Category Archives: Uncategorized

Retrospectiva 2016 în fotografii

Deja a devenit tradiție această retrospectivă în fotografii a anului, iar astăzi, în timp ce selectam fotografiile pentru 2016, mă gândeam că nu reflectă decât o foarte mică parte din ce am trăit în 2016 și nici pe departe nu exprimă cât de plin de lucruri… „mari” a fost acest an. Mari nu în sine, ci mari pentru mine, în sensul că mi se părea că acelea sunt limitele mele. Nu o să povestesc prea mult despre asta acum pentru că va urma (curând, sper!) un articol cu multe cuvinte și fără poze (și acesta devenit o tradiție) despre cuvântul anului 2016 – inimă – un pretext pentru a analiza ce am făcut, ce am învățat, cum am crescut și în anul acesta.

Pe de altă parte, mi se pare că totuși sunt așa de puține fotografii comparativ cu momentele pe care aș fi vrut să le păstrez sau împărtășesc cumva, chiar și în forma aceasta, a fotografiilor. Simt că aș vrea să fac și altfel de fotografii, pentru momentele acelea, „in between”, care nu par importante.

Dar să încep, în ordine cronologică.

Chiar la începutul lui ianuarie 2016, am făcut o mică excursie la cetatea Șoimoș, în ideea de a ne mișca puțin după zilele de sărbători. Primul contact cu gerul și cu detaliile naturii, spre care mi-am îndreptat tot mai mult aparatul în ultimii ani.img_0074

img_0092  Tot în ianuarie, de câțiva ani, se desfășoară concertul de colinde gospel organizat de Asociația Culturală TGP (Timișoara Gospel Project) la Biserica reformată din Maria, unde publicul este invitat să cânte împreună cu muzicienii. img_0140O zi cu ploaie de ianuarie când am văzut Piața Libertății altfel

img_0808La începutul lui februaie am mers în căutarea iernii. Și am găsit-o, într-o drumeție pe vârful Padeș din Munții Poiana Ruscă

img_0908 img_0891În martie am văzut ceva ce nu am mai văzut până acum, o pădure plincă de ghiocei, în zona Poiana Mărului

img_1003Și deși credeam că primăvara a venit definitiv, am mai prins ceva zăpadă pe vârful Muntele Mic, împreună cu o păsăruică curajoasă și foarte cântătoare.

img_1319În aprilie am ajuns pentru prima dată într-un loc unde voiam să merg de mult, La Mănăstirea Găbud. Minunat!

img_1565 img_1578Și tot în aprilie nu puteam rata nici eu cel mai fotografiat loc din Timișoara, parcul cu lalele.

img_1748În aprilie s-a întâmplat și unul dintre acele „lucruri mari” de care spuneam la începutul articolului, am ținut primul meu curs de fotografie, cu FOARTE mari emoții. Dar a ieșit bine, cel puțin așa au spus participanții, ceea ce mi-a dat curajul să continui,

img_1391La începutul lui mai am fost la Lindenfeld, am prins o ploaie teribilă, dar și niște peisaje și întâmplări minunatein-biserica-din-lindenfeld

img_1939O altă tradiție pe care încerc să o păstrez este să ajung în fiecare an la Herculane în mai (și încă o dată toamna). Primăvara este în plină floare în Munții Cernei și Mehedinți în luna mai. Anul acesta am ajuns pentru prima dată pe Vârful Arjana, am revăzut satul Dobraia cu căpițele sale, ne-am întâlnit cu căluți lăsați liber la păscut și cu oi curioase și am dormit la cort, in the middle of nowhere. Și am ajuns din nou pe Ciucarul Mare, pe Clisura Dunării. Trebuie să recunosc, printre cele mai faine momente ale anului. De aceea, primesc și mai multe poze în retrospectivă.img_2121

img_2078  img_2174-web img_2071 img_2076

img_2336În iunie am ținut un nou curs foto, Timisoara City Photo Tour pe parcursul căruia am fotografiat și am descoperit orașul. Cu ocazia aceasta mi-am exersat pentru prima oară și nou dobândita, cum să-i spun, calificare? Oficial, da, sunt ghid de turism, dar e mai degraba o pasiune pentru Timișoara și poveștile ei. Iarăși alte MARI emoții, dar și experiențe frumoase.

