Timisoara

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *