Tag Archives: Romania

Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

Viata la tara

Pentru prieteni

 

Hai să facem un exerciţiu, vrei? Închide ochii şi concentrează-te la ce auzi, fii atent(ă) la toate sunetele din jurul tău si descrie-le (dacă doreşti, le poţi scrie într-un comentariu mai jos).

Dacă acum când citeşti asta eşti în faţa calculatorului, sunetul dominant va fi zzzz şi brrrrr de la calculator :) Dar dacă faci exerciţiul ăsta undeva afară e incredibil câte sunete vei auzi, pe care altfel nu le conştientizezi. De multe ori mi se pare că e o întreagă lume chiar sub ochii noştri pe care nu o vedem, doar dacă facem un efort intentionat să încetinim şi să fim atenţi la detaliile ei (când fotografiez am impresia că fac acelaşi exerciţiu, dar vizual).

"sat"

Acum vreo săptămână şi eu am încercat exerciţiul acesta de a închide ochii şi a asculta şi o să vă spun ce am auzit:

…şuierul coasei retezând iarba, repetat în cadenţă, ca bătăile unui ceasornic măsurând timpul altfel; oftatul ierbii căzând; cloncănit lent de talăngi (de la vaci), care, dacă nu aş fi ştiut unde sunt, mi le-aş fi închipuit ca fluiere de vânt undeva în munţi îndepărtaţi; zumzet (de albine, de la stupii din apropiere), ca un cor pe mii de voci în fundal; piuit, fluierat, ţipăt şi ţiuit (de păsări zburând) ca o petrecere unde se învălmăşesc vorbe, strigăte, râsete şi cântece; tropăit de potcoave pe drum de piatră şi clinchet de clopoţei (de la hamul cailor); un nechezat, ca un hohot de râs prelung şi sincopat; mii de ţârâituiri scurte şi repetate (de la greieri); un sunet ciudat, ca nisipul căzând cernut pe o hârtie (când am deschis ochii am văzut că era sunetul pe care-l făcea o perie de sârmă raşchetând un gard de lemn); metal lovit pe metal (cineva bate un drug de fier cu ciocanul poate); bubuit de tunet, reverberând departe (sau poate e huruitul unui avion trecând la mare înălţime); hăulit şi lătrat de câini, prelung sau scurt şi sacadat; „sara bună”, un glas de femeie (probabil trecând pe drumul din faţa casei); şoapte de frunze atinse de vânt, pe care-l şi simt, cald pe faţă; trosnituri şi pârâituri mocnite de lemne arzând, paşi uşori prin iarba… şi deschid ochii.

"apus"

Cred că v-aţi dat seama, eram la sat. Un sat izolat, între dealuri (Livada, dacă vreţi să-i ştiţi numele), cu vreo 50 de case, cu mulţi bătrâni, majoritatea tinerilor luând drumul oraşului, fără şcoală sau dispensar, dar cu o biserică mică, albă, cu turlă ascuţită, pe deal. Poate ca multe sate din România care par să se stingă sau sunt cufundate într-un alt timp. Mai era un mic magazin unde găseai lucruri esenţiale (pâine, bere, îngheţată), pe ale cărui trepte stăteau cu berea-n mână bărbaţi cu cămăşi transpirate, pălării de paie date pe ceafă şi copii desculţi şi bronzaţi, care te interogau curioşi şi fără sfială, cum numai copii o fac. Semnal era doar pe treapta cea mai înaltă a prispei, internet nici vorbă, televizorul prindea doar Tvr 1 cu bruiaj. Nu aveam apă curentă, căram apă cu găleţile de la fântână, wc-ul era în curte, nu aveam frigider.

Dar să nu credeţi că această lipsă aparentă de comfort (comparat cu standardele cu care am fost obişnuiţi la oraş) este o piedică în a te simţi bine. Dimpotrivă. Eu cred că m-am simţit mai bine acolo decât m-aş fi simţit într-un hotel de lux. Şi să ştiţi că nu sunt revoluţionară, hipioată (poate doar un pic :) sau anti-capitalistă, să zic io că luxu-i rău, huoo, jos materialismul şi consumerismul, dar am simţit deseori că lucrurile pe care ni le dorim sau chiar şi dacă nu le dorim, suntem constant asaltaţi de ele (Bigger. Better. Faster. More – ca să parafrazez o reclamă la nu mai ştiu ce) nu sunt cele esenţiale pentru a fi mulţumit, fericit. Căci sunt sigură că toţi am simţit asta, cu cât ai mai mult, cu atât cheltui mai mult, cu cât ai mai multe lucruri, cu atât viaţa îţi devine mai complicată. De fapt, acolo la sat aveam absolut tot de ce aveam nevoie pentru a mă simţi bine: o casă, mâncare, prietenii aproape. Dar şi o linişte (care are legătură şi cu simplitatea şi cu a fi aproape de natură) la care cu greu ajungi în viaţa de zi cu zi. Oare de ce?

