călătorii


Ce primesc?

Dacă ai răspus da la măcar una dintre întrebările de mai sus atunci te invit la un curs care:

  • îți va oferi o bună înțelegere a noțiunilor de bază ale fotografiei
  • fără prea multe explicații tehnice, cu multe exemple și aplicații pratice
  • dincolo de ce vei învăța, o experiență faină (vezi testimoniale mai jos) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie ca și tine, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic dar și creativ și îți va da un imbold pasiunii tale pentru fotografie
  • ieșire pe teren la fotografiat (am pregătit „jocuri” fotografice și teme creative)
  • sfaturi din experiența mea de fotograf
  • asistență și feedback individual la realizarea de fotografii pe durata cursului

(fotografii de la cursurile anterioare)

DESCRIERE CURS

Perioada: 7-9 aprilie 2017

Preț: 250 ron

Reducere: pentru participanții la cursurile mele anterioare: 210 lei

Loc de desfășurare: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator: SC Obiectiv Creativ SRL-D

Trainer: Claudia Tănăsescu

Program

Vineri, 7 aprilie:               17.00 – 20.00

Sâmbătă, 8 aprilie:        

9.00 – 13.00:  teorie și aplicații practice

13.00 – 15.00: pauză de prânz

15.00 – 19.00: ieșire pe teren la fotografiat

Duminică, 9 aprilie:      14.00 – 18.00: feedback, idei finale

Programul poate suferi variații de +/- 30 min în funcție de cum avansăm.

Programa cursului

Unitatea 1. Introducere. Aparatul foto: principiul de funcționare, componente, tipuri de obiective

Unitatea  2. Diafragma și profunzimea de câmp

Unitatea  3. Timpul de expunere și redarea mișcării

Unitatea  4. ISO și zgomotul de imagine

Unitatea  5. Expunerea. Relația dintre diafragmă, timp și ISO

Unitatea  6: Lumina și White balance

Unitatea  7. Claritatea imaginii și focalizarea

Unitatea  8: Dezvoltarea „ochiului fotografului”. Reguli de compoziție

Unitatea  9: Sesiune practică – ieșire la fotografiat în oraș

Unitatea 10: Recapitulare, feedback, sfaturi pentru fotografi de la fotografi

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător care să aibă propria cameră foto care poate fi setată manual (preferabil un DSLR sau mirrorless).

Fiecare participant va primi la sfârșitul workshopului suportul de curs „Fotografia, pasiunea mea” (format electronic, pdf, 75 de pagini) care va cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a tuturor noțiunilor discutate pe parcursul workshopului. Acesta constituie un material bine structurat, care va oferi o bază de aprofundare sau recapitulare ulterioară.

 ÎNSCRIERI:

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 1 aprilie 2017 prin completarea formularului de mai jos și plata taxei de înscriere.

Formular de înscriere

Contravaloarea cursului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume cont: OBIECTIV CREATIV SRL D

IBAN:   RO03BTRLRONCRT0372405301

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

Sucursala Timișoara

cu menţiunea: “Workshop foto aprilie 2017”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți. Dacă nu se întrunește numărul minim de participanți taxele de înscriere deja achitate vor fi returnate în întregime.

 informații suplimentare:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Eveniment facebook

Mai jos sunt fotografii de la cursurile anterioare, iar testimoniale de la foștii cursanți aici.

 

Despre inima

Inima – cuvântul anului 2016 pentru mine. Un cuvânt care mi-a surâs cu blândețea și căldura sa, dar care m-a și pârjolit și mi-a pus la încercare ceea ce credeam eu că sunt limitele mele interioare. Un cuvânt care mi se părea că mi se potrivește, că-l „posed” într-un fel, dar care mi-a arătat că am atâtea de învățat încă despre a trăi din inimă și despre a-mi deschide inima, mai ales.

Să pun inimă în munca mea, în vorbire, în scris, în gânduri, în relațiile cu oamenii din jurul meu, în căsnicia mea, în relația mea cu Dumnezeu. Asta voiam eu, asta însemna pentru mine această temă a a anului. Autenticitate. Trăire în profunzime, să mă investesc cu totul în ce trăiesc. O temă mare, poate prea mare pentru  mine, o temă de o viață.

O să spun sincer de la început, nu știu dacă am înțeles bine tot ce am scris aici și ce am înțeles nu știu dacă reușesc să trăiesc în totalitate. Am scris mult, poate că e cel mai lung text pe care l-am scris până acum, așa că nu știu dacă va ajunge cineva până la final :) Dar am scris mult ca pentru a săpa în jurul unor idei mari și importante, ca pentru a mai da un strat la o parte și astfel a înțelege mai bine, căci și asta face scrisul.

Inima și paradoxurile

Tot învârtindu-mă în jurul acestei teme a inimii, am descoperit mai multe paradoxuri.

Un prim paradox, cel puțin din câte am înțeles eu, e că nu poți alege să pui inimă. Adică nu poți alege în ce să pui inimă. Exact cum nu poți alege pe cine iubești. Însă poți alege cum iubești, cum îți manifești iubirea. Nu poți alege ce îți place să faci, în schimb poți alege ce faci.

De fapt, cred că ține de a te cunoaște pe tine însuți cât mai bine. Pentru că atunci poți vedea cu claritate încotro te direcționează inima. Am observat că de multe ori noi ne silim inima să meargă într-o direcție, o investim în ceva, într-o activitate, într-o cale, într-o relație, într-o dorință, într-un obiect chiar, dar nu îi ascultăm vocea subtilă care ne spune dacă direcția aceea este cea bună pentru noi. Pentru că ea tot timpul ne spune adevărul. Sau pur și simplu plutim, oarecum în derivă, încercând una și așta, sperând că aceea este direcția bună.

Să dau un exemplu, ca să se înțeleagă mai bine. Acum mai mulți ani am ales să trăiesc și să muncesc în străinătate și mi se părea că aceea este direcța în care trebuie să merg. Am încercat să construiesc și să pun inimă în viața mea de acolo și nu era o viață rea, dimpotrivă, la fel ca și jobul bun și de viitor (chiar și era așa, dar nu pentru mine).  Apropo de ce ziceam mai sus, că nu poți alege în ce pui inimă, ei bine, eu mă încăpățânam să-mi pun inima acolo. Am investit mult timp și energie. Dar dacă este să fiu sinceră cu mine, am simțit întotdeauna o voce mică (sau uneori chiar un strigăt) care-mi spunea că locul meu nu e acolo. Mă simțeam de parcă merg împotriva curentului, deși aparent o duceam bine, aveam o viață foarte bună. Dar nu puteam să ascult. Era prea mult zgomot, prea mult bruiaj în mine. Însă poate a fost necesar și acel timp pentru (auto)cunoaștere.

Cum asculți vocea inimii

Noi ne exercităm de multe ori voința asupra inimii, în loc să ne ascultăm inima și apoi să ne punem voința la treabă în direcția aceea. Și aici nu mă refer la vechea idee a luptei dintre rațiune și simțire. Inima nu e partea emoțională. Poate că asta e greșeala pe care o facem, să credem că ce simțim, emoțiile sunt vocea inimii și să ne ghidăm după ele, o companie bună, care ne indică multe, dar o cârmă proastă. Dar e destul de greu de făcut asta, pentru că, pe de o parte trebuie să-ți cureți inima de…reziduri (patimi, dependențe, condiționări, judecăți, fugi, frică, deșertăciuni, dorințe, plăceri, iubiri care nu sunt iubiri, etc.) și apoi trebuie să-ți ascuți urechea interioară pentru a putea asculta ce spune inima (adică a face liniște în tine, ceea ce iarăși este foarte greu).

Acum dacă mă uit înapoi, cred că acest cuvânt al anului – inimă – a venit la momentul potrivit (ca de altfel, fiecare cuvânt dinainte). Au fost câțiva ani lungi de curățenie generală a vieții și a ființei mele pentru a ajunge să-mi pot asculta inima. Eram în sfârșit pe drumul bun, drumul cu inimă. Asta nu e o laudă, ci doar o constatare de început de drum. Acum probabil că va intra tot mai mult în practică voința, pentru a mă menține pe drumul acesta. Și a continua să-mi „ascut urechea” pentru a putea asculta vocea inimii.

Inima închisă sau deschisă?

Nu încetează să mă surprindă și să mă uimească câte mai tot descopăr în mine. Așa am descoperit anul acesta că am inima închisă. Parțial. Dar „parțial” e ca și o ușă semi-deschisă cu lanțul pus.

Dacă te-aș întreba: ai inima închisă sau deschisă ce ai spune? Deschisă, nu? Și eu aș fi zis asta despre mine. Dar ca de fiecare dată, cuvântul anului mi-a arătat mai degrabă ce nu am sau ce trebuie lucrat în mine, mai degrabă decât să mă descrie.

Închiderea asta e aproape o chestie palpabilă. O simt. Dar o dată ce am văzut asta la mine, am început să văd și să o simt mai ales și la alții.

De ce ne închidem inimile? Ce întrebare?! Păi avem un milion, ce mai, un miliard de motive ca să le închidem dacă ne uităm în jur. Sau chiar la viețile noastre. Fiecare din noi am fost răniți, am fost trădați, ne-am trădat noi înșine, am mințit, n-am avut curaj, avem răni din iubiri și răni din copilărie, am trecut prin pierderi și greutăți. Și atunci ne deprimăm, judecăm, ne protejăm, rănim și noi pe alții și ne rănim singuri. Și toate astea se inscripționează în inimă și inima se încarcă cu „moloz”. Sau numai dacă te uiți în jur, pare că lumea a înnebunit, uită-te căte probleme, câtă durere, câte războaie, corupție, poluare, dezinformare, confuzie de valori, ură, indiferență, materialism. Lumea toată e rănită. Sau nici măcar nu trebuie să fie ceva așa mare și serios, ci simpla rutină, alergătură, nimicurile la care le dăm mare importanță, împrăștierea în cotidian ne secătuiesc inima.

