Tag Archives: calatorie

When you’re gone

"Berlin Holocaust memorial"

E primul lucru care mi-a venit in minte dupa ce am facut poza asta: When you’re gone, dupa titlul unui cantec de la Cranberries, pe care-i ascultam atat de des in vremea liceului, pana am uzat de tot banda casetei copiate dupa alta caseta copiata, cu etichete scrise cu pixul.

In ziua aceea cand am facut fotografia, sigur nu cautam sa exprim asta, deabia imi venea sa scot aparatul din geanta, era mult prea frig si umed ca sa ma gandesc la altceva decat la picioarele mele inghetate care au batut multi kilometri prin Berlinul gigantic, care te atragea si te incanta si te haituia si nu te lasa sa te odihnesti. Tin minte, desi era acum vreo cinci ani, ca am tot umblat cu o senzatie ciudata, de apasare si pierdere, printre blocurile de ciment gri de la Memorialul Holocaustului peste care cadea o ploaie marunta si inghetata pana am facut poza asta.

Uneori ma gandesc ca am putea da unei fotografiei orice interpretare. Cumva este ca si cu testul cu petele de cerneala Roscharch: ceea ce vezi in petele de cerneala este doar in mintea ta si de fapt spune ceva despre tine.

As fi putut intitula aceasta fotografie “Toamna si betonul” :)) sau “Memorialul Holocaustului din Berlin”, care ar fi fost probabil titluri mai potrivite din punctul de vedere al descrierii realitatii. Insa oare realitatea o caut cand fotografiez? Originalitatea? Frumusetea? Sa fac fotografii care sa aiba succes? Eh, prostii… Si eu, ca si ceilalti, in atatea moduri, interpretam realitatea, ce vedem, ce ni se intampla, pe ceilalti, prin “ochelarii” personali, prin prisma experientelor, ideilor cimentate in timp, obisnuintelor si a tot ce am aculmulat pana la momentul respectiv din viata. Si incercam sa exprimam asta, in speranta ca ceilalti vor intelege cu adevarat si vor avea compasiune. Ca de cele mai multe ori cand fac fotografii, uit de mine, mi se goleste mintea, dar se umple de idei si imagini care nu au de-a face cu mine, insa surprinzator, fotografiile care ies  spun ceva despre mine. Si mai surprinzator a fost sa aflu ca spun ceva si despre ceilalti oameni.  Da, da, da, si eu stiu si tu care citesti stii ce vreau sa spun aici. Emotiile astea care, cu cat sunt mai puternice, mai delicate, mai confuze, sau atat de contradictorii ca ne sfasie, cu atat este mai dificil sa le exprimam direct. Toti, ca fiinte umane, impartasim aceleasi emotii si sentimente, care ne conecteaza, dincolo de toate diferentele. E simplu, si totusi atat de complicat cand vine vorba de oameni. Cred ca acesta este unul din lucrurile care imi place cel mai mult la fotografie, puterea de a exprima sentimente dincolo de cuvinte si prin aceasta, a conecta oamenii.

Tie ce iti spune aceasta fotografie? Ce titlu i-ai da?

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Lisabona si cealalta fata a calatoritului

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare, de gol amestecat cu teamă, de lipsă de rost amestecată cu semne de întrebare, pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig, la ocean. (acum știu, uitându-mă înapoi, că sufletul meu încerca să-mi trimită un mesaj că nu acesta e drumul pe care trebuie să merg, dar a trebuit ceva timp până să-l pot asculta).

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (tot pe aceeaşi temă, şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător pentru viața ta așa cum e zi de zi (nu cum e doar când călătorești sau faci ceva cool), din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Geneva sau “Why do all good things come to an end?”

Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.

"Geneva"
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda,  vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii  etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.

"Jet d'eau Geneva"

Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-amcontinuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.

"parapanta"

Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? :-) . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!

"geneva"

Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.

“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?

For the English version of this article, go here.

 

Andalucia, mi amor

Articol si fotografii publicate in revista Foto4All (pag 55-63)

Cu riscul de a suna ca într-o telenovelă, trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit profund şi iremediabil de Andalucia, după doar o săptămână petrecută acolo.

Poate că s-a întâmplat atunci când ascultam cu respiraţia tăiată, în întuneric, sunetul răscolitor al corzilor de chitară mângâiate melancolic şi apoi brutal, palmele lovite ritmic, picioarele dansatorilor care băteau ritmul atât de rapid, făcându-mi stomacul să vibreze, iar pieptul să mi se strângă la cântecul presărat cu ţipete, despre dragoste neîmplinită sau pierdută, despre răzbunare şi moarte, despre cuţite şi onoare, în timpul unui spectacol flamenco în Sevilla.

 "flamenco"

Dansatoare de flamenco in cadrul unui spectacol la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

 Poate că m-a lăsat uimită priveliştea incredibilă a oraşului Ronda, cu casele lui albe căţărate pe marginile unui canion ameţitor de piatră roasă de vremuri, la înălţimi de peste o sută de metri, care par să reflecte istoria zbuciumată a locului, ocupat de-a lungul istoriei de celţi, fenicieni, romani, arabi şi marcat de masacrele inchiziţiei. Ronda a atras şi multe nume celebre, ca Ernest Hemingway, care a petrecut multe veri acolo şi a localizat una din scenele din romanul său „Pentru cine bat clopotele” în Ronda; de asemenea au petrecut timp şi au scris acolo Orson Welles şi Rainer Maria Rilke.

"ronda"Canionul din Ronda

"Ronda"

Panorama din Ronda

Poate că m-a vrăjit atmosfera din micul oraş alb de la ocean, Cadiz, peste care sufla puternic vântul Sirocco venit din Africa, ce ridica nisipul, învolbura marea şi îţi ardea pielea, cu mirosul de peşte proaspăt din pieţe, cu empanada con autuno (un fel de merdenea cu ton ce ţi se topea în gură), cu somnolenţa străzilor la amiază când era plin de pisici ce dormeau pe pietrele albe, calde ale oraşului, cu o îngheţată fabuloasă de la gelateria „Peace Love and Icecream”, despre care am decis că e tocmai bun ca motto pentru oraş, împreună cu gustul de caramel, vanilie şi mirodenii.

 "Cadiz"

Cadiz

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana, Sevilla. Detaliu ceramica

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana seara

Dar nu sunt numai lucrurile spectaculoase care mi-au furat inima în Andalucia (cum e şi fascinanta, desprinsă din basme Mezquita de Cordoba sau Plaza de Espana pe înserat, ca un arc armonios, cu cerul indigo deasupra), ci şi atmosfera atât de relaxată şi deschisă – în contrast cu intensitatea flamencoului – de pe străzile şi pieţele Sevillei, unde localnicii tineri şi bătrâni păreau că îşi duc viaţa afară, ieşiţi la promenadă, la o conversaţie pe bancă cu prietenii, citind ziarul, la tapas şi claras con limon (bere albă cu lămâie) prin bodegi înghesuite cu mese slinoase şi terase gălăgioase, unde chelnerii vorbeau cu tine, nu conta de ştiai spaniolă sau nu, şi era atât de uşor să fii şi tu mai deschis şi să intri în vorbă cu oricine. Şi de aceea, din punct de vedere fotografic, mi s-a părut unul dintre cele mai bune locuri pentru a face fotografie de stradă.

