Monthly Archives: February 2012

Nou inceput :)

Azi e ziua cea mare, dragul meu blog, iti dau drumul in lume, sper sa iti faci multi prieteni :)

"nou inceput"

Si pentru a sti la ce sa te astepti daca ai venit pe aici, vor fi doua articole pe saptamana: Fotografia de marti si Articolul de vineri.

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]   [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For English go here

This is the first day from the rest of my…blog :)

Retrospectiva 2011

In 2011…

in ianuarie am vizitat un loc plin de legende: Giant’s Tomb (Mormantul Gigantului) in Ardennes, in sudul Belgiei

"Giant's tomb"

In februarie am avut o vedere science fiction (Engage :) chiar de la fereastra apartamentului meu din Bruxelles

"science fiction"

in martie m-am indragostit iremediabil de Andalucia (in fotografia de mai jos, Cadiz, care m-a inspirat sa scriu articolul asta)
"Cadiz"

am admirat frumusetile locale :)
"Sevilla street photography"

Acum serios, vorbeam despre Alhambra
"Alhambra"
si Plaza de Espana
"Sevilla Plaza de Espana"Am facut multe fotografie de strada in Sevilla, un loc super pentru asta, deoarece localnicii isi petrec mult timp in strada, relaxati, la o conversatie, o bere (ce-mi place  atmosfera asta din orasele spaniole!) Fotografia de mai jos este una din preferatele mele, si am numit-o ‘Nasul de cartier’ :)

"fotografie de strada"

Mi-a batut inima mai repede la un spectacol de flamenco la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

"flamenco"

si de asemenea am ramas cu gura cascata la privelistea din Ronda

"Ronda"

Daca ar fi sa descriu Andalucia intr-o fotografie, asa a fost:

"sevilla"In aprilie am facut o scurta excursie la Herculane, unul dintre locurile mele preferate, asa ca are dreptul la doua fotografii in poveste :)

"Herculane"
"cascada Vanturatoarea"

Inapoi in Belgia, am vizitat Parcul de lalele Grand Bigard

"Belgia"In mai am fost la Londra, dar nu am avut aparatul cu mine (se intampla si asta uneori :) . In iunie insa am facut o excursie la Lisabona, unde am luat o supradoza de pasteis, am degustat porto, am ascultat fado si afro beats, am vorbit cu o multi straini care stateau la hostel si m-am ars bine de la soare in timp ce luam ore de surfing pentru prima data (a fost groaznic de greu, dar mi-a placut la nebunie!)

"Lisabona"

In iulie chiar nu mai tin minte ce am facut, insa trebuie sa fi mancat ceva goffre si ciocolata, ca doar eram in patria lor, si cu aceasta ocazie am facut cateva poze in care am incercat sa redau atractiile culinare tipic belgiene (yummy).

"goffre"

"ciocolata belgiana"In august a fost o luna foarte incarcata…de vacanta :) Am fost intr-o excursie cu corturile in muntii Retezat, pentru mine, cei mai frumosi din Romania.

"Retezat""Retezat""stele"Apoi am revizitat Praga si Cesky Krumlov si, spre suprinderea mea, mi-am amintit multe cuvinte cehesti si am savurat din nou berea mea preferata Starobrno si am devenit foarte nostalgica amintindu-mi de anul petrecut in Cehia.

"Praga""Cesky Krumlov"si tot aici, in Cesky Krumlov, cred ca am mancat cea mai simpatica mancare: o ciorba cu margareta :)

"margareta"Si pentru ca exista regula (sau poate am inventat-o chiar eu??) ca sa nu treaca un an fara o baie in mare, a trebuit sa merg si la Tyulenovo (buna scuza, nu? :)

"tyulenovo"Iar apoi vara s-a terminat, ni s-a dus bronzul si zambetele pline de soare, si a venit, a venit toamna

"toamna"cu ploile ei melancolice

"ploaie"ceturi dense si umede

"ceata"dar si curcubee prin care as fi vrut sa zbor

"curcubeu"Tot in toamna aceasta am inceput un curs online foarte fain – Unravelling: ways of seeing myself – care a fost un prilej sa intorc aparatul foto si asupra mea (ceea ce foarte rar fac), si mi-a dat un imbold creativ in ceea ce priveste fotografiile si scrisul.

Am fost pentru prima data la un atelier de olarit si am incercat si eu sa ma joc cu lutul (este atat de relaxant!)

"olarit"Iar ultima calatorie pe anul acesta a fost la Ostende, la Marea Nordului, unde in ciuda ploii si frigului, am facut multe fotografii

"Ostende"Iar apoi in Decembrie am parasit Belgia definitiv si m-am intors in Romania (vezi articolele anterioare).

Intrebare:

Cum a fost 2011 pentru tine?