Și încetul cu încetul, pe măsură ce trec anii, ne tot închidem inimile. Ca să ne protejăm. E normal, când doare, te strângi în tine, te aperi. Dar paradoxal, dacă te protejezi prea mult, fie în confortul singurătății, al rutinei, al îndreptățirii, al alegerilor sigure, al lui „ăsta sunt eu, atâta pot” sau dimpotrivă, a ripostărilor aspre, inima se ofilește, se împietrește, se plictisește….moare. Pare că râdem, pare că trăim, dar ceva ceva lipsește, trăim cu suprafața ființei. Sau doar eu simt asta?

Cum ne păstrăm inimile vii?

Prin iubire. Dar ce înseamnă asta? E un cuvânt atât de folosit în zilele noastre, atât în limbajul (parcă tot mai lemnos) al dezvoltării personale, cât și în mediul publicitar, mediatic sau de comunicare pe internet,  împreună cu inimile-inimioarele-emoticoanele (ce ne sărăcesc tot mai mult limbajul), încât pare un cuvânt golit de conținut. Și parcă, în mod real, lumea conține tot mai puțină inimă și iubire.

Ca de obicei, răspunsurile sunt chiar lângă noi. Metafora aceea care-mi placea atât de mult, a comorii din propria curte, pe care o descoperim după ce am umblat prin toată lumea după ea, cred că se aplică și aici. E adevărat că toate marile taine se ascund sub înfățișarea lucrurilor obișnuite. Dar despre cum exersăm iubirea în mod concret puțin mai încolo. (Asta mi-a inspirat și cuvântul anului 2017).

Unde este inima ta?

Andrei Pleșu are un text „Sus inima!” (în cartea „Despre frumusețea uitată a vieții”) în care vorbește, pe de o parte de sensul psihologic, moral al îndemnului – de încurajare, de îmbărbătare, de demnitate, de a nu te da bătut – iar pe de altă parte face referire la un fragment din Sfânta Liturghie când credincioșilor li se spune „Sus să avem inimile”. El argumentează că aceasta este nu doar o îmbărbătare, ci o adevărată „metodologie”, căci inima este în toate religiile un instrument al cunoașterii. Este și o atitudine de viață, un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, mai sus decât propriile euri și de a te desprinde de cotidian, de agitația și mizeria lumii, concretizată de el în peisajul politic și mediatic din țară, îmbibat de mizeriile și grosolăniile electorale, scadaluri, injurii, obscenități, atmosfera de știri de ora cinci. Articolul se încheie cu concluzia-îndemn „Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte”.

Așa cred și eu, că trebuie să avem inimile „sus”, orice am face. Poate că pare o aroganță din partea mea să-mi dau și eu cu părerea alături de domnul Pleșu sau alți mari gânditori despre acest subiect greu, dar de fapt cheia acestui îndemn nu am inventat-o eu, ci am găsit-o în alte scrieri sau cuvântări (și încă încerc să o înțeleg pe deplin și mai ales să o trăiesc). Astfel, cheia îndemnului „Sus să avem inimile”, este în răspunsul care se dă în cadrul Liturghiei: „Avem către Domnul”. Nu poți avea inima sus pur și simplu, la înălțime, detașat, pozitiv, în aer. Fără Dumnezeu, îndemnul acesta nu are sens.

Mai este un text foarte adânc în Biblie care spune probabil același lucru în alt fel: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. De curând am ascultat o predică foarte frumoasă a părintelui Jinga în care spunea (redau cu cuvintele mele) că inimile noastre au rămas sus, în Rai și ne cheamă de acolo, iar noi avem această nostalgie a acelui cer pierdut, dar nu trebuie să rămânem cu nostalgia ci să ne lipim inimile de cele de sus, să facem urcarea aceasta, să cercetăm permanent dacă avem inimile unde trebuie pentru că doar atunci dobândim o comoară care nu se poate lua de la noi. Iar dacă ne investim inima în „comorile” de aici de pe pământ, totul se risipește, totul e vânare de vânt. Toți am simțit asta, lucruri care păreau stabile și durează o veșnicie în câțiva ani s-au risipit, s-au schimbat și nu a mai rămas nimic.

Și totuși…

Sus sau jos?

Și aici am ajuns la alt paradox. Pentru că de multe ori chiar e important să pui inima în cele „de jos”, vorba vine. Cum e de exemplu, munca mea. Sau familia mea. Chiar este esențial să te pui pe tine acolo pentru a realiza o relație, o conexiune, pentru a putea transmite ce este de  preț în tine, pentru a putea crea ceva de valoare, pentru a iubi. Este o altă contradicție, aparent, că cele lumești sunt trecătoare și puțin importante, și totuși sunt foarte importante, pentru că constituie cadrul în care ne lucrăm viața, ființa, virtuțile în mod concret. Și atunci cum poți avea inima și sus și jos, ca să zic așa?

Și așa, într-o dimineață m-a trăznit pur și simplu gândul acesta. Știți sigur, cum e când vă vine un gând din acela ca și cum ai aprinde un bec și se face – pentru o secundă, e drept – lumină în minte.

Pe orizontală inima este finită, dar pe verticală este infinită.

Pe verticală este iubirea, iar capacitatea de iubire este infinită pentru că vine de la Dumnezeu. Însă dacă îți răspândești prea mult inima pe orizontală, în cele lumești, inima se epuizează, nu mai rămâne loc, suflu pentru saltul pe verticală. Deci trebuie să îți iei „suflu” de pe verticală și să-l „investești” apoi pe orizontală, în mod concret, în toate aspectele vieții tale.

Problema este că de multe ori noi ne investim inima în lucruri atât de neimportante. Este și vorba aceea „mi-a rămas inima” pentru a spune că ai văzut ceva ce ți-a plăcut și ai tânjit așa tare după acel lucru încât parcă ai lăsat o bucată din tine lipită de acel lucru. Spunea Părintele Paisie Aghioritul, mucalit și cu simțul umorului, că noi femeile avem o capacitate incredibilă pentru iubire, avem o inimă foarte mare, dar o răspândim în mărunțișuri. Adică, să zicem că avem nevoie de o farfurie, e normal. Dar apoi căutăm în nu știu câte magazine, pentru că vrem o farfurie cu flori albastre, dar nu foarte mari, dar să fie și într-o formă mai ovală, și să fie o nuanță care să se potrivească cu setul de căni, care nu se mai potrivesc cu fața de masă și atunci căutăm și o altă față de masă. Și uite așa pierdem nu știu câtă energie pentru asta. De câte ori nu ne-a rămas inima, la propriu, la o pereche de pantofi sau o rochie? Nu-i așa? :)

Și atunci cum să te mai gândești măcar la cele de sus dacă inima ți-a rămas la lucrurile din lume (chiar dacă sunt lucruri bune). Poate că cei care încercați să vă rugați știți ce greu e, cum fuge mintea în toate direcțiile (la job, la discuții, la oameni, la supărări, la un lucru de rezolvat, de cumpărat și tot așa).

Cu inima la muncă

Dar aș vrea să revin la muncă, pentru că asta a fost unul din domeniile vieții mele care a suferit o transformare radicală în ultimii ani, în care am ajuns să pun multă inimă anul trecut și probabil voi mai pune în continuare  (am mai scris despre asta aici). Și cred că este important pentru mine și poate pentru oricine care se apropie de cea ce se numește probabil vocație, să se raporteze corect la muncă.

A-ți găsi vocația este pe de o parte o mare binecuvântare, îți dă o energie incredibilă de a munci pentru că simți că munca are sens și te pui pe tine acolo și poți dărui ceva din tine celorlalți și vezi că asta are impact. Este o mare împlinire. Pe de altă parte, are și multe pericole, ca niște mlaștini în care poți să cazi și să te pierzi: ca munca excesivă (workoholism), epuizarea, mândria (crezi că tu faci atâtea chestii deosebite, ești mai special decât alții), febra atenției primite sau ignorării, egocentrismul, lipsa interesului sau a energiei, pur și simplu, pentru alte aspecte ale vieții tale, starea de „blank” după un „high” al procesului creativ, o identificare prea mare cu ceea ce faci (care, așa ca o scurtă paranteză, îți poate fi luat într-o secundă, apropo de vânarea de vânt)…și multe altele (o să detaliez despre asta într-un alt articol dedicat vocației pe care-l am…aș vrea să zic în pregătire, dar e doar în minte).

Așa că dacă nu ai un reper solid referitor la muncă, nu numai când e vorba de vocație, te poți pierde foarte ușor.

Iar reperul e tot… „sus”.

Munca este doar un instrument, un cadru pentru a te lucra pe tine. Atât am înțeles și eu, că munca nu este doar un mod de a câștiga bani pentru a face ce îți place sau a-ți susține existența. Munca trebuie să devină o lucrare spirituală, o idee foarte frumoasă și exprimată mult mai bine decât o pot face eu în cuvintele Părintelui Pantelimon (în capitolul „Rugăciunea mâinilor – munca”, din cartea despre Mănăstirea Oașa – de citit!):

„Rezultatul muncii sunt în primul rând eu; eu sunt primul, dar și ultimul produs al muncii, fiindcă eu plec din lumea aceasta doar cu ceea ce am devenit, fără să iau nimic din ce am lucrat. În tot ceea ce fac, eu pun suflet, pun ceva dinlăuntrul meu; dar și reciproc, se imprimă și munca mea, și rezultatul ei, și modul în care lucrez, în mine. Munca nu poate fi privită doar ca un timp dedicat producției. Ar fi prea simplist, frustrant și steril să fie așa. De fapt munca e abia cadrul, suportul material, văzut, al unor lucrări de importanță crucială. […] Și nu în ultimul rând mă deschid comuniunii cu toți cei care vor beneficia de rezultatul muncii. Dacă pun suflet în ceea ce fac, însuflețesc lucrul meu, iar ceilalți vor putea descoperi o fărâmă de suflet prezentă în acel lucru.  […] Fără această dimensiune spirituală, munca este golită de orice sens și se transformă într-o povară, într-o pedeapsă și un blestem. Ca și principiu activ, munca, împotrivindu-se pasivității, este însăși condiția înaintării spirituale…”.

