Monthly Archives: July 2012

Fotografia de marti #22

"apus"

 

Pssst: si as vrea sa va mai spun ca o poezie de-a mea a aparut in revista Vine Leaves Literary Journal (la pag. 15): No message in a bottle. Sper sa va placa :)

No message in the bottle

I come to myself in waves.

crashing
caressing
hiding
revealing

muddy water from unknown rivers
roaring water from storms in the depths
boiling water from the belly moon

I feed all the fish, like Jesus
with bits and pieces of my breasts.

On the shore
I scream
the same message in each bottle
incomprehensible even to myself
(might be my name) over and over again
The sea throws back at me
empty bottles
drowned mermaids and silly pirates
babies in seashells
ghosts, treasures of mismatched words
diamond ships carrying the sun
dying inside.

I come to myself in waves.

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                      [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Daca e marti e… Alzheimer

Săptămâna aceasta am avut ocazia să fac fotografii (ca voluntară) la un eveniment foarte fain din cadrul unui proiect despre care aş vrea să vă povestesc şi vouă.

Dl. Ion Iovescu (66 de ani), bolnav de Parkinson, aici ghid in cadrul Muzeului de Arta Timisoara, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri


Este vorba despre un proiect iniţiat şi coordonat de Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara. Nu face parte din jobul lui, a fost ideea şi acţiunea lui şi mă impresionează de fiecare dată când văd că un om doreşte să facă ceva pentru a-i ajuta ape alţii. Proiectul a debutat în urmă cu aproximativ trei ani. Iniţial, Marius a pregătit elevi de liceu (din cadrul liceului Shakespeare, unde elevii se pot înscrie într-un club de activităţi extraşcolare) pentru a fi ghizi de muzeu la rândul lor pentru alţi liceeni. De fapt, poate ghizi este poate un cuvânt prea formal.  Ei erau pregătiţi ca prin poveşti şi joc să prezinte într-un mod informal tablouri din cadrul Muzeului de Artă Timişoara, îmbinând faptele istorice şi artistice cu experienţele personale. Mi s-a părut fantastică ideea lui Marius Cornea, ca oamenii să creeze poveşti în jurul unei opere de artă, aducând astfel arta mai aproape de tineri, şi nu numai.

Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara – coordonator al proiectului Seniorii-ghizi la Muzeul de Arta Timisoara. Aici povestind si provocandu-i la un joc interactiv pe batranii din cadrul proiectului

De ce zic “nu numai”? Pentru că, după cum zicea Marius, proiectul a luat o turnură şi o anvergură pe care nu o prevăzuse la început. Ceea ce îmi dovedeşte încă o dată că atunci când faci ceva în care crezi, ţi se deschid atâtea oportunităţi la care nici nu visai la început. Liceenii-ghizi au avut ca public persoane în vârstă, care au împărtăşit poveşti despre tablouri, şi astfel proiectul s-a extins. Marius mi-a apovestit cum în urma mai multor prezentări la centre de zi pentru bătrâni şi azile, a început să lucreze cu bătrâni bolnavi de Parkinson şi Alzheimer, pe de o parte oferindu-le un program în cadrul muzeului, pe de altă parte pregătindu-i să devină ghizi muzeali pentru alţi bătrâni din aceste centre. Astfel, în fiecare marţi seniorii Alzheimer au program în Muzeul de Artă Timişoara, iar luni sau joi, seniorii cu Parkinson se pregătesc pentru rolul de ghizi.

Dna Edith Alexa (89 de ani), bolnava cu Parkinson, ghid in cadrul muzeului

Astfel, marţea aceasta (24 iulie), în urma mai multor luni de pregătiri, domnul Ion Iovescu (66 de ani) şi Edith Alexa (89 de ani), amândoi bolnavi cu Parkinson, au debutat ca ghizi în cadrul muzeului, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri 6. Ambii erau foarte emoţionaţi, poate şi din cauza numeroaşilor reporteri prezenţi, dar foarte bine pregătiţi, completând poveştile despre isotria tablourilor cu experienţa lor de viaţă. Ascultătorii, cei zece bătrâni bolnavi de Parkinson, au fost implicaţi la această prezentare prin jocuri, întrebări, mişcare. Am văzut în ochii lor surpriză, bucurie, interes, licăriri jucăuşe şi zâmbete.