13415426_1462481237098994_1223344692838670431_o13403349_1462474943766290_8251852136680054480_oÎn iulie – un alt lucru mare – eu care mă gândeam că nu știu să mă port cu copii, am ținut un curs foto pentru copii la școala de vară a asociației Casa Însorită. Iarăși alte emoții, multe învățături și…distracție cu copii :)img_3856

img_4035 În iulie, ne-am strecurat printre ploi și coduri galbene-portocalii și am ajuns pe Parâng, Transalpina și Mănăstirea Oașaimg_4474img_4480img_4525-web

În august m-am căsătorit! (fără poze de data asta). Că tot vorbeam de lucruri mari :) Și pentru prima dată după aproape cinci ani (de când m-am întors în România) am călătorit din nou în străinătate…și nu mi-am luat aparatul foto. Credeam că mi-am pierdut gustul pentru călătorii, dar cred că atâtea lucruri noi am descoperit și făcut în Timișoara și România în ultimii ani încât nu mi-a mai rămas energie și nici curiozitate, recunosc, pentru a descoperi alte locuri. Interesant, atât pot spune deocamdată.

La sfârșitul lui septembrie am ajuns din nou la Mănăstirea Găbud. Am scris mai mult despre asta aici

img_6145   În octombrie am ținut din nou un curs foto, credeam că emoțiile vor fi mai mici, dar nu, doar cred că am început să mă obișnuiesc cu ele.img_6580p2850795După cum spuneam mai devreme, o altă tradiție este ieșirea de toamnă la Herculane. Atâta frumusețe. Fără cuvinte.

img_6866 img_6901La sfârșitul lui octombrie am ajuns și la vestita Fundătura Ponorului. Vremea nu a prea ținut cu noi, dar ne-am promis că o să ne întoarcem cu corturile la vară.

img_6994-webȘi anul acesta am continuat să umblu prin oraș de dragul de a descoperi detaliile mai mult sau mai puțin cunoscute și văzute ale Timișoarei. Sincer, asta este printre activitățile mele preferate și nu am reușit să o fac pe cât mi-aș fi dorit, am fost foarte prinsă cu alte proiecte. Dar asta aș vrea să fac mai mult anul următor.

img_7117Și în aceste explorări ale Timișoarei am început să observ cât de multe inimi sunt prin oraș, așa că am început un mic proiect pe această temă.

img_7187 img_7198Am văzut inimi și în forma frunzelor sau a copacilor…

img_7258 img_7169Căutând poze pentru decembrie, am găsit pe calculator un folder denumit chiar „stuff”, deci să vedem ce am adunat în decembrie acolo:

o vizită la Bobda, la biserica impresionantă, aproape dărâmată și năpădită de vlăstăriș și buruieni, construită de un baron local, cu istorie tristă,

img_7281…un apus chiar de la fereastra mea din sufragerie

img_7238… o inscripție pe o scoarță de copac

noi

…proiectul plin de suflet al voluntarilor de la Asociația Look Inside prin care au oferit cadouri de Crăciun unor familii sărace. Nu vreau să postez poze cu aceste familii din discreție față de situația lor, dar cred că cu fiecare astfel de întâlnire am devenit mai recunoscătoare pentru tot ce am. Și am văzut  pe chipurile oamenilor ce bucurie este să dăruiești. Înorice caz, Asociația Look Inside, voluntarii de acolo și toate proiectele lor sunt o permanentă sursă de inspirație pentru mine.

img_7896…un târg de Crăciun la biserica din Fabric (lângă Fabrica de bere), unde merg de câțiva ani și unde am început să mă simt tot mai mult acasă. Aici am descoperit o comunitate faină în care încet încet am început să mă integrez și eu, cu bucurie.

img_7328 Închei anul cu planuri. Pentru un nou curs, pe care visam de mult să-l țin. Cu ocazia aceasta am făcut și câteva fotografii pe tema cunoașterii de sine, pe care aș vrea să le includ în acea carte despre care tot vorbesc de câțiva ani și care sper să se materializeze în 2017.

curs-foto-explorator-web

Și o surpriză, o mică poveste pe care am scris-o în cadrul proiectului Privește Orașul a fost ilustrată de Sorina – www.vazelina.ro

Poveste Clau - Ilustratie de Sorina+Vazelina

Ne vedem în 2017. La mulți ani!