Am întâlnit aceeași idee, detaliată foarte frumos în capitolul „Asceza vieții de zi cu zi” (de data asta ar fi prea lung să citez, dar vă îndemn să citiți cartea „Un singur trup – aventura mistică a cuplului” de Michel Philippe Laroche). Autorul spune că noi de multe ori facem o distincție, o separație între viața spirituală și viața socială, între viața spirituală și viața în familie, între muncă și rugăciune. Dar toată viața omului este doar spirituală și orice face influențează și determină viața spirituală. Deci implicit munca. El vorbește despre sacralizarea activităților de zi cu zi și dă ca exemplu pe o femeie care spune „Eu Îl aflu pe Hristos de câte ori spăl vasele”. Pentru acea femeie, Hristos e cu siguranță prezent în toate actele vieții sale cotidiene, câtă vreme ea le trăiește în rugăciune și, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu”. Sau „Pentru creștinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul șef nu este directorul său ci Hristos însuși”. Și aceasta este cheia în care să ne raportăm la orice fel de muncă.

Se și spune în Biblie, ca de obicei, o „rețetă” foarte bună „Să lucrezi ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”, dar greu de făcut, ca tot ce e scris acolo.

Dacă munca nu este spiritualizată, dacă nu avem inima sus când o realizăm, atunci ne răspândește și ne epuizează. Ca tot ce facem, de altfel. Și asta am simțit eu anul trecut. Ca să revin la ideea cu orizontala și verticala inimii, am simțit că mi-am răspândit inima pe orizontală și nu mi-a mai rămas loc, stare, energie în inimă, chiar și la modul fizic, pentru verticală, adică pentru ce este cel mai important de fapt. Credința mea a șchiopătat în anul ce a trecut. Nu  mi-am putut aduna și ridica mintea și inima spre Dumnezeu.

Am mai spus asta, și în continuare cred că este adevărat, că oricâtă împlinire și fericire ai avea din alte planuri ale existenței tale, din muncă, din familie, din călătorii, din lucruri frumoase obținute, din premii, din hobby-uri, din prietenii, dacă relația cu Dumnezeu nu e ok, nimic nu e cu adevărat ok. Inima noastră tânjește după Dumnezeu, tânjește să urce pe verticala iubirii, iar noi o ținem cu lanțuri legată jos sau o cheltuim bucăți bucăți pentru nimicuri.

Inima și minunile

Sunt multe consecințe sau feluri în care se reflectă în viețile noastre faptul că nu avem inimile sus sau că avem inimile semi-deschise-închise. Dar aș vrea să vorbesc despre unul dintre acestea: capacitatea noastră de a percepe minunile. Pentru că viața noastră, a fiecăruia dintre noi e plină de minuni, zilnic. Doar că nu le putem percepe. Poate le vedem cu ochii, dar nu le înțelegem cu inima, le luăm de bune, nu putem să fim mișcați de ele.

O să dau un exemplu recent. La biserica noastră din Fabric, care de mulți ani este cu pereții goi, de beton, au început lucrările de pictură. M-am cățărat pe niște schele la vreo 30 de metri în turla bisericii și când am ajuns sus de tot, unde pictau meșterii, am rămas așa…fără cuvinte. Pictorii făcuseră pe cupolă schița chipului lui Hristos, pe care apoi a fost aplicată culoare și cu fiecare zi prindea viață, parcă. Când am urcat acolo și am privit chipul acela care se năștea, care mă privea de așa aproape, am știut că este o minune. Dar nu am simțit… Altfel probabil m-ar fi transformat pe loc. Inima asta a mea…

Și ca o paranteză, oare este întâmplător că în pictură Evanghelia pe care o ține în mână Hristos este decorată cu două inimi?

Dar poate nu trebuie să fac ceva extraordinar ca să văd o minune în fiecare zi, ci ajunge să mă uit la crăciunița mea din fereastră care înflorește ca nebuna, de parcă nu știe cum o cheamă și că vremea ei și a Crăciunului a trecut de mult. („Tu care ești mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului”).

De multe ori fotografia (de care tot spun că e doar un instrument) mă ajută să văd aceste minuni. Și este un mare dar.

Fiți copii (cu inima)

Și iată că ajung și la final, cu o întrebare care m-a frământat de la început: Cum ne păstrăm inimile vii? Cum învățăm să ne deschidem sau să ne redeshidem inimile?

Spuneam mai devreme că răspunsurile se găsesc în lucrurile obișnuite. Iar un răspuns pe care l-am găsit anul acesta și care m-a surprins și m-a scuturat un pic, a fost: copiii și căsătoria. Ca toate lucrurile mari și importante din viețile noastre, sunt și foarte personale, iar atunci când merg bine, rămân nemărturisite, în taina sufletelor sau a comuniunii lor. Dar bineînțeles că pot merge și foarte rău (nu intru în detalii de ce) și atunci observăm și… respingem. De multe ori noi nu vedem decât exteriorul, coaja lor, care uneori nu este prea frumoasă sau este banală sau chiar respingătoare, pentru că răul se vede mai pregnant decât binele.

Nu doar munca ne oferă un cadru în care să ne lucrăm pe noi, ci și copiii și familia. Bineînțeles, nu sunt singurele căi. Dar ei sunt cadrul zilnic în care să ne exersăm iubirea în mod concret, ceas de ceas, nu așa filozofic și teoretic sau în acte mărețe ocazionale și vizibile.

Nu e nevoie, cred, să spun, că eu nu privisem până atunci copiii așa. Nici căsătoria. Mi se păreau o bătaie de cap, o pierdere de sine, o cale banală, pe puțin, dacă nu o corvoadă. Mă iertați. Într-un fel asta e doar coaja exterioară, care se vede de multe ori. E drept că este și o mare muncă cu copiii, ca și în doi, dar se pare că nimic din ce merită nu putem obține fără muncă și fără un pic de jertfă de sine.

Iar iubirea pe care o exersăm în familie, dacă reușim să o privim astfel, în mod normal ar trebui să ajungem să o extindem către toți oamenii, să ne deschidem inima atât de mult. Dar asta nu se poate fără acel suflu de sus, fără credință. (Și oare întâmplător lucrurile care sunt reperele cele mai solide, care ne oferă o cale atât de frumoasă pentru inimile noastre sunt cele mai lovite în societatea de azi: familia și credința?)

Prin fotografie, spre înțelegere

Dar revenind la copii, sincer, și asta am înțeles tot datorită fotografiei.

Poate nu întâmplător, pe lângă toate proiectele mele fotografice, ceea ce munceam (iarăși munca asta) era să fac fotografii la botezuri, sesiuni foto cu copii și familii. Și așa am văzut cum oamenii, nu doar părinții, dar și bunicii, mătușile, verișorii prindeau viață în preajma noului născut. Li se luminau ochii, zâmbetul, erau vii. Parcă și ei primiseră o viață nouă.

Și apoi, vara trecută am ținut un curs de fotografie la o școală de vară pentru copii. Aveau vârste între 6 și 12 ani. Era prima dată când interacționam mai mult cu copii direct, dincolo de întâlnirile ocazionale cu copiii prietenilor. Și atunci i-am simțit, erau așa de bucuroși, încrezători în ei, plini de energie, creativi, liberi să se manifeste, tot ce făceau era grozav. Și noi am fost așa și am uitat… E drept că am văzut și cum, pe măsură ce vârstele lor erau mai mari, mulți începeau să piardă asta. Oare de ce? Ce ni se întâmplă?

Și totuși, atunci am avut o mică revelație, că ei sunt cheia, ei ne aduc aminte nouă, adulților, să fim copii. Sunt șansa noastră se ne redeschidem inimile. Ei ne înmoaie duritatea și seriozitatea inimii de adult, ne fac să dăm lanțul de siguranță jos și să deschidem mai tare ușa inimii. Și în credință e nevoie tot de o inimă de copil. Și în iubire, o inimă curată. Și ca să vezi minuni. Și ca să fii creativ. Și ca să te joci. Și ca să nu știi și să înveți.

Așa că acesta este cuvântul și tema anului 2017 pentru mine: copil.

Va urma.

 

Retrospectiva 2016 în fotografii

Deja a devenit tradiție această retrospectivă în fotografii a anului, iar astăzi, în timp ce selectam fotografiile pentru 2016, mă gândeam că nu reflectă decât o foarte mică parte din ce am trăit în 2016 și nici pe departe nu exprimă cât de plin de lucruri… „mari” a fost acest an. Mari nu în sine, ci mari pentru mine, în sensul că mi se părea că acelea sunt limitele mele. Nu o să povestesc prea mult despre asta acum pentru că va urma (curând, sper!) un articol cu multe cuvinte și fără poze (și acesta devenit o tradiție) despre cuvântul anului 2016 – inimă – un pretext pentru a analiza ce am făcut, ce am învățat, cum am crescut și în anul acesta.

Pe de altă parte, mi se pare că totuși sunt așa de puține fotografii comparativ cu momentele pe care aș fi vrut să le păstrez sau împărtășesc cumva, chiar și în forma aceasta, a fotografiilor. Simt că aș vrea să fac și altfel de fotografii, pentru momentele acelea, „in between”, care nu par importante.

Dar să încep, în ordine cronologică.