"fotografie de strada"Povesti pe strada in Sevilla

Mai multe fotografii din Andalucia aici

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

O zi in desert

“Ce zodie esti? O sa-ti arat constelatia ta”

A iesit de pe soseaua ingusta, pe care nu incapeau doua masini venind din sensuri opuse, astfel incat la fiecare intalnire rara cu faruri orbitoare, venind parca din neant pe drumul in mijlocul pustiului, soferii jucau un joc putin dus la limita al nervilor tari si al celui care cedeaza primul suprematia drumului.

"Maroc"
O data motorul oprit, doar praful jucand inca in aer ca un halo in jurul masinii, s-a lasat o liniste atat de profunda si m-a coplesit cerul, o perfecta cupola sferica, neintrerupt de nici o constructie umana, de nici o lumina artificiala. Doar noaptea neagra si stelele, miliarde si miliarde. Atunci mi-am dat seama ca nu mai privisem cerul de atata timp. Orasul ne-a dezvatat de a mai privi cerul, ne-a facut sa ne uitam la el ciuntit de cladiri, incadrat de geamuri termopane de birouri luminate vesnic de neoane, decolorat de faruri de masini si de stalpi de iluminat. Insa acolo, prinsa intre pamant si cer, coplesita de imensitatea acestui spatiu deschis, parca urca in mine o bucurie ancestrala, uitata, pe care o simt tot timpul in fata naturii.

"Maroc"

Atunci mi-a prins bratul, aratandu-mi cu cealalta mana intinsa spre cer: “Vezi? Grupul acela de trei stele, care apoi se continua cu o secera? Acela e Leul. Iar acela este arcul vanatorului Orion, insotit de cainii lui, ii vezi? Raul acela alb care strabate cerul este Calea Lactee. Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte”

Da, recunosc, un barbat si o femeie in noapte, el vorbindu-i despre stele, e deja o imagine-cliseu de comedii siropoase, dar inainte de a va lasa imaginatia sa zboare, inventand scenarii romantice, trebuie sa va spun ca eram impreuna cu inca doi prieteni, langa un jeep prafuit, dupa un drum hurducat de aproape doua ore in noapte prin desertul marocan, prin care Abdul – soferul si totodata ghidul nostru berber – ne-a condus in afara oricarui drum, printre dune, pietris si arbori pitici, fara GPS, fara lumini sau indicatoare, lasandu-ne undeva la limita intre uimire in fata capacitatii lui incredibile de a se orienta in acest pustiu fara repere (cel putin pentru noi) si o oarecare frica care se insinua fara sa vrea in mintile noastre obisnuite cu siguranta ‘civilizatiei’, care nu lasa loc neprevazutului sau necunoscutului. Iar un drum noaptea prin desert, care parea sa nu se mai termine, pentru ca nici o lumina nu indica apropierea unui spatiu locuit, intalnirile sporadice cu alte masini si conversatii intr-o limba necunoscuta si rastita, tacerea aproape ostentativa a lui Abdul ne tineau intr-o asteptare incordata. Mai tarziu, cand am ajuns la hostel, ne-a spus ca se simtise foarte rau, si strangea din dinti ca sa poata conduce mai departe. Da, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par la prima vedere.

"Maroc"

Abdul stia totul despre stele, nu ne-a spus de unde invatase, ci doar ca daca traiesti in desert ajungi sa le cunosti si sa te orientezi dupa ele ca dupa arbustii pitici si uscati sau dunele. Recunostea constelatiile cu o precizie uimitoare si am primit o lectie de astronomie acolo, in marginea drumului din mijlocul pustietatii.

Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”. Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierudt ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.

"Maroc"

Caci in acea zi am fost fericita. Da, nu pot gasi alt cuvant mai bun pentru a descrie starea de uimire si exaltare in fata a tot ce vedeam, care era atat de diferit de viata mea “reala”/obisnuita, cu statul pe un scaun in fata unui monitor timp de 8 ore sau mai mult, cu alergatura aceea de a rezolva zeci de mici probleme care-ti faramiteaza si inghit timpul, cu amorteala mintii si a corpului provocata de rutina, cu ganduri si senzatii vagi, dorinte nemarturisite si fantome ale inimii care te asalteaza noaptea in pat inainte de a inchide ochii. Ma simteam atat de departe de toate astea, ma simteam usoara, plina de energie, cu mintea limpede, absorbind noul si diferitul, si rezonand la ele. I felt ALIVE! Probabil de aceea calatoritul poate deveni ca un drog, devii dependent de aceste senzatii si le cauti din nou si din nou, mergand spre alte destinatii. Si din nou, atunci, dar si acum in timp ce scriu, ma incearca acel dor de duca, un dor de lucruri pe care nici macar nu le cunosc, dar ma cheama si ma fac sa-mi doresc sa plec, mai mult decat un concediu, mai mult decat o saptamana sau un weekend aici si dincolo. Oare cand ii voi da ascultare?

"Maroc"

Insa sa revin. Si derulez filmul calatoriei cu trei zile in urma, cand eram inca in Marrakech, si plecam de dimineata intr-o masina inchiriata, putin speriati de traficul haotic si de posibilitatea de a intalni false road patrols, care te pot jefui, dupa cum de avertizasera ghidurile turistice citite inainte. Insa am zis Insh’Allah si am pornit. Si bineinteles ca ne-am facut griji degeaba (dupa cum spune una din cartile mele preferate: “Fear is he mind killer”. Dune, de Frank Herbert). In acea zi am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase traversari de munti, prin trecatoarea Tiz’n’Tichka, la 2300m, e drept, in masina, pe o sosea  in perfecta stare (bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vesnica noastra problema cu drumurile din Romania) cu serpentine ametitoare si urcusuri pe care masinuta noastra se tara gafaind. Erau muntii Atlas, rosiatici, cu straturi de roca incretite acum milioane de ani, vai abrupte si salbatice, vegetatie pitica si saracacioasa, un peisaj dezolant, in care apareau sate cu doar cateva case, construite din acelasi pamant rosu, ca si cum ar fi crescut din munte.

"Maroc"

La fel parea rasarit din pietre si pamant si Ait Ben Haddou, poate una din cele mai renumite atractii turistice din Maroc:  un kasbah care a fost mult timp un punct important pe ruta caravanelor ce transportau aur, sare si sclavi intre Sahara si Marrakech, dar ce l-a facut cu adevarat celebru a fost aparitia in filme ca Lawrence al Arabiei, Isus din Nazaret sau Gladiatorul. Totul e turistic acolo, in cetate nu mai locuiesc localnici, ci sunt doar standuri cu esarfe, picturi si alte suveniruri. Dar sunt unele locuri (cum e si Parisul, cel putin  pentru mine), care au atata personalitate, incat nici un stand de suveniruri sau vanzator agasant nu le poate strica farmecul.