 

Planuri foto pentru 2017

Ca întotdeauna, finalul anului mă prinde într-o efervescență în care privesc atât spre trecut cât și spre viitor, care se concretizează într-o o retrospectivă a anului ce a trecut (va urma în curând) și de asemenea, în planuri pentru anul ce urmează.

Acum vă voi povesti puțin de planurile legate de fotografie. Astfel, am făcut un calendar de cursuri pentru 2017. Datele exacte și mai multe detalii despre fiecare curs le voi anunța cu cel puțin o lună înainte.

img_1473

Ianuarie-februarie    Foto-explorator al lumii interioare      (înscrierile s-au deschis deja)

Aprilie                         Curs de inițiere în fotografie

Mai                              Workshop în zona Herculane și Clisura Dunării

Iunie                              Timișoara City Photo Tour

Iulie                               Lindenfeld

Septembrie                  Surpriză :)

Octombrie                    Curs de inițiere în fotografie

Mai plănuiesc un workshop de fotografie de portret și mai am în minte un workshop legat de creativitate (cum e cel din ianuarie), dar sunt încă la copt, ca și multe alte planuri :) Toate la timpul lor.

De asemenea, pe partea de ghid de turism, noua mea descoperire, pregătesc un tur de oraș mai deosebit, inspirat de cursurile foto, care se va chema Timisoara City Photo Tour – un tur ghidat care va sta sub motto-ul „Hai să descoperi Timișoara cu ochiul fotografului”. În curând :)

Și m-am mai gândit… de fapt, nu m-am gândit eu, ci mi-au cerut alți oameni, așa că le mulțumesc pentru idee. Am făcut vouchere pentru cursurile foto. Este un cadou frumos pentru cineva pasionat de fotografie, fie de sărbătoare sau de zi de naștere. Voucherul poate acoperi parțial sau total prețul cursului, dar pentru mai multe detalii, vă rog să mă contactați.

voucher-curs-foto

Și era să uit, dacă tot vorbim de cadouri, și pentru că e perioada, încă mai am calendare care se pot transforma în cărți poștale cu ipostaze mai deosebite din Timișoara. Și pentru prima dată le las să plece în lume :) adică le găsiți și la librăria La Două Bufnițe.

img_7232

Calendar 2017

img_7232img_7234Ca în fiecare an, a sosit perioada calendarelor. Anul acesta le-am făcut un pic mai speciale.

În primul rând calendarul este dedicat Timișoarei, pentru a sărbători că am câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană, dar și pentru a ne reaminti ce oraș frumos avem și să-l privim mai bine.
Așa că fotografiile sunt un fel de “Best of Timisoara”, din ce am realizat până acum, nu sunt tipicul fotografiilor turistice cu Timișoara (în imaginea de mai jos aveti un colaj cu fotografiile cuprinse în calendar).

poze-calendar-colajÎn plus, m-am gândit ca acest calendar sa nu fie efemer ) așa că fotografia aferentă fiecărei luni se poate decupa pe linia punctată (pre-taiată) și devine o vedere, pe care o puteți trimite sau colecționa. În imaginile de mai jos se vede cum pe verso-ul fiecarei imagini este un template de vedere cu descrierea imaginii din luna respectivă.

img_7236 img_7237Este un calendar de birou, dimensiuni 21×11 cm, imprimat pe hârtie specială, dedicată vederilor.

Prețul este 25 de lei/bucata. Pentru 5 bucăți 100 lei.

Ca în fiecare an, o parte din încasările pe calendare vor fi folosite pentru a cumpăra cadouri de Crăciun (alimente și produse casnice) unei familii sărace.

Cred că este un cadou frumos pentru oricine iubeste Timisoara, mai ales acum că se apropie Crăciunul și anul nou, pentru cei plecați în străinătate sau pentru cine dorește să redescopere orașul.

Daca doriți, vă rog să mă anunțați. Contact: claudia.tanasescu@gmail.com
Multumesc.