Chiar la începutul lui ianuarie 2016, am făcut o mică excursie la cetatea Șoimoș, în ideea de a ne mișca puțin după zilele de sărbători. Primul contact cu gerul și cu detaliile naturii, spre care mi-am îndreptat tot mai mult aparatul în ultimii ani.img_0074

img_0092  Tot în ianuarie, de câțiva ani, se desfășoară concertul de colinde gospel organizat de Asociația Culturală TGP (Timișoara Gospel Project) la Biserica reformată din Maria, unde publicul este invitat să cânte împreună cu muzicienii. img_0140O zi cu ploaie de ianuarie când am văzut Piața Libertății altfel

img_0808La începutul lui februaie am mers în căutarea iernii. Și am găsit-o, într-o drumeție pe vârful Padeș din Munții Poiana Ruscă

img_0908 img_0891În martie am văzut ceva ce nu am mai văzut până acum, o pădure plincă de ghiocei, în zona Poiana Mărului

img_1003Și deși credeam că primăvara a venit definitiv, am mai prins ceva zăpadă pe vârful Muntele Mic, împreună cu o păsăruică curajoasă și foarte cântătoare.

img_1319În aprilie am ajuns pentru prima dată într-un loc unde voiam să merg de mult, La Mănăstirea Găbud. Minunat!

img_1565 img_1578Și tot în aprilie nu puteam rata nici eu cel mai fotografiat loc din Timișoara, parcul cu lalele.

img_1748În aprilie s-a întâmplat și unul dintre acele „lucruri mari” de care spuneam la începutul articolului, am ținut primul meu curs de fotografie, cu FOARTE mari emoții. Dar a ieșit bine, cel puțin așa au spus participanții, ceea ce mi-a dat curajul să continui,

img_1391La începutul lui mai am fost la Lindenfeld, am prins o ploaie teribilă, dar și niște peisaje și întâmplări minunatein-biserica-din-lindenfeld

img_1939O altă tradiție pe care încerc să o păstrez este să ajung în fiecare an la Herculane în mai (și încă o dată toamna). Primăvara este în plină floare în Munții Cernei și Mehedinți în luna mai. Anul acesta am ajuns pentru prima dată pe Vârful Arjana, am revăzut satul Dobraia cu căpițele sale, ne-am întâlnit cu căluți lăsați liber la păscut și cu oi curioase și am dormit la cort, in the middle of nowhere. Și am ajuns din nou pe Ciucarul Mare, pe Clisura Dunării. Trebuie să recunosc, printre cele mai faine momente ale anului. De aceea, primesc și mai multe poze în retrospectivă.img_2121

img_2078  img_2174-web img_2071 img_2076

img_2336În iunie am ținut un nou curs foto, Timisoara City Photo Tour pe parcursul căruia am fotografiat și am descoperit orașul. Cu ocazia aceasta mi-am exersat pentru prima oară și nou dobândita, cum să-i spun, calificare? Oficial, da, sunt ghid de turism, dar e mai degraba o pasiune pentru Timișoara și poveștile ei. Iarăși alte MARI emoții, dar și experiențe frumoase.

13415426_1462481237098994_1223344692838670431_o13403349_1462474943766290_8251852136680054480_oÎn iulie – un alt lucru mare – eu care mă gândeam că nu știu să mă port cu copii, am ținut un curs foto pentru copii la școala de vară a asociației Casa Însorită. Iarăși alte emoții, multe învățături și…distracție cu copii :)img_3856

img_4035 În iulie, ne-am strecurat printre ploi și coduri galbene-portocalii și am ajuns pe Parâng, Transalpina și Mănăstirea Oașaimg_4474img_4480img_4525-web

În august m-am căsătorit! (fără poze de data asta). Că tot vorbeam de lucruri mari :) Și pentru prima dată după aproape cinci ani (de când m-am întors în România) am călătorit din nou în străinătate…și nu mi-am luat aparatul foto. Credeam că mi-am pierdut gustul pentru călătorii, dar cred că atâtea lucruri noi am descoperit și făcut în Timișoara și România în ultimii ani încât nu mi-a mai rămas energie și nici curiozitate, recunosc, pentru a descoperi alte locuri. Interesant, atât pot spune deocamdată.

La sfârșitul lui septembrie am ajuns din nou la Mănăstirea Găbud. Am scris mai mult despre asta aici

img_6145   În octombrie am ținut din nou un curs foto, credeam că emoțiile vor fi mai mici, dar nu, doar cred că am început să mă obișnuiesc cu ele.img_6580p2850795După cum spuneam mai devreme, o altă tradiție este ieșirea de toamnă la Herculane. Atâta frumusețe. Fără cuvinte.

img_6866 img_6901La sfârșitul lui octombrie am ajuns și la vestita Fundătura Ponorului. Vremea nu a prea ținut cu noi, dar ne-am promis că o să ne întoarcem cu corturile la vară.

img_6994-webȘi anul acesta am continuat să umblu prin oraș de dragul de a descoperi detaliile mai mult sau mai puțin cunoscute și văzute ale Timișoarei. Sincer, asta este printre activitățile mele preferate și nu am reușit să o fac pe cât mi-aș fi dorit, am fost foarte prinsă cu alte proiecte. Dar asta aș vrea să fac mai mult anul următor.

img_7117Și în aceste explorări ale Timișoarei am început să observ cât de multe inimi sunt prin oraș, așa că am început un mic proiect pe această temă.

img_7187 img_7198Am văzut inimi și în forma frunzelor sau a copacilor…

img_7258 img_7169Căutând poze pentru decembrie, am găsit pe calculator un folder denumit chiar „stuff”, deci să vedem ce am adunat în decembrie acolo:

o vizită la Bobda, la biserica impresionantă, aproape dărâmată și năpădită de vlăstăriș și buruieni, construită de un baron local, cu istorie tristă,

img_7281…un apus chiar de la fereastra mea din sufragerie

img_7238… o inscripție pe o scoarță de copac

noi

…proiectul plin de suflet al voluntarilor de la Asociația Look Inside prin care au oferit cadouri de Crăciun unor familii sărace. Nu vreau să postez poze cu aceste familii din discreție față de situația lor, dar cred că cu fiecare astfel de întâlnire am devenit mai recunoscătoare pentru tot ce am. Și am văzut  pe chipurile oamenilor ce bucurie este să dăruiești. Înorice caz, Asociația Look Inside, voluntarii de acolo și toate proiectele lor sunt o permanentă sursă de inspirație pentru mine.

img_7896…un târg de Crăciun la biserica din Fabric (lângă Fabrica de bere), unde merg de câțiva ani și unde am început să mă simt tot mai mult acasă. Aici am descoperit o comunitate faină în care încet încet am început să mă integrez și eu, cu bucurie.

img_7328 Închei anul cu planuri. Pentru un nou curs, pe care visam de mult să-l țin. Cu ocazia aceasta am făcut și câteva fotografii pe tema cunoașterii de sine, pe care aș vrea să le includ în acea carte despre care tot vorbesc de câțiva ani și care sper să se materializeze în 2017.

curs-foto-explorator-web

Și o surpriză, o mică poveste pe care am scris-o în cadrul proiectului Privește Orașul a fost ilustrată de Sorina – www.vazelina.ro

Poveste Clau - Ilustratie de Sorina+Vazelina

Ne vedem în 2017. La mulți ani!

 

Foto-explorator al lumii interioare

curs-foto-explorator-web

Creativitate      Exprimare    Autenticitate           Împărtășire     Conectare la sine    

Joacă           Reflecție        Acceptare     Auto-Explorare      Perspectivă nouă   Energie

Conexiune cu ceilalți            Imbold

 

Ce este?

Așa as descrie în câteva cuvinte acest curs. De fapt despre ce este vorba? Este un curs de auto-explorare/auto-cunoaștere prin intermediul creativității. Instrumente vor fi fotografia, imaginile, scrisul și alte exerciții creative, cu ajutorul cărora vom explora câteva teme importante din viețile noastre.

Pare un curs mai „flu-flu”, nu-i așa? :) De fapt este un curs foarte personal, în care am pus mult din experiența mea din ultimii ani în ceea ce privește exprimarea creativă și conectarea autentică la sine și la ceilalți, pe care am dorit să o împărtășesc și cu alții în speranța că le va fi de folos, cum mi-a fost și mie.

Cursul va dura patru săptămâni, cu câte o întâlnire săptămânală de aproximativ 3 ore și jumătate. Fiecare întâlnire va fi structurată în jurul unei teme, după cum urmează:

Tema 1: Cine sunt eu?

Aici vom explora prin câteva exerciții inedite de fotografie, scris și de grup: cum te vezi pe tine însuți, cum te văd ceilalți, ce spun imaginile pe care le creezi despre tine. Cunoaște-te pe tine însuți este un dicton care a preocupat oamenii dintotdeauna, dar transpus în viețile noastre, nu e întotdeauna așa de simplu. Unul dintre cele mai grele subiecte de fotografiat, suntem chiar noi înșine, și aici nu mă refer la o imagine fabricată, gen selfie.

Tema 2: Ce îmi doresc?

Toți ne dorim multe lucruri, iar ce ne dorim spune ceva despre noi și ne direcționează acțiunile zilnice și pe termen lung. Dar este greu uneori de cunoscut dorințele care contează cu adevărat. În cadrul acestei teme vom fotografia mai puțin, dar ne vom juca cu imagini și cuvinte, vom desena și vom visa cu ochii deschiși.

Tema 3: Ce muncesc?

Munca ne ocupă o mare parte din timpul și energia noastră, așa că în cadrul acestei teme vom explora întrebări precum: Care sunt talentele tale? Le folosești în munca pe care o faci acum? Ce muncă ți-ar plăcea și ți s-ar potrivi? Cum acționezi acum în această direcție? Ce te împiedică și cum depășești piedicile? Deși sunt teme serioase, aici cred că tema fotografică este cea mai distractivă, iar exercițiile creative pline de revelații.

Tema 4: Încotro?

La ultima întâlnire aducem laolaltă tot ce am descoprit în săptămânile anterioare prin intermediul unei expoziții foto mai deosebite. De asemenea, privim spre viitor, tot cu ajutorul cuvintelor și imaginilor, folosite creativ.

Teme de casă:

La finalul fiecărei întâlniri veți primi și o temă de casă, în general constând în fotografie, pentru a continua explorarea și pe cont propriu.

Ce primesc?