"Maroc"

Noaptea ne-am oprit  in Skoura, la un riad singuratic, inconjurat de un desert  pietros si dezolant pe de-o parte, si de cealalta de o crescatorie nesfarsita de palmieri in care rasareau din loc in loc alte ksars, iar in departare profilandu-se crestele inzapezite ale muntilor Atlas. La Chez Tali am stat la povesti cu gazda noastra Soufiane, care ne-a asteptat cu prajituri marocane si ceai de menta, foarte prietenos si vorbaret. Iar apoi, asteptand ora cinei, am stat vrajita pe terasa de pamant in nuante de ocru si am urmarit in linistea aceea a desertului un apus crepuscular, rasaritul stelelor si aparitia fantomatica si amenintatoare a unei lune imense.

A doua zi am traversat valea Draa, ce parea un fel de Vale a mortii, cu munti pamantii, stratificati, lunatici, cu solul uscat si fara vegetatie, cu exceptia palmierilor ce cresteau luxuriant de-a lungul vreunui rau sau oaze. si am ajuns in Zagora, oras in care am stat cat sa dormim acolo la un hostel si din care mi-a ramas intiparit in minte doar urletul infricosator ca al unui t-rex – nu glumesc – al unui paun din gradina hostelului care plangea dupa perechea lui.

"Maroc"

Si reinnod firul povestii din desert, cu dimineata in care plecasem devreme spre dunele de la Erg Chigaga. Din pacate nu aveam decat o zi la dispozitie pentru safari-ul in desert. Am negociat aceasta excursie, ca tot ce vrei sa cumperi in Maroc, de la mancare, la esarfe, cercei, marochinarie sau cazare, nimic nu are un pret fix. Bineinteles, la inceput pare greu si m-am simtit stingherita, dar apoi am intrat in joc, caci altfel as fi platit dublu si m-as fi simtit inselata.  Oricum, cu negociat cu tot, in majoritatea cazurilor plateam probabil mai mult decat pretul real, dupa lungi conversatii (uneori in fata unui pahar de ceai de menta, adus ad-hoc) in care se strecoara povesti de familie, lectii de istorie si povestiri despre obiceiuri marocane. Iar la sfarsit, dupa ce tranzactia se incheia, sincer, nici nu imi mai pasa care era pretul real sau daca as fi putut scoate cu 10 dirham mai putin. Si asta nu pentru ca sunt risipitoare (imi place sa cred) dar simteam ca am primit mult in schimbul banilor. Si sta cred ca e adevarata regula a pretului ‘corect’. De multe ori ma intrebam daca sociabilitatea si placerea lor de a povesti era dictata doar de ratiuni de comerciant, dar chiar si asa, era singurul mod de a vorbi cu localnicii si am aflat multe povesti interesante despre vietile lor si am ras cu ei si de multe ori mi-a parut rau de ei, de saracia lor si de lipsa de sanse.

"Maroc"

In acea zi ma catarasem gafaind sub un soare nemilos pe dunele de la Erg Chigaga; ramanand acolo sus aproape o ora, privind desertul care se unduia pana in zare, fara cuvinte. Poate pentru ca era prima data cand eram in desert, nu  ma saturam de privelistea himerica a dunelor ca niste valuri impietrite, creand iluzii optice. Abdul, care venea aici aproape zilnic cu alte grupuri de turisti, spunea ca nu se satura niciodata sa priveasca desertul si acolo se simtea in pace, se simtea acasa, si intr-adevar, parea ca se integreaza atat de bine in peisajul acela. La 40 de grade, eu eram rosie, transpirata si arsa de soare, el senin, fara o urma de transpiratie,  cu ochii zambind negri sub turbanul care-i acoperea si jumatete din fata. Si stand acolo, am inteles de ce asta nu se transforma intr-o rutina.

"Maroc"

In urma cu cateva saptamani plouase, ceea ce era atat de rar acolo, asa ca pe bucatile de pamant uscat de langa dunele de la Erg Chigaga rasarise iarba. Triburile nomade care traiau in desert venisera acolo cu turmele de camile si dromaderi la pascut. Am trecut printre ele, starnind mame dromader care-si protejau puii proaspat nascuti, cu picioare nesigure si boturi umede, iar mai departe am intalnit si turme de magari salbatici, pitici si speriosi. Ne-am continuat drumul in masina pana cand soarele a inceput sa coboare, si atunci ne-am oprit, am coborat din masina si ne-am asezat pe pamant, fara sa vorbim, privind cu respiratia taiata apusul de soare in desert, cum discul incandescent cobora incet dupa linia orizonotului, imbracand pietre, tufisuri strambe, arbori pitici si despuiati si nisipul omniprezent in lumina aurie, apoi rosiatica iar la sfarsit albastrie, inainte ca totul sa se cufunde in intuneric. Si era atat de liniste…

"Maroc"

“Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte, mi-a mai spus.  Dar trebuie sa plecam acum”. M-am urcat in jeep, cu mintea la stele, si m-a doborat oboseala acelei zile

A fost doar o zi. O zi din viata mea, care sigur nu o voi uita sau nu o voi confuda cu altele.

Lectia: cal, vaca, floare, cer, copac, nor, biserica, munte, acasa, scris

– Şi cum vi se pare pe la noi?

Eu şi prietenii mei deabia apucăm să bâiguim un frumos, foarte frumos, când doamna pe care am întâlnit-o pe cărarea din pădure ce cobora din satul Scarisoara, cărând în spate o desagă legată cu sfoară, ne taie vorba zicând:

– O fi frumos, da’ grea-i viaţa p-aicea, muncă din zori până noaptea, cu un adorabil accent local. Măcar de-am avea un drum ca lumea, dar numa’ pe jos putem merge. Şi-i dă urcat mult de la şosea. Şi curent numa’ de la generator îi, cine are, câteva ore pe zi.

Eu îi dau dreptate, dar încerc să-i spun că pentru noi, care trăim la oraş printre griuri de blocuri şi şosele, care ne petrecem atâtea ore înţepeniţi la un birou la lumina calculatorului, cu creierul asaltat de imagini şi informaţie, verdele ăsta viu, dealurile pe care urcăm gâfâind, poienile cu flori în care ne trântim uitându-ne la cer, priveliştea munţilor albi crenelaţi, lipsa semnalului la telefon, a internetului şi a zgomotului de trafic este o binecuvântare.

Şi doamna înţelege, cu un zâmbet luminos, care nu pare să fie amărât de acea viaţă grea.

– Şi eu am o casă mai jos la Domaşnea (sat prin care trece şoseaua şi trenul), dar când stau două săptămâni acolo simt că mă sufoc şi mă întorc aici.

Şi asta mă face să mă gândesc cât de ciudaţi suntem noi oamenii, cum locul în care ne-am născut ne atrage şi ne respinge, vrem să-l lăsăm în urmă ca pe o haină veche care ne-a rămas prea mică şi demodată, şi totuşi trăieşte în noi mai presus de voinţa noastră cu care credem că putem controla totul. Poate că e adânc în noi de generaţii dorinţa asta (pe care, ca pe atâtea alte lucruri, o luam de-a gata) de a căuta o viaţă mai bună sau mai uşoară, care ne împinge înainte, dar apoi e în noi şi partea aceea fragilă cu care ne bucurăm şi iubim, care nu dă doi bani pe confort şi bunăstare, pe reţete de fericire prefabricate şi care strigă dinăuntru la noi împotriva inerţiei şi apelor stătute.