La Mănăstirea Găbud

img_6145

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

img_6094

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

img_6072Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

img_6100

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

img_6104

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

img_6166

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

img_6168

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

img_6183

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

img_6157

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe :) )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.img_6122

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

img_6117

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

img_6111

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

img_6087

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

img_6099

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută :) mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd :) din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

img_6151

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

img_6211

Poveste din Lindenfeld

In biserica din LindenfeldPlecasem din Timișoara cu un grup de excursioniști într-o zi mohorâtă, pe o prognoză meteo care arăta numa ploaie. Erau de urcat vreo doua ore pe jos până în sat și pe drum se înnora tot mai amenințător. Norii erau ca sculptați pe cerul vânăt, culorile intense, ca înainte de furtună. Pe drum ne-am întâlnit cu o turmă de oi și același bătrân cioban, pe care-l întâlnisem și acum doi ani tot aici, neschimbat, tot cu oile sale. Ne-a spus că o să ne plouă. Aproape de intrarea în Lindenfeld cerul bubuia, începuseră să cadă stropi grei de ploaie și arăta a vijelie. Am alergat spre sat și deabia am reușit să intrăm în biserica aproape dărâmată din sat, că a început furtuna. Cineva facuse un foc mai demult acolo în mijlocul bisericii și rămăsese vatra. Ne-am așezat pe bârne și izolire, am scos senviciuri din rucsaci, cineva avea o chitară și a cântat cântece de tabără care sunau melancolic în liniștea din biserică. O cățelușă rătăcită, cu ochii blânzi, cu coastele ieșite prin blana subțire, care se vedea că are pui, a intrat și ea, sperioasă, să cerșească mâncare. De afară se auzea furtuna și mai intrau stropi prin geamurile sfărâmate, cu ramășițe de vitralii, dar înăuntru era bine. O icoana cu Mantuitorul pe perete, și deasupra un cuib de rândunele. Biserica din satul fantomă, părăsit de aproape 15 ani, a prins din nou viață. Cineva ne-a trimis ploaie, Cineva ne-a trimis adăpost. O minune, ca atâtea din minunile zilnice, prea delicate pentru a ne opri și a le simți. Am mulțumit. Furtuna a trecut, am ieșit din biserică în soare și aerul limpezit de ploaie, în liniștea din afara civilizației și ciripitul a zeci de păsări. Soarele ardea, iar cațelușa stătea la picioarele Crucii.

IMG_1939IMG_1844IMG_1849IMG_1853IMG_1871Vine ploaiaIMG_1927IMG_9370wIMG_1935IMG_1936IMG_1921IMG_1923IMG_1952IMG_1961IMG_1965IMG_1967IMG_1970IMG_9337IMG_9347 copy

IMG_9348 copy

IMG_1918

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Expozitie la Carturesti

Expoziția „Poporul de piatră al Timișoarei” a ajuns și la librăria Cărturești. E un spațiu fain care găzduiește bine o expoziție și dacă aveți drum pe acolo, puteți sta la un ceai și descoperi „poporul” cu chipuri de piatră care decorează multe clădiri din Timișoara. În expoziție sunt doar 20 de fotografii din proiect, toată seria o puteți vedea aici.

Și cu această ocazie, am vorbit puțin la radio România Actualități despre proiect:

poporul de piatra_web sIMG_0918IMG_0917 IMG_0921IMG_0923

Invitatie la Foto Show

De curând am fost invitată la emisiunea Foto Show la TVR Timisoara. Aveam multe emoții, mai ales că vorbitul în public nu e punctul meu forte, cu atât mai mult la tv, dar nu a fost chiar așa de rău :) A fost o conversație faină despre fotografie. Iar emoțiile sunt bune și binevenite, până la urmă fotografia și asta înseamnă.

Mulțumesc frumos pentru invitatie.

Dacă vreți să o vedeți, emisiunea este difuzata la TVR Timișoara joi 21 ianuarie 2016, ora 21.00. Reluare vineri 22 ianuarie ora 12.30 pe TVR Timisoara și sâmbătă 23 ianuarie ora 15.00 pe TVR 3. Se poate urmări și online aici.

foto show timisoara

Dragă Doamne-Doamne,

Era cât pe aci să nu-ți mai scriu pentru că nu știam cum să încep. Cum să mă adresez Ție, că doar nu ești prietenul meu din copilărie. Și apoi e politețea mea de om mare care nu vrea să ofenseze cumva sau să zică ceva greșit, că doar vorbesc cu cineva important.