Batrani bolnavi de Alzheimer, povestind despre tablourile lui Corneliu Baba

De multe ori mă gândesc, simt, când o văd şi pe bunica mea, sau alţi bătrâni, că cel mai greu de suportat când eşti în vârstă (asta dacă ai norocul să fii sănătos, ceea ce nu apreciezi decat atunci) este singurătatea, lipsa sensului, sentimentul inutilităţii, sentimentul că sunt o povară, pierderea familiei şi prietenilor (care au plecat mai repede dintre noi), şi de multe ori o aşteptare a sfârşitului. Poate că este foarte nedrept ca viaţa să fie aşa şi cred că atunci când suntem tineri nici nu ne gândim la asta. Nu-i prea fain. Dar poate că fiecare putem face ceva pentru bunicii noştri, care-i mai avem. Sau pentru părinţi. Iar acest proiect tocmai asta face, la scară mai largă. La modul concret a oferit unor bătrâni cunoştinţe de istoria artei, de ghidaj, de a interacţiona cu publicul, dar şi lucruri necuantificabile, bucurie, sens. Eu am fost impresionată de ce am văzut acolo şi am vrut să vă arăt şi să vă povestesc şi vouă.

Următoarea activitate în cadrul proiectului este o piesă de teatru inedită. Doamna Elena M. (82 ani) din Centrul de Zi Alzheimer pregăteşte acum o piesă de teatru în două acte (Partea I: TRECUTUL, partea a doua: PREZENTUL) inspirată din vizitele făcute în ultimele luni în Muzeul de Artă Timişoara de beneficiarii Centrului de Zi Alzheimer. Premiera piesei de teatru va avea loc în data de 21 septembrie, Ziua Internaţională Alzheimer, şi va fi jucată în Sala Barocă a Muzeului de Artă Timişoara, cu seniorii Alzheimer în diverse roluri. Deabia aştep să o văd :)

Dl Ion Iovescu povestind despre tablourile lui Corneliu Baba
in cadrul proiectului “Seniorii-ghizi la Muzeul de Artă Timişoara”

Eu am facut fotografii pentru acest eveniment ca voluntara. Daca doriti sa va implicati şi voi, oricat de putin sau de mult, o puteti face in Clubul Voluntarilor Muzeului. În acest sens îl puteţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

De asemenea, puteţi contribui ca acest proiect să fie cunoscut de cât mai multă lume. Astfel, puteţi spune prietenilor, cunoscuţilor sau cel mai simplu este să postaţi pe facebook aceste informaţii sau fotografii. Mulţumesc :)

 Mai multe fotografii de la eveniment aici

 

Resurse si inspiratie #5: There’s a crack in everything, that’s how the light gets in

"light"

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That’s how the light gets in.

 

Articolul din aceasta luna a fost inspirat de versurile cantecului Anthem al lui Leonard Cohen: In orice lucru exista o spartura. Pe acolo intra lumina.

Şi asta mi-a adus aminte de povestea “The missing piece” despre o sfera sparta, din care lipsea o bucata. Povestea incepe asa: Ii lipsea o bucata. Si nu era fericita. Asa ca a pornit in cautarea ei. Ce invata din cautare si intregire, va las pe voi sa descoperiti urmarind povestea, merita ;)

Pentru mine, si versurile lui Leonard Cohen si povestea bucatii lipsa, vorbesc despre acelasi lucru, despre iluzia ca perfectiunea inseamna fericire. Ca daca am gasi acea “bucata lipsa”, ca daca nu am avea atatea “sparturi” – orice ar insemna aceasta pentru fiecare din noi – am fi fericiti. Dar tocmai ce vedem noi (sau am fost invatati sa le vedem astfel) drept “crapaturi” si “bucati lipsa” – adica imperfectiuni, defecte, frici, rani, experiente negative, lucruri care credem ca trebuie acoperite, lipite, infrumusetate, intregite – sunt cele care ne definesc, ne fac unici, ne fac “intregi”, ne fac sa rezonam cu lumea. De acolo vine “lumina”, adica intelegerea, empatia, puterea, sensibilitatea, compasiunea, dar si inspiratia si creativitatea.