Poate că voi cei care mă cunoaşteţi sau aţi mai citit blogul meu, ştiţi că şi eu am locuit mult timp în străinătate şi m-am întors în România, aşa că subiectele astea: ce înseamnă acasă, plecare-reîntoarcere apar frecvent în ceea ce scriu (vezi şi articolul acesta).

Şi după cum descopăr tot mai mult pe masura ce scriu, şi scrisul ăsta e ca un animal salbatic pe care nu prea-l poţi controla, se smuceşte şi te duce în locuri unde nu te aşteptai, pe care le descoperi uimit, si uneori scapă şi se îndepărtează şi mi-e frică că nu se va mai întoarce. Eu pornisem la începutul paginii cu intenţia clara de a vă povesti despre excursia la Herculane şi drumeţiile pe care le-am făcut de acolo.

Dar in ciuda acestei deviaţii în scris, sper că mai sunteţi aici :) astfel încât să pot să vă povestesc (şi să vă îndemn să mergeţi pe acolo dacă nu aţi fost deja) despre Cheile Ţasnei, nişte chei sălbatice şi spectaculoase, unde am fost de atâtea ori deja, însă nu m-am săturat încă de priveliştea lor.

Dar şi despre satul Scarisoara, un sat cu doar patru-cinci case de lemn răsfirate şi o biserică mică, albă, la care se ajunge numai pe jos, urcând pe nişte scări de lemn proptite de pereţii de stâncă (vezi fotografia de mai jos) şi apoi trecând peste dealuri şi pajişti, de jur împrejur cu panorama superbă a văii Cernei şi a munţilor Mehedinţi. Iar noi, ca nişte copii veniţi de la oraş, vorbeam cu vacile care se uitau la noi uimite, încercam să mângâiem caii sperioşi lăsaţi liber la păscut şi dădeam biscuiţi la câinii care păzeau turmele de capre, ca să nu ne mai latre. Nu neg, cred că e foarte grea viaţa prin acele sate, eu sigur nu aş putea locui acolo, însă pentru o zi cât am umblat pe dealurile verzi pline de flori, pe sub copacii de un verde crud, pe sub cerul schimbător, care prevestea furtună, a fost de parcă m-aş fi conectat la o sursă de energie, pe care trebuie să o păstrez până la următoarea ieşire în natură.

Care e locul tău preferat, care te umple de energie?

 

Scaritele de lemn pe care se ajunge la satul Scarisoara

Cheile Ţăsnei

Mai multe fotografii din Herculane aici


[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here

Mici diferente si proiecte neterminate

Dupa cum spunea Vincent Vega (jucat de John Travolta) in Pulp Fiction intr-unul din superbele dialoguri din film: But you know what the funniest thing about Europe is? It’s the little differences. I mean, they got the same shit over there that we got here, but it’s just…it’s just, there it’s a little different. Cum ca olandezii pun maioneza pe cartofii prajiti in loc de ketchup, sau ca Big Mac-ul se cheama in Franta Le Big Mac iar hamburgerul Quarter Pound with Cheese e Royale with Cheese din cauza sistemului metric (?!), ca in Amsterdam politistii nu au dreptul sa te perchezitioneze sau ca in Paris poti sa-ti cumperi o bere chiar si la cinema sau la McDonalds (spre deosebire de America).

Asa am ajuns si eu in Belgia sa ma uit uimita la aceste mici diferente: ca femeile nu poarta ciorapi lungi iarna in cizme, ba mai umbla si in balerini, si asta poate e legat de faptul ca de mici copiii sunt purtati in pantaloni scurti in spate pe biciclete cand mai si ploua afara (si nici macar nu au auzit de “Inchide geamu, sa nu traga curentu’ copilu’ “), ca umbrelele au cea mai scurta durata de viata aici, ca duminica toate metrourile si trenurile sunt pline de cercetasi, ca in ciuda convingerii adanc inradacinate si des afirmate cu lehamite in Romania ca noi posedam cei mai neprietenosi vanzatorii si cea mai groaznica birocratie, Belgia este un candidat serios la locul intai, la fel si gropile din trotuare (impreuna cu colegii mei de acolo am inventat termenul de customer carelessness, si am fi putut aduna o Enciclopedia Britannica de intamplari in sprijinul acestei afirmatii), ca si acolo se fura, ca nu au perdele la ferestre, ca fiecare oras/strada/gara are trei denumiri, cate una pentru fiecare comunitate ligvistica din Belgia (de ex: Bruxelles – in franceza, Brussel – in flamanda, Brüssel – in germana, plus denumirea in engleza: Brussels) si nimeni nu se mai gandeste ca le e amenintata identitatea nationala din cauza unor placute bilingve, ca, asa cum spunea Bill Bryson in cartea lui “Neither here nor there” la care am ras non-stop: “The Flemings can’ stand the Walloons and the Walloons can’t stand the Flemings, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch.”, ca suvenirurile cu Manneken Piss (adica simbolul Bruxelles-ului – baiatul care se pişă, scuzati limbajul, dar chiar asta face de ani de zile) sunt mai mari decat insusi Manneken si asa mai departe.

Dar poate ca ce m-a uimit cel mai tare, din punct de vedere vizual – si de aceea am inceput o serie fotografica pe aceasta tema – au fost obiectele pe care oamenii si le pun in ferestrele cu sau fara perdele. Am vrut sa denumesc aceasta serie “From the outside” pentru a sugera nu doar pozitia de privitor din exterior, dar si de strain, de outsider. Cand vorbesc de decoratii in ferestre, sa nu va ganditi la flori, ci am vazut statuete, corabii in miniatura, bibelouri, caschete, papusi, palarii, vaze, jucarii, si pana si colti de fildes !! Ce este si mai interesant este ca ele sunt indreptate cu fata spre exterior, deci sunt destinate privitorilor de pe strada, ci nu locuitorilor caselor. Nu as vrea sa dau o interpretare simplista, insa e clar ca obiectele de care ne inconjuram ne reprezinta. Asa ca uneori treceam pe langa ferestre si ma gandeam oare ce spun aceste obiecte despre oamenii care locuiesc acolo? Este o intrebare pe care o las deschisa, si va las si pe voi sa va imaginati povesti.

Acesta este insa un proiect neterminat, deoarece intre timp am plecat din Belgia. Dar ca sa fiu sincera pana la capat, asta e doar o scuza. Acesta e unul dintre acele proiecte de care nu m-am tinut cu destul de multa seriozitate si incredere. Cred ca mi-am dovedit (si cu aceasta ocazie, daca mai era nevoie de inca o dovada in acest sens) ca este atat de usor (poate ca tine de natura umana, pe care o simt de cate ori imi zic ca trebuie sa merg la sala) – sa imi spun azi ploua, azi sunt obosita dupa serviciu, azi nu am chef de foto si sa treaca timpul si o idee buna sa nu vada niciodata lumina zilei. La un moment dat mi-a trecut prin minte sa realizez un proiect foto+desen+scris care se cheama “Mic tratat de idei nerealizate”. Din ce am vorbit cu mai multi oameni pana acum, as avea material cat pentru o enciclopedie. Insa deocamdata si acest Tratat asteapta in sertarul cu idei momentul oportun, sa vedem daca va veni.