  • La finalul cursului veți primi un ebook (în format electronic, pdf) care cuprinde toate temele discutate la curs, cu exemple, ilustrații și exerciții.
  • Pe parcursul cursului vom avea și un invitat care ne va împărtăși experiența sa pe această temă, ca inspirație.
  • Voi crea un grup online privat unde puteți să vă împărtășiți temele, exercițiile, să vă inspirați unul de la altul și, de ce nu, să continuați și după terminarea cursului.
  • La sfârșitul cursului vom organiza și o mini-expoziție foto mai deosebită (costurile pentru aceasta sunt incluse).

De ce am nevoie pentru curs?

Nu este un curs clasic de fotografie, deci nu vom aborda aspecte tehnice ale fotografiei, poate doar aspecte de bază, dacă este necesar pentru a ne putea exprima mai bine prin fotografie. Nu contează ce nivel aveți sau ce aparat aveți, puteți folosi și un telefon.

Dacă doriți, puteți aduce și o agendă sau caiet, în caz că doriți să păstrați la un loc toate exercițiile și temele de la curs. În rest, toate materialele necesare sunt asigurate.

Program

Săptămâna 1. Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 10.00 – 13.30

Săptămâna 2. Vineri, 27 ianuarie, ora 17.00 – 20.30

Săptămâna 3. Vineri, 3 februarie, ora 17.00 – 20.30

Săptămâna 4. Sâmbătă, 11 februarie, ora. 10.00 – 13.30

Loc de desfășurare: Dali’s Studio

Adresă: Str. Timotei Cipariu, nr. 11, ap. 1

Preț: 400 ron

Pentru înscriere se vor plăti 200 ron conform condițiilor de mai jos, iar restul de 200 ron până la finalul cursului, cel mai târziu 9 februarie 2017.

Reducere: 350 ron

  • pentru cei care au participat la cursurile mele anterioare
  • pentru cei care achită întreaga sumă la început
  • pentru cei care mai aduc pe cineva la curs

 

Înscrieri

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 16 ianuarie 2017 prin completarea formularului de mai jos și plata taxei de înscriere.

Formular de înscriere

Modalitate de plată:

Avansul sau contravaloarea cursului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume: OBIECTIV CREATIV SRL D

IBAN:   RO03BTRLRONCRT0372405301

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

Timișoara

cu menţiunea: “Curs fotoexplorator 2017”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți. Dacă nu se întrunește numărul minim de participanți taxele de înscriere deja achitate vor fi returnate în întregime.

 

informații suplimentare:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Eveniment facebook: https://www.facebook.com/events/1197885660305331/

 

Nu vreau să vă plictisesc, dar dacă ați ajuns până aici, poate doriți să citiți despre experiența mea, care a stat la baza acestui curs.

Experiența mea

În urmă cu câțiva ani, când m-am apucat de fotografie, am început să scriu și am pornit blogul, am descoperit că toate acestea sunt niște intrumente extraordinare de auto-cunoaștere și auto-exprimare. O fotografie spune la fel de mult despre subiectul fotografiat cât și despre cel care fotografiază. De asemenea, scrisul – și aici nu mă refer la creații literare – ci însuși faptul de a pune în cuvinte gândurile sau trăirile noastre le oferă concretețe și ne fac să ne conectăm la sinele nostru profund. Însă dincolo de auto-cunoaștere, scrisul și fotografia sunt instrumente excelente și de exprimare autentică a cine suntem cu adevărat și de împărtășire, căci și acesta este un aspect esențial.

Deși părea că de multe ori nu fac ceva serios, adică doar fotografiez, doar măzgălesc ceva, de fapt, m-a ajutat să găsesc răspunsuri la niște întrebări mari și foarte serioase, de genul „Cine sunt eu cu adevărat? Sunt autentic în munca mea, în relațiile mele, în felul în care trăiesc? Care sunt talentele mele? Le folosesc? Ce mă împiedică? Care este chemarea mea, vocația mea? Reușesc să acționez în direcția aceasta sau doar visez și amân? Ce îmi doresc cu adevărat? Care sunt dorințele mele profunde? Care sunt lucrurile mici care ar face o diferență mare în viața mea? Încotro mă îndrept?”. Dar și mai important, m-a ajutat să-mi găsesc resursele interioare pentru a porni la acțiune în direcția aceasta. Acum să nu vă așteptați ca doar venind la curs să găsiți răspuns la aceste întrebări, dar cu siguranță va fi o expriență care va mișca ceva în voi.

Există o întreagă literatură de specialitate care consideră fotografia și scrisul, și în general arta, o terapie. Eu nu m-am gândit la cursul acesta ca la o terapie, pentru că nici eu nu sunt terapeut, ci ca la un cadru de exprimare creativă, care să dea un imbold spre joacă…serioasă, aventură și creativitate, care să ofere și niște instrumente ce pot fi folosite mai departe de fiecare.

Creativitatea este unul din ingredientele esențiale ale vieților noastre, dar care, cu cât înaintăm în vârstă și devenim mai prinși de problemele vieții de zi cu zi, este tot mai absentă. Creativitatea este modul prin care sufletul nostru se exprimă. Și atunci ne simțim vii și bucuroși, exact ca și copii. Acest curs este în sens mai larg despre creativitate.

Astfel, am conceput mai multe teme fotografice, teme de scris și experciții creative, toate inspirate din experiența mea. Deci este testat 100% pe mine J Ceea ce aș vrea să mai adaug este că roadele acestor exerciții nu se culeg imediat, ci se coc în timp, deci nu vă promit soluții magice cu care să plecați de la curs.

Gânduri de foto-explorator

Iată că se apropie începutul cursului de foto-explorator și asta m-a făcut să mă gândesc la experiența mea cu fotografia din ultimii ani. E și un prilej la a reflecta la întrebarea mea preferată: „De ce?”. De ce fac acest curs, ce aș vrea să transmit prin el? Mai jos câteva gânduri însoțite de fotografii.

colaj eu foto-exploratorAcum câțiva ani am început un proiect fotografic care se chema „35 ways of seeing myself”. Pe scurt, cred că doream să exprim prin fotografie și scris cine sunt eu cu adevărat. De ce este asta important, pentru fiecare din noi, este o întreagă discuție pe care nu o să o aduc aici. Proiectul fusese început la 35 de ani, o perioadă în care am trecut prin mari transformări interioare, iar cum fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine instrumente de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), am încercat să folosesc aceste instrumente şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele. Simt că se apropie de final acest proiect și visul meu este să adun toate fotografiile și textele într-o carte….anul acesta, sper! Așa că din textele acestea, am selectat un mic fragment care cred că exprimă foarte bine experiența acumulată în acest proiect, pe care am încercat să o aduc și în acest curs, și astfel pentru a avea o idee despre o parte din exercițiile fotografice și creative pe care le vom face la curs.

„Acum, când suntem în era selfiurilor, când pare că cel mai ușor și natural lucru este să îndrepți aparatul foto spre tine însuți, când lumea a devenit doar un fundal pentru eu-eu-eu, cel mai greu lucru în proiectul acesta, dar și în general, a fost să fac o fotografie sinceră cu mine însumi. O fotografie în care să fiu eu cu adevărat, în care să dau toate măștile jos. Oare se poate așa ceva? […]

Este interesant, că noi practic nu putem să ne vedem pe noi înșine, fizic vorbind. Putem să ne uităm într-o oglindă, dar cred că știm cu toții că acolo nu vedem decât o imagine subiectivă a noastră, mai ales noi, femeile. Putem să ne vedem prin ochii altora, și paradoxal, de multe ori această imagine este mai obiectivă decât privitul în oglindă, adică decât imaginea pe care o avem noi despre noi înșine. […]

În orice caz, este ceva cu totul diferit când te vezi într-o fotografie. Nici acum nu înțeleg prea bine de ce (deși există multe alte mărturii în acest sens și chiar literatură „de specialitate”). Dar ce am descoperit este că fotografiindu-mă pe mine, m-am întâlnit cu mine, m-am văzut mai bine, într-un anume sens, mai mult decât au făcut-o toate auto-analizele și textele mele. Iar asta mi-a declanșat un amalgam de emoții pe care nici nu le pot descâlci, dar mai să le descriu.

Așa că asta sunt eu. Tadaaam…”

05 vineri

Eu cred cu tarie si tot zic asta ca in fiecare din noi se afla resurse si talente pe care nici nu ni le putem imagina de multe ori, dar care stau ascunse sau adormite in noi. De ce? Poate pentru ca nu le-am descoperit mai devreme sau nu am fost incurajati sa le descoperim mai devreme. Cel putin pentru generatia mea scoala era mai degraba un loc de uniformizare, de invatat pe de rost, de a face ce trebuie, nu de crestere si descoperit talente (nu zic nu, erau si exceptii). Iar o data ce „crestem mari” devenim tot mai prinsi in iuresul vietii de zi cu zi, al treburilor, al castigatului traiului, cum se zice, al listelor interminabile cu lucruri de facut, iar creativitatea, arta, joaca (sau chiar statul cu picioarele goale in iarba intr-un parc intr-o zi obisnuita ) devin un lux care pare rezervat doar catorva norocosi. Parem prinsi intr-o traiectorie din care cu greu iesi. Am auzit atatia oameni care spun „eu nu am nici un talent”, „eu nu sunt creativ”, „nu stiu ce-mi place sa fac”. Si eu eram printre ei ) Si intr-o oarecare masura mai sunt si acum, in sensul ca imi dau seama ca inca nu imi folosesc tot potentialul uman care mi-a fost dat.

Dar ce am descoperit in ultimii ani, de cand m-am apucat serios de fotografie, am pornit blogul si am inceput si sa scriu, este ca acestea nu sunt doar niste activitati artistice sau creative, dar si niste instrumente foarte bune de autocunoaștere, de expresie a adevăratului eu, de acceptare, de impartasire, dar și de acțiune. Fotografia m-a pus fata in fata cu mine insumi in feluri in care au schimbat ceva in mine iar scrisul a deschis niste usi interioare.

