Am încheiat luna mai scriind în jurnal că nu găsesc nimic interesant printre însemnări pentru a transcrie pe blog jurnalul de mai. Și e ok să fie așa.
Îmi dau seama că mulți ani însemnările mele din jurnal au fost îndreptate aproape exclusiv spre interior, erau despre gândurile și trăirile mele și mai puțin îndreptate spre lumea exterioară și întâmplările ei. E clar că era o nevoie a mea ca prin scris să am un debușeu al gândurilor, o oglindă sau uneori chiar un teren de săpături arheologice pentru a înțelege mai bine ce e în interiorul meu, o supapă pentru durerile mele de multe ori, un loc de antrenament pentru schimbarea tiparelor mentale și de comportament – adică un salon de auto-terapie 🙂 – un loc unde să pot da glas lucrurilor pe care nu le puteam spune cu voce tare și de ce nu, în final, un prieten. Ca un introvertit tipic, căruia îi e greu să vorbească, mai ales despre sine, dar și să se întâlnească cu alți oameni, jurnalul îmi ținea companie.
Acum abia îmi dau seama că jurnalul corespunde și unui mod de a fi, atât de înrădăcinat în mine, că nici nu-mi mai dau seama de el, îl fac automat, ca mersul. Mai toată viața mea am fost în alertă în interiorul meu, ca și cum aș fi un pompier veșnic pregătit să stingă un incendiu. Și „incendiile” se puteau declanșa în interiorul meu zilnic, din cauze aparent minore. Iar jurnalul era modul meu de a fi atentă în interior pentru a putea păstra un echilibru (și a stinge incendiile), uneori o sarcină tare dificilă, care-mi solicita multă energie și timp.
Dar recent s-a schimbat ceva. Nu voi spune acum că mi-am găsit pacea interioară și alte bullshituri din astea 🙂 Doar că s-au mai rărit „incendiile” și starea de alertă, ceea ce m-a făcut să pot să-mi îndrept atenția (și) spre exterior. Iar asta se reflectă și în felul în care scriu.
Totodată, și lecturile mele s-au îndepărtat de domeniul cărților de psihologie/self-help/dezvoltare personală, din care am citit foarte mult timp de vreo 5-6 ani în perioada întoarcerii mele în România, pentru că asta mă „ardea” atunci. Cum ceea ce citesc alimentează și influențează modul în care scriu, îmi dau seama că prima mea carte a stat sub semnul unui alt stil de scris, cu care nu mai rezonez atât de mult în prezent. Faptul că acum citesc mai multă ficțiune, dar și non-ficțiune din zona istoriei, artei, etc., contribuie la schimbarea stilului meu de scris. Ok, am mai și îmbătrânit un pic (și maturizat, sper 🙂 și s-a mai maturizat și scrisul.
În interiorul meu se naște un alt „povestitor” și e o diferență pe care o simt tot mai clar, între vocea mea și vocea scriitoarei („vocea narativă”, cum i se spune). Asta e și dilema mea în legătură cu publicarea acestor jurnale lunare pe blog, cu care voce să scriu? În jurnal scriu așa cum vorbesc, poate mai schematic, pentru că scriu de mână și nu pot scrie chiar așa de mult. Încă vocea narativă e mai puternică, mai matură, mai închegată, are cuvintele potrivite, știe să controleze bine textul, ca pe o mașină pe care o conduce cu viteză, dar cu mare precizie și fără efort. E clar vocea care se aude când public ceva. Și cred că așa trebuie să fie.
Dincolo de toate astea, faptul că am hotărât să public pe blog un jurnal lunar m-a făcut să iau mai în serios notițele zilnice, să fiu mai prezentă și să observ cu mai multă atenție viața de zi cu zi. Sunt atâtea zile de care nu ne putem aminti, care par că seamănă una cu alta și nu ne dăm seama când a trecut săptămâna sau luna, nu-i așa? Uneori, poate e mai bine așa. Și uitarea e bună. Dacă ne-am aduce aminte de absolut tot, ar fi copleșitor. Dar alteori, fiind atentă și notând mici întâmplări sau nuanțe, zilele parcă se îmbogățesc, capătă textură, se deosebesc unele de altele și timpul parcă se extinde.
Totodată, pot să observ un tipar după care se desfășoară anul, fiecare lună are specificul ei. Ianuarie și februarie sunt luni de hibernare, cu citit și scris mult. Martie e bucuria venirii primăverii și o energie nouă. Aprilie stă sub semnul postului și al Paștelui. Mai e o lună a așteptării în ceea ce privește munca. Munca mea e sezonieră (tururile ghidate, fotografia, atelierele, proiectele culturale), deci vara și toamna sunt lunile când lucrez cel mai mult. Mai glumesc uneori că suntem un fel de căpșunari culturali 🙂 Iarna nu am aproape nimic de lucru.
Multe zile nu am înregistrat nimic în jurnal pentru că am scris articole pentru blog, am pregătit texte pentru social media, comunicate de presă, descrieri, avize, etc. pentru evenimentele din cadrul proiectului cultural pe care l-am depus la un apel de finanțare și acum aștept rezultatul. Iar după cum bine știu, atunci când scriu, nu trăiesc. Izolarea pe care o presupune scrisul și statul înăuntru, la birou, la calculator, cu o concentrare mare pentru a construi textul, timp de multe ore și zile este un timp furat vieții „normale”. Dar sunt atât de fericită când fac asta și nu-mi doresc să fac altceva, să fiu altundeva (deși mă simt ușor vinovată).
De aceea am spus că luna asta nu am înregistrat în jurnal nimic vrednic pentru a scoate un articol de blog. Dar nu doar de aceea. O mare parte din jurnalul meu este despre subiecte pe care prefer să le țin private. Nu pentru că ar fi un mare secret, ceva rușinos sau senzațional, dar sunt lucruri atât de volatile, de personale, și deseori atât de repetitive și plictisitoare 🙂 încât nu cred că ar fi de interes pentru un cititor extern. Jurnalul e în continuare un teren de antrenament pentru îndreptarea mea spre bine, dar și un creuzet pentru idei, un loc de stocare pentru scene zilnice, cugetări, conversații, fragmente care știu că sunt bune și care își vor găsi locul cândva într-un text final, de publicat. Așa că, deși pot scrie articole foarte personale, totuși, în aceste jurnale lunare de blog o bună parte din viața mea rămâne ascunsă.
Oricum, o mare parte din viețile noastre rămân ascunse pentru ceilalți. Mă refer la viața sufletească, nu la ceea ce ține de fiziologic. Până la urmă, oricât am vorbi, cât putem cunoaște din cealaltă persoană? (Iar momentele acelea în care simțim că am avut privilegiul de a privi până în adâncul unui suflet sau că cineva a privit în adâncul nostru (adică a avut disponibilitatea, atenția, dragostea, sensibilitatea, aplecarea pentru a face asta) și simțim că am fost văzuți și cunoscuți, sunt printre cele mai frumoase momente din viață. Dar și scrisul și cărțile deschid astfel de porți între noi…)
Însă de multe am senzația ca sunt opacă nu doar pentru ceilalți, ci și față de mine însămi – nu mă pot cunoaște până la capăt, știu asta. Și uneori incapabilă de a exprima această lume imens de bogată din interiorul nostru…
Și pentru că acesta e și un jurnal despre cărți, nu pot să închei luna fără să las o notă despre cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta (până acum, cel puțin). E vorba de „Wellness” de Nathan Hill. Restul lecturilor (4 cărți) din luna mai nu au fost memorabile, deci le trec sub tăcere.