Intrebare: M-as bucura daca ai vrea sa-mi impartasesti o idee grozava pe care ai avut-o, dar nu ai pus-o niciodata in practica. Te invit sa lasi un comentariu mai jos. Multumesc :)

 

For the English version of this post go here

Stockholm: visul unei zile de vara

Stockholm

“De ce ai merge in nord vara??” ma intreaba colega mea italianca, glumind… doar pe jumatate. Bineinteles, venind din tara lui “dolce vita”, invaluita de soare fara sfarsit, leandri roz, portocale cazute pe asfalt, azzuro-ul Mediteranei, mancarea de la care-ti lasa gura apa doar gandindu-te la ea, siesta buna pentru corp si suflet, avea tot dreptul sa faca astfel de glume. Adevarul e ca nu aveam un raspuns, pentru ca aceasta calatorie a decurs dintr-o decizie luata peste noapte: intr-o buna zi cand dorul meu de duca a depasit limitele normale, care-mi permiteau sa stau linistita la birou, am cautat zboruri ieftine din Bruxelles spre orice destinatie, si cum biletul spre Stockholm a fost cel mai ieftin  si pe deasupra puteam sa plec curand, l-am luat fara sa ma mai gandesc prea mult. Dar cum era prea complicat sa explic intr-o conversatie pe fuga de ce tot imi vine sa plec in stanga si-n dreapta, am raspuns si eu in gluma: “Pentru barbati, draga! Stii tu, pentru acei tipi inalti, bine facuti, blonzi cu ochi albastri, bravi urmasi ai vikingilor”. Da, astea-s glumele mele de broscuta cu gura mare (stiti bancul, da?). Amandoua am inceput sa radem si i-am promis ca ii voi da toate detaliile la intoarcere.

Stockholm

Si acum, ca am fost la Stockholm, as putea sa ii dau un raspuns mai bun colegei mele: Fotografiska si Annie Leibowitz, sculpturile din alta lume in Millesgarden, motaiala la soare pe plaja mea privata, adica o stanca slefuita de valuri, inconjurata de pini intr-un din insulele din Arhipeleag, plimbarea prin Gamla Stan, centrul medieval, unde te asteptai sa aprara un spiridus la fiecare colt, seara linistita pe terasa de deasupra teatrului, cu un soare incremenit la orizont, care refuza sa ne scufunde in intuneric, revarsandu-si lumina moale de miere, tipica nordului,  asupra orasului si golfului pana dupa miezul noptii, o conversatie despre toate acele lucruri importante cu un strain cu care s-a intamplat sa impartim masa chiar in seara finelei Cupei Mondiale 2010, in timp ce pe strazi multimea canta si aclama victoria Spaniei. Deci in final nu a fost pentru barbati. Imi pare rau sa va dezamagesc, stiu ca povestirea nu se va ridica la inaltimea asteptarilor pe care le-am creat la inceput :)

Dar daca ar fi sa aleg un singur lucru pentru care sa-mi amintesc fiecare oras pe care l-am vizitat, pentru Stockholm este….hmmm, grea alegere intre Fotografiska si Millesgarden. O sa va spun de ce.

Trebuie sa va marturisesc ca imi plac muzeele… moderat. Adica, daca am trei zile pentru a vizita un oras, probabil ca nu voi petrece o zi in muzee. Doar daca…sunt atat de norocoasa  incat sa fiu in Stockholm chiar in zilele cand muzeul de fotografie Fotografiska – un fost depozit portuar transformat in spatiu de expozitii – gazduieste o retrospectiva a operei lui Annie Leibovitz.

Fotografiska - the photography museum in Stockholm

Am fost foarte miscata de aceasta expozitie si mi-a ramas si acum in minte (excursia la Stockholm a fost in 2010). Vad si acum celebra fotografie cu dansatorii Mikhail Baryshnikov si Rob Besserer, intr-o pozitie plina de gratie si forta; vad portretele ei puternice, inconfundabile de celebritati: fotografia cu Demi Moore gravida, goala, care a fost coperta revistei Vanity Fair in 1991 si a scandalizat publicul, cu mult inainte ca aceste fotografii sa fie ceva obisnuit; fotografia cu John Lennon, gol, ghemuit langa Yoko Ono; imbratisarea plina de dorinta si abandon a lui Jonny Depp si Kate Moss pe un pat nefacut; Daniel Day Lewis cu privirea lui hipnotica intr-un decor clasic de studio cu tonuri inchise; Brad Pitt tanar, intr-o poza voita sexy, dar imbracat hilar, in pantaloni leopard. Printre fotografii de celebritati, documentarea misiunii in Sarajevo, sau fotografiile de la Casa Alba, erau intercalate scene din viata familiei ei (ca la Imogen Cunningham).  Si poate ca cea mai impresionanta parte a expozitiei au fost seriile de fotografii despre lupta cu cancerul a Susanei Sontag – partenera si prietena lui Annie, o femeie si o scriitoare extraordinara, despre care Annie vorbea cu atata admiratie si dragoste.

Si pentru ca vorbeam de Susan Sontag, as vrea sa inlcud un mic fragment din cartea ei de eseuri  “On Photography”, care priveste cu un ochi critic arta fotografica:

“To suffer is one thing; another thing is living with the photographed images of suffering, which does not necessarily strengthen conscience and the ability to be compassionate. It can also corrupt them. Once one has seen such images, one has started down the road of seeing more – and more. Images transfix. Images anesthetize. An event known through photographs certainly becomes more real than it would have been if one had never seen the photograph – think of the Vietnam war (For a counter-example, think of the Gulag Archipelago, of which we have no photographs). But after repeated exposure to images it also becomes less real.
The same law holds for evil as for pornography. The shock of photographed atrocities wears off with repeated viewings […] The sense of taboo which makes us indignant and sorrowful is not much sturdier than the sense of taboo that regulates the definition of what is obscene. And both have been sorely tried in recent years.”
(aceeasi opinie am regasit-o in documentarul extraordinar despre fotograful James Nachtwey “War Photographer“)

Si de parca aceasta expozitie superba nu ar fi fost de ajuns, muzeul mai gazduia si expozitia fotografului suedez Lennart Nilsson. Probabil ca stiti fotografia cu fetusul cu un deget in gura (foto) (trebuie sa marturisesc ca stiam de aceasta fotografie din videoclipul Teardrop de la Massive Attack, pe care ii ascultam non stop in facultate, dar atunci habar nu aveam cine era autorul fotografiei si povestea ei). Acea fotografie face parte dintr-o serie numita “A Child is Born”, care arata stadiile dezvoltarii embrionului uman. Am citit ca aceasta este cea mai bine vanduta carte ilustrata din toate timpurile, si ca imagini din ea au fost trimise si in spatiu cu sonda spatiala Voyager, fiind considerate imagini reprezentative pentru a reprezenta rasa umana, in caz de intalnire cu alte forme de viata extraterestra. Ceea ce nu am stiut, este ca el a folosit pentru acest proiect in mare parte fetusi avortati, fapt care, bineinteles, a starnit multe controverse.