Am observat pe propria piele că această explorare creativă a lumii interioare a pus în mișcare niște resorturi si în final a avut și are efecte benefice în toate aspectele vieții mele. Dar roadele nu se culeg imediat, ci în timp și în feluri în care nu te aștepți.

Asa ca experienta aceasta am incercat sa o pun in acest curs si s-o impartasesc si cu altii. Nu vreau sa promit chestii marete si solutii facile prin acest curs si poate ca pe multi intrebari ca „cine sunt eu cu adevarat” ii lasa rece (si e foarte ok sa fie asa) dar pentru cei care se intreaba si cauta, cred ca simplul fapt de a iti dedica un timp in care sa explorezi, sa te exprimi si sa te reflecti, sa vezi si sa te vezi prin lentila creativitatii, dar si sa impartasesti cu altii aceasta experienta este un castig in sine.

Asa ca va astept sa exploram impreuna

Planuri foto pentru 2017

Ca întotdeauna, finalul anului mă prinde într-o efervescență în care privesc atât spre trecut cât și spre viitor, care se concretizează într-o o retrospectivă a anului ce a trecut (va urma în curând) și de asemenea, în planuri pentru anul ce urmează.

Acum vă voi povesti puțin de planurile legate de fotografie. Astfel, am făcut un calendar de cursuri pentru 2017. Datele exacte și mai multe detalii despre fiecare curs le voi anunța cu cel puțin o lună înainte.

img_1473

Ianuarie-februarie    Foto-explorator al lumii interioare      (înscrierile s-au deschis deja)

Aprilie                         Curs de inițiere în fotografie

Mai                              Workshop în zona Herculane și Clisura Dunării

Iunie                              Timișoara City Photo Tour

Iulie                               Lindenfeld

Septembrie                  Surpriză :)

Octombrie                    Curs de inițiere în fotografie

Mai plănuiesc un workshop de fotografie de portret și mai am în minte un workshop legat de creativitate (cum e cel din ianuarie), dar sunt încă la copt, ca și multe alte planuri :) Toate la timpul lor.

De asemenea, pe partea de ghid de turism, noua mea descoperire, pregătesc un tur de oraș mai deosebit, inspirat de cursurile foto, care se va chema Timisoara City Photo Tour – un tur ghidat care va sta sub motto-ul „Hai să descoperi Timișoara cu ochiul fotografului”. În curând :)

Și m-am mai gândit… de fapt, nu m-am gândit eu, ci mi-au cerut alți oameni, așa că le mulțumesc pentru idee. Am făcut vouchere pentru cursurile foto. Este un cadou frumos pentru cineva pasionat de fotografie, fie de sărbătoare sau de zi de naștere. Voucherul poate acoperi parțial sau total prețul cursului, dar pentru mai multe detalii, vă rog să mă contactați.

voucher-curs-foto

Și era să uit, dacă tot vorbim de cadouri, și pentru că e perioada, încă mai am calendare care se pot transforma în cărți poștale cu ipostaze mai deosebite din Timișoara. Și pentru prima dată le las să plece în lume :) adică le găsiți și la librăria La Două Bufnițe.

img_7232

Calendar 2017

img_7232img_7234Ca în fiecare an, a sosit perioada calendarelor. Anul acesta le-am făcut un pic mai speciale.

În primul rând calendarul este dedicat Timișoarei, pentru a sărbători că am câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană, dar și pentru a ne reaminti ce oraș frumos avem și să-l privim mai bine.
Așa că fotografiile sunt un fel de “Best of Timisoara”, din ce am realizat până acum, nu sunt tipicul fotografiilor turistice cu Timișoara (în imaginea de mai jos aveti un colaj cu fotografiile cuprinse în calendar).

poze-calendar-colajÎn plus, m-am gândit ca acest calendar sa nu fie efemer ) așa că fotografia aferentă fiecărei luni se poate decupa pe linia punctată (pre-taiată) și devine o vedere, pe care o puteți trimite sau colecționa. În imaginile de mai jos se vede cum pe verso-ul fiecarei imagini este un template de vedere cu descrierea imaginii din luna respectivă.

img_7236 img_7237Este un calendar de birou, dimensiuni 21×11 cm, imprimat pe hârtie specială, dedicată vederilor.

Prețul este 25 de lei/bucata. Pentru 5 bucăți 100 lei.

Ca în fiecare an, o parte din încasările pe calendare vor fi folosite pentru a cumpăra cadouri de Crăciun (alimente și produse casnice) unei familii sărace.

Cred că este un cadou frumos pentru oricine iubeste Timisoara, mai ales acum că se apropie Crăciunul și anul nou, pentru cei plecați în străinătate sau pentru cine dorește să redescopere orașul.

Daca doriți, vă rog să mă anunțați. Contact: claudia.tanasescu@gmail.com
Multumesc.

La Mănăstirea Găbud

img_6145

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

img_6094

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

img_6072Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

img_6100

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

img_6104

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

img_6166

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

img_6168

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

img_6183

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

img_6157

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe :) )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.img_6122

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

img_6117

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

img_6111

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

img_6087

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

img_6099

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută :) mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd :) din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

img_6151

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

img_6211

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Fotografia, pasiunea mea – Curs de initiere in fotografie

afis-curs-foto-oct-web

Este pentru mine acest curs?

Știu cum e.

Să fii atras de fotografie, să simți că ai vrea să faci mai mult în direcția aceea, dar să nu găsești niciodată timpul, energia, dispoziția de a învăța singur sau de a ieși la fotografiat.

Să petreci mult timp uitându-te pe net cu jind la fotogafiile altora și să îți dorești ca fotografiile tale să fie mai bune, dar să te simți pierdut în prea multe tutoriale, articole, informații tehnice, cifre, litere, obiective și reguli legate de aparatul foto.

Să-ți spui că e doar un hobby și că nu merită să investești în asta. Că ai un job și alte lucruri mai importante de făcut, că nu ai timp, bani, nu e momentul, etc.

Să îți spui că o să faci fotografii mai bune când o să-ți poți permite un aparat mai bun.

Și lista poate continua.

Vă zic de-acum, astea toate sunt niște piedici imaginare (o să vorbim și despre asta la curs).

Știu cum e, pentru că și eu am trecut prin toate astea. Dar de câțiva ani eu mi-am luat în serios acest așa-zis hobby. De fapt este ceva mai mult de atât, este o chemare din interior de a folosi acest talent, acest dar. Cum singur ați simțit și voi, fie că este pentru fotografie, pentru scris, desen, muzică, video, gătit, călătorit, manufacturat, explorat, predat sau atâtea lucruri minunate la care visează fiecare din noi. Dar pentru că sunteți aici, probabil că vă gândiți la fotografie acum.

Acum câțiva ani am început să fac o școală de fotografie, cursuri online, am fost la workshopuri foto, am citit cărți, articole, tutoriale, inclusiv cartea tehnică a aparatelor pe care le-am avut (I know, I’m a geek :). Nu pot spune că mi-au plăcut întotdeauna cursurile și toate celelalte. De multe ori erau prea generale, alteori prea teoretice, prea lungi, prea complicate. Dar am învățat din toate și mai ales din multă practică și experiență.

curs-foto-273sIeșirea pe teren la fotografiat  (la sfârșit, lumea s-a dat greu dusă acasă :)

Ce primesc dacă vin la curs?

Acum îmi doresc să împărtășesc și cu alții pasiunea pentru fotografie prin acest curs foto pe care l-am conceput așa cum mi-aș fi dorit eu să învăț fotografie. Am pus în el tot ce știu, ce am învățat de-a lungul anilor, experiența mea, fotografiile mele și un pic (mai mult) din mine, că altfel nu se poate să faci ceva cu adevărat bun.

Fiecare parte teoretică a cursului (vezi mai jos programa) este urmată de o aplicație (o să fie și câteva jocuri foto – surpriza :), precum și de sfaturi practice din experiența mea fotografică și fotografii care exemplifică noțiunile din curs. M-am gândit la un curs activ și interactiv și, de ce nu, fun!

img_1391 _mg_0321Poze de la cursurile anterioare

Cel mai important, vom ieși pe teren la fotografiat, pentru că așa înveți cel mai bine, practicând. Vom colinda prin oraș și vom încerca să aplicăm noțiunile învățate la curs. Timișoara ar trebui să fie foarte frumoasă și fotogenică în perioada aceasta, în culorile și lumina toamnei.

O altă pasiune a mea este descoperirea Timișoarei (sunt și ghid de turism), așa că ieșirea pe teren va fi însoțită și de prezentări ale zonelor din Timișoara pe care le vom fotografia, în povești interesante, fără prea multe date, care vor deschide noi oportunități fotografice și vă vor face să cunoașteți mai bine orașul și să-l vedeți cu ochi noi.

img_3733Descoperind Timișoara prin fotografie la workshop

În ultima zi vom analiza fotografiile voastre realizate în timul workshopului, pentru a primi un feedback personal. De asemenea, vom finaliza cu câteva idei-imbolduri personale despre fotografie, sfaturi de la alți fotografi și (sper) cu un fotograf invitat să vă vorbească (va fi confirmat înainte de curs).

E un curs-workshop de inițiere în fotografie care durează trei zile și vă spun sincer de acum, în trei zile nu ai cum să devii un fotograf bun sau dacă o iei de la zero, să faci fotografii super, nici nu vreau să garantez asta. Însă ce îmi doresc, și așa am conceput acest curs, este ca participanții să plece de acolo cu o bază solidă despre noțiunile fundamentale ale fotografiei, o bază pe care să poată construi în viitor. De asemenea, dincolo de ce veți învăța, vă va oferi o experiență faină (așa zic alții care au mai făcut cursul – vezi mai jos și testimoniale) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic și nu numai. Și nu în ultimul rând, un astfel de curs (cel puțin așa am încercat să-l gândesc eu) este și un imbold de a continua pe drumul urmării pasiunii pentru fotografie, un catalizator de noi idei și un impus pentru creativitate.