There’s a crack in everything. That’s how the light gets in

Tu ce parere ai? Ce iti spune acest vers?

 "light"

 

Daca ti-a placut, poti spune si prietenilor, folosind butoanele de share de mai jos (pe facebook, email, google+, etc).   Multumesc mult pentru suport :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]

 

For the English version of this post go here

Viata la tara

Pentru prieteni

 

Hai să facem un exerciţiu, vrei? Închide ochii şi concentrează-te la ce auzi, fii atent(ă) la toate sunetele din jurul tău si descrie-le (dacă doreşti, le poţi scrie într-un comentariu mai jos).

Dacă acum când citeşti asta eşti în faţa calculatorului, sunetul dominant va fi zzzz şi brrrrr de la calculator :) Dar dacă faci exerciţiul ăsta undeva afară e incredibil câte sunete vei auzi, pe care altfel nu le conştientizezi. De multe ori mi se pare că e o întreagă lume chiar sub ochii noştri pe care nu o vedem, doar dacă facem un efort intentionat să încetinim şi să fim atenţi la detaliile ei (când fotografiez am impresia că fac acelaşi exerciţiu, dar vizual).

"sat"

Acum vreo săptămână şi eu am încercat exerciţiul acesta de a închide ochii şi a asculta şi o să vă spun ce am auzit:

…şuierul coasei retezând iarba, repetat în cadenţă, ca bătăile unui ceasornic măsurând timpul altfel; oftatul ierbii căzând; cloncănit lent de talăngi (de la vaci), care, dacă nu aş fi ştiut unde sunt, mi le-aş fi închipuit ca fluiere de vânt undeva în munţi îndepărtaţi; zumzet (de albine, de la stupii din apropiere), ca un cor pe mii de voci în fundal; piuit, fluierat, ţipăt şi ţiuit (de păsări zburând) ca o petrecere unde se învălmăşesc vorbe, strigăte, râsete şi cântece; tropăit de potcoave pe drum de piatră şi clinchet de clopoţei (de la hamul cailor); un nechezat, ca un hohot de râs prelung şi sincopat; mii de ţârâituiri scurte şi repetate (de la greieri); un sunet ciudat, ca nisipul căzând cernut pe o hârtie (când am deschis ochii am văzut că era sunetul pe care-l făcea o perie de sârmă raşchetând un gard de lemn); metal lovit pe metal (cineva bate un drug de fier cu ciocanul poate); bubuit de tunet, reverberând departe (sau poate e huruitul unui avion trecând la mare înălţime); hăulit şi lătrat de câini, prelung sau scurt şi sacadat; „sara bună”, un glas de femeie (probabil trecând pe drumul din faţa casei); şoapte de frunze atinse de vânt, pe care-l şi simt, cald pe faţă; trosnituri şi pârâituri mocnite de lemne arzând, paşi uşori prin iarba… şi deschid ochii.

"apus"

Cred că v-aţi dat seama, eram la sat. Un sat izolat, între dealuri (Livada, dacă vreţi să-i ştiţi numele), cu vreo 50 de case, cu mulţi bătrâni, majoritatea tinerilor luând drumul oraşului, fără şcoală sau dispensar, dar cu o biserică mică, albă, cu turlă ascuţită, pe deal. Poate ca multe sate din România care par să se stingă sau sunt cufundate într-un alt timp. Mai era un mic magazin unde găseai lucruri esenţiale (pâine, bere, îngheţată), pe ale cărui trepte stăteau cu berea-n mână bărbaţi cu cămăşi transpirate, pălării de paie date pe ceafă şi copii desculţi şi bronzaţi, care te interogau curioşi şi fără sfială, cum numai copii o fac. Semnal era doar pe treapta cea mai înaltă a prispei, internet nici vorbă, televizorul prindea doar Tvr 1 cu bruiaj. Nu aveam apă curentă, căram apă cu găleţile de la fântână, wc-ul era în curte, nu aveam frigider.