La Fotografiska am descoprit si seria “Birthday party” a fotografei Vee Speers, o serie socanta, in care copiii sunt imbracati ca la o petrecere cu masti, care reprezinta imaginea lor de oameni mari.

Decimi-am petrecut cam jumatate de zi in muzeul Fotografiska, si a fost unul dintre muzeele care mi-a ramas apropae de suflet.

"Hand of God" by Carl Milles. Millesgarden

Cat despre celalat candidat la “Best of Stockholm” este Millesgarden – casa si gradina cu sculpturi a sculptorului suedez Carl Milles. Am fost fascintata de acest spatiu  de basm, in care am umblat printre creaturi ciudate, venite parca dintr-un vis sau o mitologie fantastica: ingeri suspendati pe prajini inalte, care suflau in trompete sau care… patinatu?!?, figuri delicate oameni intainzandu-si mainile  spre cer, capete cu priviri ingrozite sau viclene care se iteau dintr-un boschet, statui fara cap,  nimfe voluptoase, buddha, pesti si pasari, ca si cum toti ar fi fost transformati in piatra sau metal in timp ce dansau, se rugau sau strigau. Desi nu e foarte mare, am colindat cateva ore prin gradina fermecata in care ma asteptam ca statuile sa se trezeasca la viata.

"Millesgarden"

Millesgarden

Asta mi-a ramas mie in amintire din Stockolm. Si bineinteles, mi-a ramas dorul de duca :)

Daca vrei sa vezi mai multe fotografii din Stockhom: aici.

For English go here

Intrebare: daca ai fost in Stockholm care este locul tau preferat?

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                 [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Povesti din Insulele Eoliene

"Insulele Eoliene"In seara aceea pe plaja pustie din insula Lipari nu ma gandeam la nimic, doar simteam, sunt sigura. Si asta rareori se intampla.

"Insulele eoliene"Era in 2010 si era prima calatorie in care plecasem singura. E drept, in urma cu cativa ani plecasem in Italia sau in Cehia la lucru in urma unor decizii luate ad-hoc si fara sa cunosc orasul sau pe nimeni acolo, dar era diferit, acolo macar stiam ce voi face, aveam niste repere fixe, universitatea, biroul. Dar niciodata nu plecasem singura o saptamana intreaga, ceea ce mi se parea un timp atat de lung, care se deschidea in fata mea necunoscut. Stiu, stiu, poate nu e mare lucru, am prietene care sunt atat de curajoase si le admir (nu numai pentru asta), calatoresc singure cu lunile prin America de Sud sau Asia. Si prin calatoriile mele am intalnit atatia backpackeri care dadeau singuri inconjorul lumii, ca un fel de ritual de maturizare dupa graduation si… erau cu 10 ani mai tineri decat mine). Tot imi zic ca intr-o zi o sa fac si eu asta. Intr-o zi. Aaargh!! Dar nu, chiar trebuie sa fac asta, nu ca sa obtin vreo iluminare sau fericirea sau vreun Fat Frumos la final, cum s-a intamplat in Eat Pray Love, dar asa, zic eu ca-i o chestie care sta pe lista mea de lucruri importante de facut inainte de a muri. Cum a fost sa zbor cu parapanta, sa fac scuba diving, sa locuiesc in strainatate sau sa pot vorbi si sa-mi exprim parerea cu convingere in public (da, asta e printre cele mai grele, noroc ca mai am ceva timp ca sa reusesc…sper)

Hmm, uneori cand stau la o bere cu prietenii la terasa in orasul unde m-am nascut si am crescut si totul in jur si in mine e atat de calm si familiar, ma intreb ce e chestia asta in noi, ca o neliniste, un urlet, un dor nedefinit (unii il numesc wanderlust) care ne impinge sa lasam totul in urma, sa ne aruncam in lume cantr-un ocean necunoscut, ca Ulise, sperand ca in final sa ajungem…”acasa”.

Trebuie sa va spun ca inainte de a pleca in calatoria asta, imi trecusera atatea ganduri si frici prin cap, pronind de la o sa ma plictisesc/deprim singura, nu o sa reusesc sa vorbesc cu oamenii intalniti pe acolo, cum am vazut ca face toata lumea relaxata si faina pe care am mai intalnit-o in calatorii, o sa apar in ziare la sectia de stiri socante: violata, nu i-a fost gasit corpul, o sa am o aventura (sau mai multe?) cu un pescar local ars de soare, cu ochi albastri (da, da, asta ne baga in cap filmele alea romantice), o sa intalnesc iubirea vietii mele, dar nu o sa schimbam adrese de email sau numere de telefon si o sa ne cautam in urmatorii 10 ani, in realitate si pe facebook (daca nu v-ati dat seama, sunt mare fana a filmelor Before Sunrise and Before Sunset…si a lui Ethan Hawke hehe) 

Asa ca in ziua in care a trebuit sa ma trezesc la 3 dimineata ca sa iau autobuzul spre aeroport (si stiam ca va urma o calatorie cu trenul, si apoi cu vaporul si apoi iarasi un autobuz pana in satul unde era campingul in insulele Eoliene, si bineinteles, sa  caut gara, portul, vaporul, statiile in orasele de pe drum), mi-a venit sa inchid alarma si sa ma culc la loc si sa renunt la ideea acestei calatorii.

Insa la vreo doua zile dupa ce am ajuns acolo, in seara despre care voiam sa va povestesc, chiar nu ma gandeam la nimic, era liniste si pace in mine, nici urma de fricile de acasa (ceea ce imi dovedeste inca o data ca lucrurile de care ne e frica sut doar in capul nostru.Dar sa nu credeti ca data viitoare cand plec o sa fiu mai relaxata, naaah, pana la iluminare e cale lunga).

Nu voiam sa fiu in alta parte, nu-mi faceam planuri, nu mi-era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald, nu aveam nevoie sa-mi cumpar ceva, sa vad ceva, sa merg undeva, sa ma intalnesc sau sa vorbesc cu cineva. Eram pur si simplu. V-am spus, rar mi se intampla asa ceva. Stateam pe plaja cu pietricele negre care-mi lasasera sute de urme rotunde pe spate, insa atunci nu le simteam. Se auzea doar marea calma, fosnind la cativa pasi de picioarele mele. Pe plaja nu mai era nimeni, doar mai incolo barcile colorate ale pescarilor trase la mal. Golful in care stateam era inconjurat de munti intunecati, deasupra carora rasarea luna, unde doar vreun scooter intarziat lasa o dara intortocheata si muta pe drumurile ce urcau si coborau prin sate. In departare, pe mare, se vedea vag, prin ceata de pe linia orizontului, varful vulcanului Stromboli, cu scantei si un nor de fum deasupra.