_mg_0665La practică foto prin oraș

Testimoniale

Mai jos aflați ce au spus alți oameni care au făcut cursul:

„Cursul a fost foarte bun, foarte bine explicat fiecare aspect din prezentare. Raportul dintre teorie și practica eu zic ca a fost unul bun cu toate ca e nevoie de mult mai multe ore de practică pentru a deveni un fotograf bun :)  Ce ne-ai arătat la curs mi-a rămas în minte și mereu țin cont de focus, ISO, F și expunere, încerc sa găsesc un echilibru intre ele.” (Andrei)

„Pentru mine a fost un prilej de a ma reimprieteni cu tehnica si de a mi fixa anumite repere in minte, de a descoperi lucruri noi. Mi-a placut cum a fost conceput cursul, structura lui scurta si la obiect, exemple si asocieri concludente, plus atmosfera degajata si relaxata. Mulțumesc si astept cu nerabdare sa ne revedem!” (Daliana)

 „Vorbesc din punctul de vedere al utilizatorului foarte incepator de aparat dslr. Ideea de curs foto mi s-a parut puerila la inceput avand in vedere multitudinea de “how to” de pe net dar recunosc ca m-am inselat. Aparatul meu are acum butoane si reglaje pe care nu se mai aseaza praful…Cursul a inceput foarte emotionant (din partea mea) dar Claudia a reusit sa ma faca (cred ca si pe restul) sa trec peste tracul incepatorului si sa-mi explorez aparatul si locurile cunoscute, de altfel. Marele castig al intalnirii a fost sa inteleg ca fotografia este si altceva inafara de camera telefonului sau de vorba “ce as fi facut cu un aparat bun daca-l aveam”. Pentru mine e doar inceputul, de aia, astept cu nerabdare urmatorul curs, workshop, ce-o fi…Muțumesc.”  (Toni)

“A fost un curs foarte frumos, bogat in informatii atat pe partea teoretica cat si practica. A fost de asemenea o bucurie sa cunosc oameni noi cu care impart aceeasi pasiune: fotografia. Printre momente de atentie, concentrare, nedumerire :), descoperire, incantare, zambete, conectare, admiratie Claudia ne-a lasat cu siguranta un pic din sufletul ei, ne-a insuflat parca si mai mult elanul de a iesi pe teren si fotografia si ne-a lasat cu dorinta de a fi oameni mai buni, fotografi mai indrazneti care sa-si invinga temerile, sa exploreze mai mult viata si necunoscutul si sa-si plece privirea si sufletul spre toate lucrurile din jur, mici sau mari, subtile sau evidente. Multumim Clau, a fost o bucurie sa particip la cursul tau! si mult succes in continuare, sper ca acesta sa fi fost doar un inceput de drum si ca multe alte experiente frumoase vor urma!” (Cristina)

 img_1473Participanți la workshopul anterior

Mai jos găsiți informații practice despre curs și înscriere.

Perioada: 14 -16 octombrie 2016

Preț: 250 ron

Reducere: pentru participanții la cursurile anterioare sau dacă mai convingeți pe cineva să vină la curs: 210 lei

Locație: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator și Trainer: Claudia Tănăsescu

Programa cursului

Unitatea 1. Introducere. Aparatul foto: principiul de funcționare, componente, tipuri de obiective

Unitatea  2. Diafragma și profunzimea de câmp

Unitatea  3. Timpul de expunere și redarea mișcării

Unitatea  4. ISO și zgomotul de imagine

Unitatea  5. Expunerea. Relația dintre diafragmă, timp și ISO

Unitatea  6: Lumina și White balance

Unitatea  7. Claritatea imaginii și focalizarea

Unitatea  8: Dezvoltarea „ochiului fotografului”. Reguli de compoziție

Unitatea  9: Sesiune practică – ieșire la fotografiat în oraș

Unitatea 10: Recapitulare, feedback, sfaturi pentru fotografi

Program

Vineri, 14 oct:             17.00 – 20.00: teorie

Sâmbătă, 15 oct:

9.00 – 13.00:  teorie și aplicații practice

13.00 – 15.00: pauză de prânz

15.00 – 19.00: ieșire pe teren la fotografiat

Duminică, 16 oct:        14.00 – 18.00: feedback, idei finale

Programul poate suferi variații de +/- 30 min în funcție de cum avansăm.

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător care să aibă propria cameră foto (preferabil un DSLR). Pentru ultima zi, este preferabil să aveți un laptop personal pentru descărcarea fotografiilor și feedback.

Fiecare participant va primi la sfârșitul workshopului suportul de curs „Fotografia, pasiunea mea” (format electronic, pdf, 75 de pagini) care va cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a tuturor noțiunilor discutate pe parcursul workshopului. Acesta constituie un material bine structurat, care va oferi o bază de aprofundare sau recapitulare ulterioară.

 

ÎNSCRIERI:

Pentru inscrieri, va rog sa ma contactati, cel tarziu pana in data de 12 octombrie
Email: claudia.tanasescu@gmail.com
Telefon: 0721387349

 

Eveniment facebook unde voi posta mai multe detalii despre curs: https://www.facebook.com/events/607196529459515/

Povesti despre oras

inima-timisoara

Mi-a plăcut mult ideea proiectului Privește Orașul, de a scrie o poveste despre Timișoara, o istorie personală sau ficțiune, așa că am scris și eu două povești. (Cred că mi-era si dor de scris.) Și apoi, mi-a plăcut să citesc poveștile celorlalți despre Timișoara, un subiect care mi-e drag. Încă mai puteți scrie și voi până în 26 noiembrie.

Povestea 1

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

Povestea 2

Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate.

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și… îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

PS: Fotografia face parte dintr-un mic proiect la care lucrez acum, cu inimile Timisoarei.

 

PS2: la ceva timp după publicarea poveștilor am avut surpriza ca una dintre ele să fie selectată spre ilustrare în cadrul acestui proiect. rezultatul mai jos. IlustratoareȘ Sorina Vazelina www.vazelina.ro

Poveste din Lindenfeld

In biserica din LindenfeldPlecasem din Timișoara cu un grup de excursioniști într-o zi mohorâtă, pe o prognoză meteo care arăta numa ploaie. Erau de urcat vreo doua ore pe jos până în sat și pe drum se înnora tot mai amenințător. Norii erau ca sculptați pe cerul vânăt, culorile intense, ca înainte de furtună. Pe drum ne-am întâlnit cu o turmă de oi și același bătrân cioban, pe care-l întâlnisem și acum doi ani tot aici, neschimbat, tot cu oile sale. Ne-a spus că o să ne plouă. Aproape de intrarea în Lindenfeld cerul bubuia, începuseră să cadă stropi grei de ploaie și arăta a vijelie. Am alergat spre sat și deabia am reușit să intrăm în biserica aproape dărâmată din sat, că a început furtuna. Cineva facuse un foc mai demult acolo în mijlocul bisericii și rămăsese vatra. Ne-am așezat pe bârne și izolire, am scos senviciuri din rucsaci, cineva avea o chitară și a cântat cântece de tabără care sunau melancolic în liniștea din biserică. O cățelușă rătăcită, cu ochii blânzi, cu coastele ieșite prin blana subțire, care se vedea că are pui, a intrat și ea, sperioasă, să cerșească mâncare. De afară se auzea furtuna și mai intrau stropi prin geamurile sfărâmate, cu ramășițe de vitralii, dar înăuntru era bine. O icoana cu Mantuitorul pe perete, și deasupra un cuib de rândunele. Biserica din satul fantomă, părăsit de aproape 15 ani, a prins din nou viață. Cineva ne-a trimis ploaie, Cineva ne-a trimis adăpost. O minune, ca atâtea din minunile zilnice, prea delicate pentru a ne opri și a le simți. Am mulțumit. Furtuna a trecut, am ieșit din biserică în soare și aerul limpezit de ploaie, în liniștea din afara civilizației și ciripitul a zeci de păsări. Soarele ardea, iar cațelușa stătea la picioarele Crucii.

IMG_1939IMG_1844IMG_1849IMG_1853IMG_1871Vine ploaiaIMG_1927IMG_9370wIMG_1935IMG_1936IMG_1921IMG_1923IMG_1952IMG_1961IMG_1965IMG_1967IMG_1970IMG_9337IMG_9347 copy

IMG_9348 copy

IMG_1918

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Timisoara City Photo Tour – Workshop de fotografie

afis tm photo tour

Despre workshop

Aș vrea să împărtășesc cu voi două dintre pasiunile mele: fotografia și Timișoara. Fotografia este o dragoste mai veche, însă orașul l-am descoperit cu adevărat doar în ultimii ani, umblând mult la pas și fotografiindu-l, dar și învățând mult despre istoria sa, colțurile sale mai puțin umblate, poveștile sale. Cum toate se leagă, pe lângă experiența de fotografă, de anul acesta am obținut și atestatul de ghid de turism. Așa că m-am gândit să le îmbin în acest curs, care este o invitație de a învăța și a practica fotografia și de a descoperi Timișoara în același timp.

Se spune că vezi ceea ce cunoști. Și eu, poate ca și tine, am trecut neștiutoare sau ca oarbă pe lângă adevărate bijuterii arhitecturale, detalii, scene urbane și oportunități superbe de fotografiat în Timișoara. Cred că atunci când cunoști povestea unui loc, îl vezi altfel, dar se deschid și ochii fotografului. Iar despre locurile familare și apropiate, cum e chiar Timișoara, poate știm cel mai puțin și nu le vedem cu adevărat, pentru că ochii ne sunt umbriți de obișnuință și rutină.

Înainte de a vedea locuri îndepărtate, hai să descoperim locul unde ne-am născut sau unde locuim zi de zi. Așa putem fi călători în fiecare zi. Și descoperim că avem atâtea subiecte de fotografiat în imediata noastră apropiere.