Dar să nu credeţi că această lipsă aparentă de comfort (comparat cu standardele cu care am fost obişnuiţi la oraş) este o piedică în a te simţi bine. Dimpotrivă. Eu cred că m-am simţit mai bine acolo decât m-aş fi simţit într-un hotel de lux. Şi să ştiţi că nu sunt revoluţionară, hipioată (poate doar un pic :) sau anti-capitalistă, să zic io că luxu-i rău, huoo, jos materialismul şi consumerismul, dar am simţit deseori că lucrurile pe care ni le dorim sau chiar şi dacă nu le dorim, suntem constant asaltaţi de ele (Bigger. Better. Faster. More – ca să parafrazez o reclamă la nu mai ştiu ce) nu sunt cele esenţiale pentru a fi mulţumit, fericit. Căci sunt sigură că toţi am simţit asta, cu cât ai mai mult, cu atât cheltui mai mult, cu cât ai mai multe lucruri, cu atât viaţa îţi devine mai complicată. De fapt, acolo la sat aveam absolut tot de ce aveam nevoie pentru a mă simţi bine: o casă, mâncare, prietenii aproape. Dar şi o linişte (care are legătură şi cu simplitatea şi cu a fi aproape de natură) la care cu greu ajungi în viaţa de zi cu zi. Oare de ce?

"joc"

După o săptămână în care am stat mai toată ziua pe afară, în curte, în grădină, am umblat peste câmpuri, dealuri, fâneţe, prin păduri, printre stânci, arşi de soare şi murdari ca puradeii de pe uliţa din sat, ne-am jucat tot felul de jocuri, ne-am „copilărit”, am râs, am povestit, am tăcut, am citit, am dormit sub nuc, am gătit, am mâncat bine cu toţii la o masă de lemn afară, am băut lapte de capră, ne-am uitat la nori, am făcut foc seara, am cosit, am privit cum apune soarele de pe un deal de lângă sat, de parcă eram la locul de cinste într-un amfiteatru enorm, de zeci de kilometri, care cuprindea sate, câmpuri cultivate, în dungi galbene şi verzi, dealuri de catifea, copaci singuratici, turme de capre şi oi, drumuri de pământ şerpuind, înconjuraţi fiind tot timpul de sunetele pe care le-am descris mai sus, deja intrasem într-un alt ritm de viaţă. Simţeam linişte, detaşare, relaxare şi o bucurie domoală şi caldă, ca un zâmbet. Şi asta nu e puţin lucru în zilele noastre, nu-i aşa? Dar nu e numai asta, am simţit că liniştea şi relaxarea provine şi faptul că am fost deconectaţi de la calculator, televizor, internet, informaţii, imagini, email, facebook, agitaţie, cumpărături, lucruri de văzut, sute de oameni, maşini, reclame, ştiri şi filme. Creierul nu mai era bombardat şi s-a liniştit.

"sat"

"foc"

În zilele acelea ne-am imaginat cu prietenii mei cum ar fi dacă ne-am muta la sat, cu toţii, ca într-o comunitate. Bineînţeles, lucrurile nu sunt niciodată simple, orice alegere implică renunţări. În plus – după cum am aflat şi eu pe pielea mea – când încerci să faci schimbări mai radicale, este incredibilă puterea obişnuinţei, nevoia de siguranţă sau „sistemul” care te trage înapoi pe calea bătută. Discuţiile continuă, şi între timp ne-am întors la oraş, la joburile noastre (care avem) şi la agitaţia tipică.