Langa mine pe cearceaf erau resturile cinei, o foccacia cu masline si rosii uscate cu un miros de-ti lasa gura apa, un strugure negru, dulce si doua piersici pufoase si zemoase. Era si cartea de Isabel Allende, care m-a fermecat cu istoriile ei latino-americane de dragoste, moarte, intamplari fantastice tesute in realitate si destine tragice, povestite simplu si cald si trist, cum numai ea stie sa o faca (cred ca v-ati dat seama, e povestitoarea mea preferata). Dar cartea statea acum cu fata in jos, abandonata, pentru ca nu mai era suficienta lumina ca sa citesc. Aerul era caldut, ca o mangaiere pe pielea arsa de soarele din timpul zilei, pe puntea vaporului cu care am mers pe una din insulele alaturate.

Si poate de aceea acum, incercand sa va spun cum era pe plaja aia m-am gandit la cartea lui Castaneda (da, poate cand o sa cresc mare, o sa zic cu cuvintele mele)

Cred ca despre starea asta vorbea el, cand te indepartezi de lume uneori, pentru a nu o epuiza, a nu TE epuiza, pentru a nu-i epuiza pe oamenii pe care-i iubesti. Are sens? Cred ca in momente din acestea ne reincarcam, ne reconectam la noi insine, pentru ca apoi sa ne intoarcem in lume cu energie noua. Sau cel putin asta am simtit eu. Ca fluxul si refluxul.

Poate ca pana acum v-ati dat deja seama ca v-am cam amagit cu titlul despre Insulele Eoliene, ca nu prea v-am zis despre aventurile

"Stromboli"de acolo, insule exotice, scuba-diving, flirting Italians hihi, vulcan activ, golfuri cu stanci abrupte, fructe de mare, pizza, arheologie, mare albastra, terase albe, oleandri, legenda cu zeul Eol (de unde si numele insulelor)…dar sper ca fotografiile o sa vorbeasca despre asta si bineinteles, lasa loc unei povesti viitoare) Si doar asa, ca un mic teaser, o sa va povestesc curand despre placutele pe care sunt inscrise numere caselor de acolo, care a fost micul meu proiect foto personal in Insulele Eoliene.

Pe curand.

 

Retrospectiva 2011

In 2011…

in ianuarie am vizitat un loc plin de legende: Giant’s Tomb (Mormantul Gigantului) in Ardennes, in sudul Belgiei

"Giant's tomb"

In februarie am avut o vedere science fiction (Engage :) chiar de la fereastra apartamentului meu din Bruxelles

"science fiction"

in martie m-am indragostit iremediabil de Andalucia (in fotografia de mai jos, Cadiz, care m-a inspirat sa scriu articolul asta)
"Cadiz"

am admirat frumusetile locale :)
"Sevilla street photography"

Acum serios, vorbeam despre Alhambra
"Alhambra"
si Plaza de Espana
"Sevilla Plaza de Espana"Am facut multe fotografie de strada in Sevilla, un loc super pentru asta, deoarece localnicii isi petrec mult timp in strada, relaxati, la o conversatie, o bere (ce-mi place  atmosfera asta din orasele spaniole!) Fotografia de mai jos este una din preferatele mele, si am numit-o ‘Nasul de cartier’ :)

"fotografie de strada"

Mi-a batut inima mai repede la un spectacol de flamenco la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

"flamenco"

si de asemenea am ramas cu gura cascata la privelistea din Ronda

"Ronda"

Daca ar fi sa descriu Andalucia intr-o fotografie, asa a fost:

"sevilla"In aprilie am facut o scurta excursie la Herculane, unul dintre locurile mele preferate, asa ca are dreptul la doua fotografii in poveste :)

"Herculane"
"cascada Vanturatoarea"

Inapoi in Belgia, am vizitat Parcul de lalele Grand Bigard

"Belgia"In mai am fost la Londra, dar nu am avut aparatul cu mine (se intampla si asta uneori :) . In iunie insa am facut o excursie la Lisabona, unde am luat o supradoza de pasteis, am degustat porto, am ascultat fado si afro beats, am vorbit cu o multi straini care stateau la hostel si m-am ars bine de la soare in timp ce luam ore de surfing pentru prima data (a fost groaznic de greu, dar mi-a placut la nebunie!)

"Lisabona"

In iulie chiar nu mai tin minte ce am facut, insa trebuie sa fi mancat ceva goffre si ciocolata, ca doar eram in patria lor, si cu aceasta ocazie am facut cateva poze in care am incercat sa redau atractiile culinare tipic belgiene (yummy).

"goffre"

"ciocolata belgiana"In august a fost o luna foarte incarcata…de vacanta :) Am fost intr-o excursie cu corturile in muntii Retezat, pentru mine, cei mai frumosi din Romania.

"Retezat""Retezat""stele"Apoi am revizitat Praga si Cesky Krumlov si, spre suprinderea mea, mi-am amintit multe cuvinte cehesti si am savurat din nou berea mea preferata Starobrno si am devenit foarte nostalgica amintindu-mi de anul petrecut in Cehia.

"Praga""Cesky Krumlov"si tot aici, in Cesky Krumlov, cred ca am mancat cea mai simpatica mancare: o ciorba cu margareta :)

"margareta"Si pentru ca exista regula (sau poate am inventat-o chiar eu??) ca sa nu treaca un an fara o baie in mare, a trebuit sa merg si la Tyulenovo (buna scuza, nu? :)

"tyulenovo"Iar apoi vara s-a terminat, ni s-a dus bronzul si zambetele pline de soare, si a venit, a venit toamna

"toamna"cu ploile ei melancolice

"ploaie"ceturi dense si umede

"ceata"dar si curcubee prin care as fi vrut sa zbor

"curcubeu"Tot in toamna aceasta am inceput un curs online foarte fain – Unravelling: ways of seeing myself – care a fost un prilej sa intorc aparatul foto si asupra mea (ceea ce foarte rar fac), si mi-a dat un imbold creativ in ceea ce priveste fotografiile si scrisul.

Am fost pentru prima data la un atelier de olarit si am incercat si eu sa ma joc cu lutul (este atat de relaxant!)

"olarit"Iar ultima calatorie pe anul acesta a fost la Ostende, la Marea Nordului, unde in ciuda ploii si frigului, am facut multe fotografii

"Ostende"Iar apoi in Decembrie am parasit Belgia definitiv si m-am intors in Romania (vezi articolele anterioare).

Intrebare:

Cum a fost 2011 pentru tine?

For the English version of this article go here.

Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

…cand sunt intr-un tren pustiu uitandu-ma la nesfarsit pe fereastra, cand umblu pe strazi necunoscute intr-un oras strain pentru a face fotografie de strada, cand calatoresc singura si imi tin companie doar gandurile mele vagi din micul carnetel cu spirala si pixul cu care scriu, atunci am sentimentul acela neclar, intre oboseala placuta si melancolie, intre implinire si tanjire, intre sclipiri de intelegere si intrebari fara sfarsit, ca si cum m-as uita la viata si la mine printr-un obiectiv fara focus.