Așa că am trișat un pic și am luat începutul dintr-o carte – Oscar și Tanti Roz – cred că o știi și mai mult, că ai avut ceva de a face cu ea. Nu vreau să-l copiez pe Oscar, dar aș vrea să pot să-ți scriu și eu ca el, deschis, cu toată sinceritatea și inocența, să uit toate cărțile pe care le-am citit, toate gândurile părute deștepte și căutările mele și să-ți scriu așa, din inimă. Nu prea îmi iese. Mintea mea virusată de îndoială îmi spune deseori că nici măcar nu știu Cui scriu. Dar așa e mintea. De fapt, minunată, ca tot ce ai făcut Tu. Și acum chiar nu vreau să Te lingușesc.

Oricum, originală nu o să fiu, sigur tot ce scriu s-a mai zis deja, dar acum le-am descoperit eu, așa că îți scriu ce simt, ce am asimilat, ce am descoperit pe propria mea piele.

Până una alta, înainte de a începe să vorbesc prea mult sau să fiu cu adevărat nepoliticoasă (of, politețea asta!) aș vrea să Îți arăt o poză, la asta mă pricep un pic mai bine decât la cuvinte, și poate exprimă mai bine ce aș vrea să spun și poate nu știu cum.

my search w

Așa că stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi, cu totul. Dar cred că Tu mă știi deja, într-un fel în care nici eu nu mă știu și îmi doresc să Te cunosc și eu. Am 38 de ani și încă nu cred că știu cine sunt cu adevărat. Nu am ajuns la miezul ființei mele, nu trăiesc de acolo. Cred că acolo locuiești Tu. Iar eu nu trăiesc din Tine, cu Tine, cu totul. Cred că nu trăiesc nici la jumătatea potențialului meu, deși în ultimii ani, de când ai intrat Tu în viața mea, am început să mă simt mai mult eu însumi ca niciodată. Cred că Tu ai sădit în inima mea, ca în inima fiecărui om, acea sămânță din Tine, acel dor de Tine, care nu poate fi stins de nimic din lume asta, decât de întâlnirea cu Tine, care este adevărata împlinire a noastră ca oameni, iar noi tot căutăm să-l împlinim și să ne împlinim în tot felul de alte moduri, aș zice că sunt greșite, dar poate că au rolul lor în a ajunge la destinație. Iar Tu nu Te-ai dat înapoi nici de la a face minuni pentru a mă călăuzi spre Tine, cum faci minuni pentru fiecare din noi, doar că noi nu le vedem. Pentru că Tu acționezi subtil, nu vii cu surle și trâmbițe tunând dintr-un nor. Nici măcar atunci când ai făcut asta, oamenii nu au înțeles. Dar nu vedem și pentru că privim prea mult totul cu mintea rațională și suntem prea prinși de toate problemele noastre lumești, și ne-am pierdut simțul miracolului.

O iau din nou de la început. Uite, stau înaintea Ta și mă simt foarte mică, cu mintea roasă de teamă și îndoială, cu sufletul zbuciumat de dorințe și drame lumești, tânjind după Lumina, Adevărul și Iubirea Ta, cu luptele mele interioare și încercările mele de a fi un om bun, care nu-mi ies niciodată dacă nu pui și Tu umărul. Cred că eu nu am puterea să fac binele singură. O să-ți spun drept, pentru mine a fost umilitor când am citit prima dată în Biblie „Fără Mine nu puteți face nimic”. (Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic – by the way, îmi place cum scrii). Cum adică (prostesta ego-ul meu, mândria mea), eu sunt aia și aia și aia și am făcut aia și aia și aia, eu sunt o persoană de treabă, nu-i așa? Doar nu am omorât pe nimeni. dar a omorî nu înseamnă a lovi cu toporul într-un om la propriu, înseamnă ci a-l „omorî” pe omul de lângă noi cu critici, cu vederea în primul rând a minusurilor și neputințelor lui (a paiului din ochiul vecinului), cu îndreptățirea, cu mânia, cu superioritatea, cu nepăsarea, cu neiertarea, chiar și dacă sunt doar în mintea noastră. Tu ai spus să-l iubim pe aproapele și eu stăteam liniștită, noa, ce simplu, doar eu nu fac rău nimănui, nu mă cert, nu  vorbesc urât sau de rău pe nimeni, sunt binevoitoare și politicoasă (uf, iarăși politețea asta), încerc să mai fac ceva și pentru alții, etc etc. Dar după aceea am înțeles, Tu nu ai zis să-i tolerăm sau să le vrem binele celor din jur, ci să-i iubim (și mai mult, să-i iubim pe dușmani), ceea ce este….imposibil, dacă ești sincer cu tine. Imposibil, fără Tine.