"câmp cu flori"

(această fotografie nu este făcută de mine)

Această discuţie îmi aduc aminte de o carte a lui Alain de Botton – Consolările filozofiei, unde vorbea despre Epicur şi reţeta lui de fericire. Epicur – epicurean – plăcere – orgii – cam pe aoclo se îndreaptă asociaţiile cu numele lui. Dar se pare că nu era de loc aşa. El trăia o viaţă simplă, s-a mutat în afara Atenei cu prietenii lui într-o casă mare în care era suficient spaţiu privat dar şi comun pentru toţi. Iar acolo au încercat să trăiască din ce cultivau în grădină, pentru a nu depinde de exterior. În acest context Alain de Botton face o listă de „lucruri” care aduc fericirea, conform lui Epicur:
1. Prietenia (vezi citat)
2. Libertatea (a nu depinde de un job, a nu te conforma modelelor societatii, etc.)
3. Gândirea (asupra cauzelor principale ale anxietăţii: moartea, boala, sărăcia, superstiţia, şi discuţia despre acestea cu prietenii, eliminând astfel anxietatea nejustificată. Se pare ca multi “demoni” sunt exorcizati doar mentionandu-le numele. Chiar functioneaza :) )

Iar la acestea, Alain de Botton, adaugă cu ironia lui tipică un ultim punct: „O reîncarnare a Madonei lui Giovani Bellini (cea de la Galeria Academiei din Veneţia), a cărei expresie melancolică pare să ascundă un simţ sec al umorului şi spontaneitate şi care este îmbrăcată cu haine făcute de mână, de pe rafturile magazinelor modeste”.

"nor"

Acum să fim serioşi, pe lângă faptul că toate încercările de a crea o comună au eşuat de-a lungul istoriei, de fapt, cred că întrebarea adevărată nu este dacă ai fi mai fericit să locuieşti la sat sau la oraş, să te îmbraci de la second hand sau de la magazine de firmă, să mergi cu maşina sau cu bicicleta, ci de ce oare ceea ce suntem nu este (aproape) niciodată de ajuns? Poate doar când cineva ne iubeşte, vocea aceea din noi tace. Pentru un timp.

Am senzaţia vagă că toată viaţa am aşteptat ceva, greu de definit în mod concret, nu e nici Făt Frumos (cu ghilimelele de rigoare, dacă mai era cazul să menţionez), nici un job fain (adică să fac ce-mi place), nici o casă (adică un loc al meu),  nici o călătorie, nici o aventură (adică să fac ceva trăznit şi curajos ca-ntr-o carte de Jules Vernes), nici să câştig la loto – şi ce ingrediente o mai fi conţinând reţeta fericirii. E doar o nelinişte, uneori mai tăcută, alteori mai puternică, care-mi zice că nu am ajuns încă la destinaţie, deşi nici nu ştiu prea bine care e destinaţia. Şi cred că nu sunt singura care simte aşa, de aceea am scris rândurile acestea. Dar poate că suntem deja acolo, trebuie doar să…. tu ce crezi?

 

Dacă doreşti, poţi lăsa un comentariu mai jos.

For the English version of this post go here

 

Acasa in Insulele Eoliene

Cand eram copil pe vremea comunismului nu mi se parea ciudat ca vedeam aceleasi cateva modele de mobile de sufragerie, covoare, lustre si zugraveala in casele tuturor prietenilor mei. Ca toti locuiam in blocuri care aratau identic, cu variatiuni in numarul etajelor, in nuanta de gri si in fieraria balcoanelor. Si de imbracat ne imbracam cam cu aceleasi putine modele de haine care se gaseau prin magazinele pustii. De atunci lucrurile s-au mai schimbat, a venit economia de piata si avem alegeri nenumarate, mobila la comanda, designeri interiori si case din reviste.

Insa oricata diversitate ar exista intr-un oras in materie de locuinte, nu cred ca se poate compara cu Insulele Eoliene, un loc incredibil, nu numai datorita vulcanilor, marii si naturii, dar si a faptului ca fiecare casa este unica, are ceva diferit de celelalte. Acum ceva timp va povesteam despre vacanta mea de una singura in Insulele Eoliene (vezi articol) si va promiteam atunci ca o sa revin cu micul meu proiect foto despre tablitele cu numerele sau numele caselor din insule. Insa inainte de a va arata galeria cu fotografii, as vrea sa va atrag atentia asupra acestui text scris pe poarta ueni case din Panarea (una dintre cele cinci insule Eoliene):

“Am umblat prin toata lumea si nu mi-am gasit casa. Am venit in Panarea si am gasit lumea intreaga si casa mea. Tano”

no images were found

 

Voi ce ati desena pe tablita casei/apartamentului vostru?

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]