 Asa ma simteam si in ziua aceea cand ma intorceam din Cadiz la Sevilla si stateam in compartimentul de tren pustiu la lasarea serii. Aveam nisip in par, dare de sare pe picioare, buzele arse de vantul de mare si o sete teribila. Trenul pornise incet, mergand in paralel cu marea, dar kilometrii si minutele treceau si peisajul nu se schimba, dand senzatia relativa de nemiscare. Marea calma si cerul parca se topeau si curgeau una in alta, iar discul soarelui incandescent atarna in mijloc, aruncand o lumina de cupru peste aceasta scena, incadrata de fereastra trenului, ca intr-un stop cadru dintr-un film science-fiction: o planeta lichida nelocuita si o stea orbitoare indepartata, privite prin hubloul unei nave spatiale.

Nu stiu cat am stat privind acest peisaj hipnotic, in care timpul si spatiul pareau ca se oprisera in loc, ca si cum as fi fost prinsa intr-o fotografie vie, asteptand o schimbare de relief sau de lumina, ca pentru a primi o confirmare a realitatii miscarii si a faptului ca vom ajunge candva la o destinatie. La un moment dat, pentru a “scapa” din stop cadru, am intors capul spre fereastra opusa si peisajul s-a schimbat dramatic. De celalata parte a liniilor de tren soarele apusese deja. Pana la linia orizontului se intindea un camp necultivat, nelocuit, plin de buruieni inalte, mlastini, balti verzui, tufisuri si palcuri de arbusti crescute haotic, ca si cum umanitatea ar fi murit si natura ar fi inghitit treptat toate semnele civilizatiei si si-ar fi reintrat in drepturi, ca la inceputul lumii, probabil.

 Si dintr-o data am vazut-o, doar pentru o secunda. In mijlocul acestui peisaj dezolant erau ruinele unei case, din care singurul lucru care mai ramasese in picioare printre buruieni era zidul din fata, cu vopseaua alba cojita, de sub care rasarisera caramizi rosietice ca nista rani, in care era sapat un porton rotunjit sus, prin care se putea vedea campul din spate, iar deasupra lui se puteau inca citi cateva litere sterse DOLORES (durere, in spaniola). Parea o viziune sumbra asupra vietii si ar fi fost o fotografie puternica, insa mi-a disparut din ochi intr-o secunda in goana trenului, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata, ca acele momente rare in care valul realitatii pare ca se ridica si avem o sclipire de intelegere si totul are sens, ca apoi sa se piarda, lasandu-ne mirati si dezorientati, ca la trezirea dintr-un vis, incercand sa ne aminim ceva ce am stiut dintotdeauna.

 Mi-ar fi placut sa pot sa desenez asta pentru voi, in loc sa folosesc cuvinte, dar mi-e frica ca ar fi fost ca si cum as fi incercat sa desenez un elefant in burta unui sarpe boa si toata lumea ar fi vazut o palarie, cum i s-a intamplat si Micului Print.

 Ok, veti spune, si ce-i cu asta?!

 Dupa putin timp am ajuns intr-o statie si s-au urcat mai multi oameni in tren si am reintrat in normalitate, o data cu zgomotul conversatiilor, al rasetelor, al celularelor cu melodii stridente si al ipad-urilor cu aplicatii numa bune sa te protejeze de vreo viziune sumbra pe care ai putea-o avea daca te-ai uita pe fereastra sau in mintea ta.

 Si cum revelatiile s-au terminat, o data cu uitatul la balarii (cum ar fi zis tata), atunci a inceput sa mi se insinueze in minte ca acest mod de a calatori e cam superficial. Adica la urma urmei, cu ce am ramas din calatoria mea de o zi la Cadiz? Habar nu aveam de date istorice, de personaje sau povesti cu aroma locala, de nume de piete, catedrale sau strazi (asa voiam eu sa scriu acele articole de calatorie cool??). Si nici macar nu m-am “distrat”, criteriul de baza in apreciarea activitatilor noastre, conform reclamelor.

Pentru mine Cadiz a fost cercei de argint lucrati fin, cu pietre de topaz, un aer de Maroc, emapanada con autuno (un fel de sanvici cu ton, pe care l-am mancat la o taraba in piata), “Peace, Love and Icecream” (daca asta ar fi fost motto-ul unei manifestatii, l-as fi scandat si eu, dar nu, era doar numele unei terase unde am luat o supradoza de inghetata de ciocolata cu caramel), prima data la mare in anul acela, vantul puternic Sirocco care mi-a umplut hainele si parul de nisip, niste localnici care cantau funky-jazzy la bongo si chitari pe plaja, si o carte buna (dar despre asta mai tarziu). Asta era tot.

 Asta ma face sa ma intreb de ce calatorim? De multe ori ma intreb asta, osciland intre cinism si entuziasm. Raspunsurile sunt multe si depind de ce fel de calatorii facem. Sa ne relaxam (sau macar cu ideea asta plecam), sa ne simtim bine (yeee), sa ne simtim deosebiti, sa simtim ceva diferit, sa luam o pauza de la rutina zilnica, sa bifam un loc de pe lista aceea nesfarsita de locuri de vazut, sa punem poze si statusuri cool pe facebook, sa ne bronzam, sa fim “high” (de obicei in Amsterdam), sa agatam, sa vizitam prieteni, sa fotografiem sau pentru ca pur si simplu nu exista un raspuns mai bun la intrebarea ce sa facem in vacanta? Si asa mai departe. Si apoi vin raspunsurile “grele”: sa ne regasim, sa ne pierdem, sa urmarim un vis, sa ne cautam pacea interioara, sa cautam un sens, sa fugim de ceva, sa ne vindecam, sa umplem un gol interior, sa simtim ca traim sau pentru ca daca stam prea mult intr-un loc creste in noi nelinistea si amorteala, care sunt greu de suportat.

 Dintotdeauna a existat ideea ca o calatorie nu inseamna doar a vedea niste locuri, ci ca iti poate schimba viata. Asta imi aminteste de cartea superba “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier, care a fost si el un calator sau mai degraba un ratacitor toata viata: “O calatorie nu are nevoie de motive. In curand, se dovedeste a fi un scop in sine. Credem ca vom face o calatorie, insa calatoria este de fapt cea care ne face sau ne desface”.

 Dar nu asta este cartea pe care o citeam in acea zi, despre care am promis mai devreme ca va voi vorbi. Este o carte care m-a insotit cu rabdare si grija, respectandu-mi ritmul si toanele, cum doar prietenii buni o fac, spunandu-mi lucrul potrivit la momentul potrivit, facandu-ma sa zambesc si oferindu-mi alinare. A fost “Le voyage de Hector. A la poursouite du temps qui passe” de Francois Lelord. Si spunea asa, invatandu-ne cum sa apreciem momentul… golindu-ne şi lăsându-l să ne umple:

“Pour bien remplir le present, il faut souvent faire le vide en soi. […] pour apprecier un moment, il fallait le laisser vous remplir, ne pas se tracasser pour d’autres choses” (mai multe citate aici)

Si va las cu acest gand si nici o fotografie de aceasta data.

 

For the English version of this article, go here.