Încerc din nou. Iată, stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi. Nu vreau să par mai bună sau mai evlavioasă decât sunt, nu vreau să am o credință ca un set de reguli. Am o teamă stupidă de copil că o să Te supăr și nu o să mă mai iubești iar uneori Te caut cu prea multă încrâncenare și nu iese nimic bun din asta. Îți spun sincer, am mintea împrăștiată când mă rog, uneori îmi vine să o las baltă. De multe ori mi se pare prea greu ce ne ceri, prea grea calea Ta și într-adevăr foarte îngustă („Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”), dar nu vreau să fiu în altă parte, fără cruce. Eu nu am știut ce este credința ca și copil și am ajuns să mă îndrept spre Tine mult mai târziu, deși acum știu că Tu ai fost cu mine tot timpul. Cel mai groaznic mi se pare atunci când mă părăsești, mi se usucă sufletul în mine și nimic nu mai are sens. Am înțeles încet încet, (citind și ascultând pe alții), că și aceasta este o încercare, ca multe altele menite să mă întărească și să-mi întărească credința, adică e spre binele meu mai înalt, cum eu nu-l pot percepe, așa cum întotdeauna Tu îmi dai ce este cel mai bine pentru mine, deși eu nu înțeleg asta la momentul respectiv.

Și când am început să merg la biserică nu înțelegeam nimic, slujbele păreau interminabile, nu înțelegeam de ce trebuie să mă spovedesc unui preot care s-ar putea să mă certe (că doar eu sunt o persoană de treabă și apoi câte se mai zic despre preoți) și ce folos poate avea asta sau ce este împărtășania. Căutam să cunosc mai întâi, să simt, și apoi să cred. Dar nu merge așa (și deabia mai târziu am înțeles câtă ignoranță și mândrie era în felul meu de a vedea lucrurile). Eu căutam o cale ușoară, sigură, cred. Căutam bucuria, dar nu se poate ajunge la bucurie decât trecând prin iadul din interiorul meu. Dar nu sunt singură în acel iad, mă ții Tu de mână. Calea spre bucurie e presărată cu lacrimi, cu răbdare, cu multă muncă interioară și smerenie…și da, cu spovedanie, împărtășanie, părinte duhovnic și biserică. Poate nici acum nu înțeleg cu totul tainele acestea și nici nu trebuie, dar acestea mi-au făcut atâta bine cum nu credeam că este posibil și pentru asta Îți mulțumesc. De fiecare dată simt o bucurie care nu are de-a face cu nimic lumesc și nu am cunoscut-o niciodată înainte când mă spovedesc și mă împărtășesc, când merg la liturghie, când stau la mănăstire și apoi simt și durerea nespusă când văd cum încet încet cu fiecare zi „cad” din nou, în mine. Dar atunci Tu ești acolo și mă prinzi, din nou și din nou.

Tu ai făcut atâtea pentru mine, iar eu nu am găsit întotdeauna curajul, cuvintele, tonul potrivit sau chiar tăcerea pentru a vorbi desprere Tine și a Te apăra (da, știu că nu ai nevoie de asta, dar eu am).  Nu mai știu cine spunea că omul e o ființă întrebătoare dar mai ales mărturisitoare. Și asta am învățat, că și a te pierde în prea multe întrebări, a tot spune eu nu știu, nu înțeleg, e o capcană, e o falsă smerenie. La un moment dat trebuie să mărturisești, e foarte important. Cu fermitate, respectând libertatea și alegerile celorlați – căci asta e cel mai mare dar al Tău pentru noi, să fim liberi, să alegem liber – dar fără teamă, politețe și „politically correct”. Așa că, da, cred! Și da, de multe ori îmi vine să spun mai degrabă „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, de multe ori mă îndoiesc, nu înțeleg, nu simt, mi-e teamă, sunt lașă, dar nu vreau să fiu pe altă cale. Îți spuneam la început că nu știu cu adevărat cine sunt, dar puținele pe care le știu cred că trebuie să le mărturisesc. De aceea Ți-am scris. „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”. Și despre asta vorbeai aici?