For the English version of this article go here.

Matrix: alege-ti calea

"Matrix"

 

 

Daca v-a placut Matrix, cum mi-a placut si mie, atunci sigur va aduceti aminte de replica memorabila, care a fost inspiratia pentru acest colaj:

“This is your last chance. After this, there is no turning back. You take the blue pill – the story ends, you wake up in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill – you stay in Wonderland and I show you how deep the rabbit-hole goes”

PS: Fotografiile sunt facute in Atomium, in Bruxelles.

Hippie hippie shake :)

"hippie"

Fotografia din stanga a colajului apartine lui Robert Altman, unul dintre fotografii mei preferati, a carui carte “The Sixties” o ador! Cred ca nici nu trebuie sa fii hippie ca sa-ti placa fotografiile lui superbe care spun povesti simple si adevarate despre spiritul anilor 60 si miscarea flower power. Este atata bucurie, simplitate si candoare in fotografiile lui cu oameni dansand, razand, tinandu-se de maini, imbratisandu-se sau dansand, incat ma face sa zambesc de fiecare data cand le privesc.

Fotografia din dreapta colajului am facut-o la festivalul OutJazz in Lisabona. Imi place mult efectul pe care il are muzica live asupra oamenilor, aceea bucurie necontrafacuta pe care o vezi pe fete,  aceea pierdere a auto-controlului cand iti lasi corpul sa fie una cu muzica. Si asta va fi la fel, fie in anii 1960 sau 2060. Sau cel putin mi-ar place sa cred ca viitorul va pastra asta.

Si va las cu un cantec din care emana acelasi spirit ca in fotografiile lui Robert Altman: I got life, din filmul definitoriu pentru acea generatie, Hair. Sper sa va ridice de pe scaun :)

For the English version of this article, go here.

Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

…cand sunt intr-un tren pustiu uitandu-ma la nesfarsit pe fereastra, cand umblu pe strazi necunoscute intr-un oras strain pentru a face fotografie de strada, cand calatoresc singura si imi tin companie doar gandurile mele vagi din micul carnetel cu spirala si pixul cu care scriu, atunci am sentimentul acela neclar, intre oboseala placuta si melancolie, intre implinire si tanjire, intre sclipiri de intelegere si intrebari fara sfarsit, ca si cum m-as uita la viata si la mine printr-un obiectiv fara focus.

 Asa ma simteam si in ziua aceea cand ma intorceam din Cadiz la Sevilla si stateam in compartimentul de tren pustiu la lasarea serii. Aveam nisip in par, dare de sare pe picioare, buzele arse de vantul de mare si o sete teribila. Trenul pornise incet, mergand in paralel cu marea, dar kilometrii si minutele treceau si peisajul nu se schimba, dand senzatia relativa de nemiscare. Marea calma si cerul parca se topeau si curgeau una in alta, iar discul soarelui incandescent atarna in mijloc, aruncand o lumina de cupru peste aceasta scena, incadrata de fereastra trenului, ca intr-un stop cadru dintr-un film science-fiction: o planeta lichida nelocuita si o stea orbitoare indepartata, privite prin hubloul unei nave spatiale.

Nu stiu cat am stat privind acest peisaj hipnotic, in care timpul si spatiul pareau ca se oprisera in loc, ca si cum as fi fost prinsa intr-o fotografie vie, asteptand o schimbare de relief sau de lumina, ca pentru a primi o confirmare a realitatii miscarii si a faptului ca vom ajunge candva la o destinatie. La un moment dat, pentru a “scapa” din stop cadru, am intors capul spre fereastra opusa si peisajul s-a schimbat dramatic. De celalata parte a liniilor de tren soarele apusese deja. Pana la linia orizontului se intindea un camp necultivat, nelocuit, plin de buruieni inalte, mlastini, balti verzui, tufisuri si palcuri de arbusti crescute haotic, ca si cum umanitatea ar fi murit si natura ar fi inghitit treptat toate semnele civilizatiei si si-ar fi reintrat in drepturi, ca la inceputul lumii, probabil.

 Si dintr-o data am vazut-o, doar pentru o secunda. In mijlocul acestui peisaj dezolant erau ruinele unei case, din care singurul lucru care mai ramasese in picioare printre buruieni era zidul din fata, cu vopseaua alba cojita, de sub care rasarisera caramizi rosietice ca nista rani, in care era sapat un porton rotunjit sus, prin care se putea vedea campul din spate, iar deasupra lui se puteau inca citi cateva litere sterse DOLORES (durere, in spaniola). Parea o viziune sumbra asupra vietii si ar fi fost o fotografie puternica, insa mi-a disparut din ochi intr-o secunda in goana trenului, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata, ca acele momente rare in care valul realitatii pare ca se ridica si avem o sclipire de intelegere si totul are sens, ca apoi sa se piarda, lasandu-ne mirati si dezorientati, ca la trezirea dintr-un vis, incercand sa ne aminim ceva ce am stiut dintotdeauna.