Pe parcursul acestui workshop vom învăța cum să fotografiem cât mai fain orașul și tot ce cuprinde el: arhitectura, noul și vechiul, detalii de clădiri, porți, străzi, scene urbane, artă stradală, portrete și fotografie de stradă, evenimente urbane, noaptea în oraș, toate însoțite de exemple și sfaturi practice. Deși nu este un curs de inițiere în fotografie, vom atinge pe scurt și noțiunile de bază: expunerea, profunzimea de câmp, timpul de expunere, ISO, modurile de lucru ale aparatului. Vom vorbi despre reguli de compoziție și cum să concepem o serie de fotografii sau un proiect foto, pe care apoi îl vom și realiza în practică. Vom vorbi despre (și exersa!) subiecte care aparent nu au legătură directă cu fotografia, cum ar fi creativitatea proprie. De asemnea, vom învăța și noțiuni de bază de editare foto în Lightroom și Photoshop. Una dintre cele mai apreciate părți la workshopurile foto este feedbackul la propriile fotografii. Vom face și asta.

Cel mai important, vom ieși pe teren la fotografiat pentru a pune în practică tot ce am învățat la curs. Am conceput și câteva mici jocuri fotografice, pentru a face mai interesantă descoperirea orașului. Vom umbla pe străzi mai puțin cunsoscute, dar vom încerca și să vedem cu ochi noi locuri foarte cunoscute. Ieșirea pe teren va fi însoțită și de prezentări ale zonelor din Timișoara pe care le vom fotografia, istoria la modul fain, fără prea multe date, în povești și fapte interesante, care vor deschide noi oportunități fotografice. Am ales nu întâmplător perioada aceasta pentru workshop, deoarece se întâmplă în oraș unul dintre cele mai faine și originale evenimente, Street Delivery. Așa că vom fi fotografi  (și vom avea și o temă foto) și la acest eveniment urban, una dintre cele mai bune ocazii de a practica fotografia de oameni, de stradă și de reportaj.

Workshopul este destinat celor pasionați de fotografie de nivel începător (nu chiar de la zero) sau mediu. Este necesar să ai propria ta cameră foto (preferabil un DSLR) pe care să o cunoști cât de cât. Ar fi bine să ai și un trepied (dar am și eu două pe care vi le pot pune la dispoziție). De asemnea, pentru descărcarea și editarea imaginilor de la workshop ar fi bine să aduceți și un laptop (dacă nu aveți, eventual îl puteți folosi în comun cu ceilalți).

 Este pentru mine?

Dacă ți-a făcut cu ochiul descrierea de mai sus atunci te invit la un workshop care îți va oferi:

  • dincolo de ce vei învăța, o experiență faină (trust me) împreună cu un grup de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru fotografie ca și tine, un mediu relaxat, în care e cel mai fain să te dezvolți fotografic și nu numai
  • ieșire pe teren la fotografiat (am pregătit și câteva „jocuri” fotografice – surpriză J )
  • fără prea multe explicații tehnice, cu multe exemple și aplicații pratice
  • sfaturi din experiența mea de fotograf
  • tips and tricks
  • asistență și feedback individual la realizarea de fotografii pe durata cursului
  • tur ghidat personalizat pentru locurile pe care le vom fotografia

Descriere workshop

Perioada: 10 – 12 iunie 2016

Preț: 250 ron

Reducere pentru participanții la cursurile anterioare: 220 lei

Locație: pentru partea teoretică: cafeneaua Bruiaj, str. Victor Babeș, nr. 14. Pentru partea practică: Timișoara

Organizator: Claudia Tănăsescu Photography

Trainer: Claudia Tănăsescu

Programul cursului

Vineri:             17.00 – 20.00 (teorie)

Sâmbătă:       9.00 – 13.00 (teorie, joc foto)

15.00 – 22.00 (ieșire pe teren la fotografiat, însoțită de tur ghidat (cu pauze ;)

Duminică:     13.30 – 18.00 (feedback, noțiuni de editare foto)

Veți primi programul detaliat pe ore după înscriere.

Bonus!

Un fel de 2 în 1 :) Pe lângă suportul de curs al prezentului workshop, veți primi și cartea în format electronic (ebook, pdf, 75 pagini)  „Fotografia, pasiunea mea”. Aceasta cuprinde o prezentare în detaliu și frumos ilustrată a noțiunilor tehnice și de compoziție fundamentale înn fotografie care fac obiectul unui alt curs pe care-l țin, cursul de inițiere în fotografie, și constituie un material bine structurat, care vă oferă o bază de aprofundare sau recapitulare a noțiunilor de bază ale fotografiei.

ÎNSCRIERI:

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 7 iunie 2016 prin trimiterea unui email la adresa: claudia.tanasescu@gmail.com și plata taxei de înscriere conform condițiilor de mai jos. Emailul de înscriere trebuie să conțină următoarele date: nume, număr telefon, adresă de email, nivelul la care estimați că vă situați în fotografie (începător/ mediu/avansat) și o fotografie pe care ați realizat-o, precum și confirmarea plății taxei de înscriere.

Modalitate de plată:

Contravaloarea workshopului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume: TANASESCU CLAUDIA MIHAELA

IBAN:  RO82BTRL03601201618528XX

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

cu menţiunea: “Workshop de fotografie – iunie 2016”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs și detalii despre programul pe zile.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți.

INFORMAȚII SUPLIMENTARE:

Dacă doriți să știți mai multe:

www.claudiatanasescu.com

Sau mă puteți contacta:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Voi mai posta detalii pe evenimentul de pe facebook: aici

Curs de fotografie

afis cursȚin curs de fotografie!

Sincer, sunt foarte entuziasmată. E o direcție spre care doream să mă îndrept de ceva vreme și acum am făcut primul pas concret. A fost ceva muncă în spate, pentru a pregăti cursul, dar a meritat :) Sper să-l pot împărtăși cu cât mai mulți oameni.

Acum trebuie să mă laud un pic, „cu smerită laudă”, a ieșit așa de fain suportul de curs! Am fost și eu uimită :) De vreo lună și ceva scriu la el. E drept că nu am reinventat roata, dar e în întregime scris și conceput de mine, e cursul pe care mi-aș fi dorit eu să-l fac când am început să învăț mai serios despre fotografie, am pus mult în el din experiența mea, din tot ce am învățat eu de-a lungul anilor în care am fotografiat.  Nu cred că trebuie să știi principii de optică ca să faci fotografii cu suflet. Asta se poate învăța și mai târziu dacă ești interesat. De multe ori oamenii cred că fotografia este foarte tehnică și li se pare că toate cifrele alea sunt copleșțitoare – sunt și glume despre cum vorbim noi fotografii: aha, f 2,8, fain, a nu, e 10-20, iso 1600,  etc :) Acest curs nu e așa.

Cursul e ilustrat cu multe fotografii pentru a exemplifica și a înțelege mai bine partea tehnică și sfaturi practice din experiența mea fotografică. De asemenea, vreau să-i pun pe cursanți la treaba :) adică la fotografiat, pentru că așa înveți cel mai bine, practicând. Iar apoi aș vrea și să analizăm fotografiile lor pentru a putea primi un feedback personal. M-am gândit la un curs activ și interactiv.

E un curs de trei zile, de fapt de vineri dupa-amiaza, sambata cam toată ziua și duminică jumătate de zi, și e clar că în trei zile nu ai cum să devii un fotograf bun sau dacă o iei de la zero, să faci fotorgafii super, nici nu vreau să garantez asta. Însă ce îmi doresc, și așa am conceput acest curs, este ca participanții să plece de acolo cu o bază solidă despre noțiunile fundamentale ale fotografiei, o bază pe care să poată construi în viitor. Eu cred că orice lucru am face e important să punem un început bun, o fundație bună. E ca și cu o limbă străină sau cu condusul mașinii, cursul îți oferă o bază, însă doar practicând mult poți ajunge la performanțe și la automatism în ceea ce privește tehnica. Nimic nu se obține fără efort personal. Așa că vă zic de acum, acesta nu e un curs de genul „fotografii de milioane în 5 pași simpli”. No way.

Ei bine, și acum și detaliile despre înscriere, plata (nu e pe gratis, cum m-au mai întrebat câțiva :). Țin cursul în cadrul organizației în care am lucrat ca fotograf, Merg în Banat, poate unii știți site-ul. Deci aici se găsesc detaliile:

Fotografia, pasiunea mea. Curs de inițiere în fotografie

Și pe facebook aici

Dacă doriți sau știți pe cineva interesat, vă rog dați de știre. Mulțumesc mult.

PS: Și pentru că tot mă lăudam cu suportul de curs, iată și un mic extras:

exemplu din curs

Expozitie la Carturesti

Expoziția „Poporul de piatră al Timișoarei” a ajuns și la librăria Cărturești. E un spațiu fain care găzduiește bine o expoziție și dacă aveți drum pe acolo, puteți sta la un ceai și descoperi „poporul” cu chipuri de piatră care decorează multe clădiri din Timișoara. În expoziție sunt doar 20 de fotografii din proiect, toată seria o puteți vedea aici.

Și cu această ocazie, am vorbit puțin la radio România Actualități despre proiect:

poporul de piatra_web sIMG_0918IMG_0917 IMG_0921IMG_0923

Invitatie la Foto Show

De curând am fost invitată la emisiunea Foto Show la TVR Timisoara. Aveam multe emoții, mai ales că vorbitul în public nu e punctul meu forte, cu atât mai mult la tv, dar nu a fost chiar așa de rău :) A fost o conversație faină despre fotografie. Iar emoțiile sunt bune și binevenite, până la urmă fotografia și asta înseamnă.

Mulțumesc frumos pentru invitatie.

Dacă vreți să o vedeți, emisiunea este difuzata la TVR Timișoara joi 21 ianuarie 2016, ora 21.00. Reluare vineri 22 ianuarie ora 12.30 pe TVR Timisoara și sâmbătă 23 ianuarie ora 15.00 pe TVR 3. Se poate urmări și online aici.

foto show timisoara