O să închei tot ca Oscar, care încheia scrisorile către Tine cu o dorință. Așa că te rog, Doamne-Doamne, dăruiește-le tuturor oamenilor să Te cunoască, să cunoască bunătatea și iubirea Ta, taina minunată care este ortodoxia și biserica Ta, și dăruiește-mi și mie Doamne, să cunosc toate acestea…și poate să mai tac uneori :)

Îți mulțumesc.

Cu drag,

Claudia

PS: Și închei cu câteva cuvinte dintr-una din rugăciunile mele preferate: „Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert”.

Retrospectiva 2015 in imagini

Când m-am uitat prin fotografiile din 2015, am fost surprinsă să văd că cele mai multe fotografii le-am făcut în Timișoara. Și poate că anul acesta a stat cel mai mult sub semnul descoperirii orașului meu și a locurilor de aproape.

Timisoara

Am umblat pe străzi și prin cartiere unde nu am mai fost niciodată și am fotografiat clădiri, porți, decorații…

IMG_9124și uneori am primit un dar ca acesta:

…dar am redescoperit și fotografia de stradă

IMG_7382 copy IMG_3192 copyși așa, încet încet s-a născut o serie de fotografii pe care am intitulat-o „Poporul de piatră al Timișoarei

IMG_3915 copycu care am realizat și o expoziție, care a fost un nou prilej de a-mi înfrunta frica de a vorbi în public și a prezenta ceva personal în fața oamenilor. IMG_7922Nu e ușor, dar cu fiecare ocazie de acest gen am simțit, pe lângă faptul că mi-am mai extins limitele un pic și am mai ieșit din carapace :) , că a trebuit să îmi definesc eu mai bine ce am de zis (și în sens mai larg să mă definesc pe mine), cum, ce mesaj vreau să transmit, pentru că fotografia și asta înseamnă. Anul acesta am tot avut ocazia să vorbesc în public, și la lucru, am fost invitată la Tvr Timișoara la o emisiune pe tema fotografiei, am avut un interviu la photoka.ro, am luat eu interviuri și tot așa. Oricum, mi-am propus să fac asta și în continuare, adică să fac lucruri care mă sperie și mă pun la încercare. Ca de exemplu…să cânt într-un cor. Am cântat cu Timișoara Gospel Project într-un concert caritabil. A fost o experiență deosebită și m-a făcut să mă gândesc că mi-ar plăcea ca în 2016 să cânt mai mult (nu, nu e criza vârstei mijlocii :)

Timisoara Gospel ProjectȘi tot ca idei, direcții de viitor pentru 2016 sau pentru mai departe, referitor la fotografie, mi-aș dori să fotografiez mai mult oameni (și pentru că e mai greu) în stilul documentar sau ca un proiect personal, dar încă nu mi-e clar exact ce.

În 2015 călătoriile nu m-au purtat prea departe. Am simțit că îmi doresc să descopăr mai ales România și poate chiar și mai restrâns, locurile de aproape, sau cine știe, poate acum am început să le apreciez. Și chiar mă gândeam, se pare că dorul de ducă care m-a caracterizat atâția ani s-a cam stins. Ceea ce cred că e bine.

IMG_4804 copyPetrovaselo

IMG_0950 copyȘiria

IMG_8355Mănăstirea Săraca

Și poate că cel mai mult din aceste locuri de aproape mi-au plăcut bisericile de lemn din zona Făget – Poieni,

Romanesti

Am petrecut mult (?) timp în natură și la munte, ceea ce îmi doresc să fac și în anul care vine. Am văzut atâta frumusețe…

IMG_8140cApus în munții Țarcu

IMG_8189c   Cu cortul pe vârful ȚarcuIMG_3849Cazanele Dunării

IMG_3870 copyMunții Cernei și Mehedinți, preferații mei

IMG_3713Crovurile

IMG_3890Satul Scărișoara

IMG_8693Vârful lui Stan, munții Mehedinți

IMG_4872 copyVârful Rol

IMG_6650Satul Rimetea văzut de pe Piatra Secuiului

IMG_6716Munții Trascău și mănăstirea Sub Piatră

IMG_6772Satul Sălciua

IMG_6741Cu cortul în zona Sălciua

Și am observat că am făcut foarte multe fotografii cu detalii din natură. M-am aplecat la firul ierbii ca să spun așa și am descoperit o întreagă lume acolo, și am fost uimită de câtă frumusețe și perfecțiune există într-o floare, într-o frunză, într-o picătură de rouă