 Mi-ar fi placut sa pot sa desenez asta pentru voi, in loc sa folosesc cuvinte, dar mi-e frica ca ar fi fost ca si cum as fi incercat sa desenez un elefant in burta unui sarpe boa si toata lumea ar fi vazut o palarie, cum i s-a intamplat si Micului Print.

 Ok, veti spune, si ce-i cu asta?!

 Dupa putin timp am ajuns intr-o statie si s-au urcat mai multi oameni in tren si am reintrat in normalitate, o data cu zgomotul conversatiilor, al rasetelor, al celularelor cu melodii stridente si al ipad-urilor cu aplicatii numa bune sa te protejeze de vreo viziune sumbra pe care ai putea-o avea daca te-ai uita pe fereastra sau in mintea ta.

 Si cum revelatiile s-au terminat, o data cu uitatul la balarii (cum ar fi zis tata), atunci a inceput sa mi se insinueze in minte ca acest mod de a calatori e cam superficial. Adica la urma urmei, cu ce am ramas din calatoria mea de o zi la Cadiz? Habar nu aveam de date istorice, de personaje sau povesti cu aroma locala, de nume de piete, catedrale sau strazi (asa voiam eu sa scriu acele articole de calatorie cool??). Si nici macar nu m-am “distrat”, criteriul de baza in apreciarea activitatilor noastre, conform reclamelor.

Pentru mine Cadiz a fost cercei de argint lucrati fin, cu pietre de topaz, un aer de Maroc, emapanada con autuno (un fel de sanvici cu ton, pe care l-am mancat la o taraba in piata), “Peace, Love and Icecream” (daca asta ar fi fost motto-ul unei manifestatii, l-as fi scandat si eu, dar nu, era doar numele unei terase unde am luat o supradoza de inghetata de ciocolata cu caramel), prima data la mare in anul acela, vantul puternic Sirocco care mi-a umplut hainele si parul de nisip, niste localnici care cantau funky-jazzy la bongo si chitari pe plaja, si o carte buna (dar despre asta mai tarziu). Asta era tot.

 Asta ma face sa ma intreb de ce calatorim? De multe ori ma intreb asta, osciland intre cinism si entuziasm. Raspunsurile sunt multe si depind de ce fel de calatorii facem. Sa ne relaxam (sau macar cu ideea asta plecam), sa ne simtim bine (yeee), sa ne simtim deosebiti, sa simtim ceva diferit, sa luam o pauza de la rutina zilnica, sa bifam un loc de pe lista aceea nesfarsita de locuri de vazut, sa punem poze si statusuri cool pe facebook, sa ne bronzam, sa fim “high” (de obicei in Amsterdam), sa agatam, sa vizitam prieteni, sa fotografiem sau pentru ca pur si simplu nu exista un raspuns mai bun la intrebarea ce sa facem in vacanta? Si asa mai departe. Si apoi vin raspunsurile “grele”: sa ne regasim, sa ne pierdem, sa urmarim un vis, sa ne cautam pacea interioara, sa cautam un sens, sa fugim de ceva, sa ne vindecam, sa umplem un gol interior, sa simtim ca traim sau pentru ca daca stam prea mult intr-un loc creste in noi nelinistea si amorteala, care sunt greu de suportat.

 Dintotdeauna a existat ideea ca o calatorie nu inseamna doar a vedea niste locuri, ci ca iti poate schimba viata. Asta imi aminteste de cartea superba “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier, care a fost si el un calator sau mai degraba un ratacitor toata viata: “O calatorie nu are nevoie de motive. In curand, se dovedeste a fi un scop in sine. Credem ca vom face o calatorie, insa calatoria este de fapt cea care ne face sau ne desface”.

 Dar nu asta este cartea pe care o citeam in acea zi, despre care am promis mai devreme ca va voi vorbi. Este o carte care m-a insotit cu rabdare si grija, respectandu-mi ritmul si toanele, cum doar prietenii buni o fac, spunandu-mi lucrul potrivit la momentul potrivit, facandu-ma sa zambesc si oferindu-mi alinare. A fost “Le voyage de Hector. A la poursouite du temps qui passe” de Francois Lelord. Si spunea asa, invatandu-ne cum sa apreciem momentul… golindu-ne şi lăsându-l să ne umple:

“Pour bien remplir le present, il faut souvent faire le vide en soi. […] pour apprecier un moment, il fallait le laisser vous remplir, ne pas se tracasser pour d’autres choses” (mai multe citate aici)

Si va las cu acest gand si nici o fotografie de aceasta data.

 

For the English version of this article, go here.