"joc"

După o săptămână în care am stat mai toată ziua pe afară, în curte, în grădină, am umblat peste câmpuri, dealuri, fâneţe, prin păduri, printre stânci, arşi de soare şi murdari ca puradeii de pe uliţa din sat, ne-am jucat tot felul de jocuri, ne-am „copilărit”, am râs, am povestit, am tăcut, am citit, am dormit sub nuc, am gătit, am mâncat bine cu toţii la o masă de lemn afară, am băut lapte de capră, ne-am uitat la nori, am făcut foc seara, am cosit, am privit cum apune soarele de pe un deal de lângă sat, de parcă eram la locul de cinste într-un amfiteatru enorm, de zeci de kilometri, care cuprindea sate, câmpuri cultivate, în dungi galbene şi verzi, dealuri de catifea, copaci singuratici, turme de capre şi oi, drumuri de pământ şerpuind, înconjuraţi fiind tot timpul de sunetele pe care le-am descris mai sus, deja intrasem într-un alt ritm de viaţă. Simţeam linişte, detaşare, relaxare şi o bucurie domoală şi caldă, ca un zâmbet. Şi asta nu e puţin lucru în zilele noastre, nu-i aşa? Dar nu e numai asta, am simţit că liniştea şi relaxarea provine şi faptul că am fost deconectaţi de la calculator, televizor, internet, informaţii, imagini, email, facebook, agitaţie, cumpărături, lucruri de văzut, sute de oameni, maşini, reclame, ştiri şi filme. Creierul nu mai era bombardat şi s-a liniştit.

"sat"

"foc"

În zilele acelea ne-am imaginat cu prietenii mei cum ar fi dacă ne-am muta la sat, cu toţii, ca într-o comunitate. Bineînţeles, lucrurile nu sunt niciodată simple, orice alegere implică renunţări. În plus – după cum am aflat şi eu pe pielea mea – când încerci să faci schimbări mai radicale, este incredibilă puterea obişnuinţei, nevoia de siguranţă sau „sistemul” care te trage înapoi pe calea bătută. Discuţiile continuă, şi între timp ne-am întors la oraş, la joburile noastre (care avem) şi la agitaţia tipică.

"câmp cu flori"

(această fotografie nu este făcută de mine)

Această discuţie îmi aduc aminte de o carte a lui Alain de Botton – Consolările filozofiei, unde vorbea despre Epicur şi reţeta lui de fericire. Epicur – epicurean – plăcere – orgii – cam pe aoclo se îndreaptă asociaţiile cu numele lui. Dar se pare că nu era de loc aşa. El trăia o viaţă simplă, s-a mutat în afara Atenei cu prietenii lui într-o casă mare în care era suficient spaţiu privat dar şi comun pentru toţi. Iar acolo au încercat să trăiască din ce cultivau în grădină, pentru a nu depinde de exterior. În acest context Alain de Botton face o listă de „lucruri” care aduc fericirea, conform lui Epicur:
1. Prietenia (vezi citat)
2. Libertatea (a nu depinde de un job, a nu te conforma modelelor societatii, etc.)
3. Gândirea (asupra cauzelor principale ale anxietăţii: moartea, boala, sărăcia, superstiţia, şi discuţia despre acestea cu prietenii, eliminând astfel anxietatea nejustificată. Se pare ca multi “demoni” sunt exorcizati doar mentionandu-le numele. Chiar functioneaza :) )

Iar la acestea, Alain de Botton, adaugă cu ironia lui tipică un ultim punct: „O reîncarnare a Madonei lui Giovani Bellini (cea de la Galeria Academiei din Veneţia), a cărei expresie melancolică pare să ascundă un simţ sec al umorului şi spontaneitate şi care este îmbrăcată cu haine făcute de mână, de pe rafturile magazinelor modeste”.

"nor"

Acum să fim serioşi, pe lângă faptul că toate încercările de a crea o comună au eşuat de-a lungul istoriei, de fapt, cred că întrebarea adevărată nu este dacă ai fi mai fericit să locuieşti la sat sau la oraş, să te îmbraci de la second hand sau de la magazine de firmă, să mergi cu maşina sau cu bicicleta, ci de ce oare ceea ce suntem nu este (aproape) niciodată de ajuns? Poate doar când cineva ne iubeşte, vocea aceea din noi tace. Pentru un timp.

Am senzaţia vagă că toată viaţa am aşteptat ceva, greu de definit în mod concret, nu e nici Făt Frumos (cu ghilimelele de rigoare, dacă mai era cazul să menţionez), nici un job fain (adică să fac ce-mi place), nici o casă (adică un loc al meu),  nici o călătorie, nici o aventură (adică să fac ceva trăznit şi curajos ca-ntr-o carte de Jules Vernes), nici să câştig la loto – şi ce ingrediente o mai fi conţinând reţeta fericirii. E doar o nelinişte, uneori mai tăcută, alteori mai puternică, care-mi zice că nu am ajuns încă la destinaţie, deşi nici nu ştiu prea bine care e destinaţia. Şi cred că nu sunt singura care simte aşa, de aceea am scris rândurile acestea. Dar poate că suntem deja acolo, trebuie doar să…. tu ce crezi?

 

Dacă doreşti, poţi lăsa un comentariu mai jos.

For the English version of this post go here