IMG_2656 IMG_8716 IMG_2669 copyIMG_1282 copy

Dar nu doar natura m-a uimit, ci am întâlnit, fotografiat și descoperit oameni care m-au inspirat și poate ce îi unește este faptul că fac cu multă bucurie și dedicare ceva și pentru alții, care au ales să fie ei schimbarea pe care vor să o vadă în lume

IMG_1960

Timisoara Gospel Project

IMG_9778Asociația Look Inside

Am fost în locuri unde sufletul meu s-a simțit acasă, adică aproape de Dumnezeu și am încercat să păstrez scânteia pe care am primit-o acolo și în restul zilelor

IMG_5560La mănăstirea Oașa

IMG_6475Tabăra de la Mănăstirea Țețu

IMG_6540Mănăstirea Țețu

Anul acesta s-a întâmplat și ceva neașteptat, după mulți ani, mi-am împărțit zilele, călătoriile, gândurile și inima cu cineva

IMG_6370IMG_1272 copyRelațiile sunt o mare provocare, cred că nu doar pentru mine, dar și un cadru foarte bun pentru a lucra la sine. Normal că sunt multe de spus despre asta, dar deocamdată rămân la imagini, Și apropo de asta, am mai făcut câteva fotografii pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself (nu știu de ce, încă nu am un titlu în română pentru el), printre care și cea de mai jos

colaj relatie web Și simt că a venit vremea să închei proiectul acesta, cu o carte, o idee care stă de mult ca o sămânță în mine, care pare prea mare pentru mine. Dar trebuie încheiat cumva, ca pe o etapă ce se cere încheiată, și fotografic, și altfel, pentru a putea face loc pentru ceva nou, pentru următoarea etapă.

Ultima fotografie pe care am făcut-o în 2015 a fost… o inimă. Dar despre asta o să povestesc în articolul următor.

inima - webMulțumesc 2015!

„Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci.”

Acesta este un interviu pe care l-am luat pentru lucru, poate unul dintre preferatele mele, care m-a inspirat și cine știe, poate o să inspire și pe alții. Așa că am vrut să îl public și aici.

Anul acesta, după cum mai spuneam în articolele anterioare, a fost dedicat descoperirii Timișoarei. Acesta a fost jobul meu la merg.in/timisoara, dar uneori nu a mai fost așa clară delimitarea între job și preocupările mele personale. Cu alte cuvinte, chiar mi-a plăcut mult…„fișa postului” :) Fotografiile și articolele pe care le-am făcut nu au fost doar despre locuri din Timișoara, ci și despre oameni. Adică a trebuit să fac interviuri cu diverși oameni din Timișoara. Și aici a fost și marea provocare pentru mine. Mi-a fost greu să iau interviuri, poate că pentru oricine ar fi, când faci asta pentru prima dată. Dar de câte ori faci ceva care pare greu sau imposibil chiar, adică ceva ce te scoate din zona de confort, mai crești un pic. Și apoi, mi-a plăcut că am descoperit oameni care încearcă să facă ceva, care nu stau cu mâinile încrucișate și așteaptă să se schimbe ceva, ci contribuie chiar ei la schimbarea pe care vor să o vadă în oraș, în jurul lor.

Am învățat multe din interviuri și am și găsit inspirație în ele. Nu zic că am devenit acum peste noapte profesionistă în asta, dar ce mi s-a părut foarte interesant în cadrul interviurilor este că de multe ori, pentru a scoate ce este mai bun din experiența unui om, trebuie să adresezi întrebările potrivite. Am văzut și aici, ca și în viața personală cât de importante sunt întrebările. Practic a găsi un răspuns depinde de capacitatea de a pune întrebarea potrivită.

Iată și interviul:

„Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci.”

Un interviu cu Denise Ardelean, care a descoperit că este mai frumos să dăruiești decât să primești și asta i-a schimbat viața.  Așa a pornit asociația Look Inside, unde mai mulți voluntari cu suflet mare ajută oamenii aflați în nevoie și aduc un zâmbet pe fețele lor și ale noastre. Am povestit cu Denise despre începuturile asociației, despre ce poți descoperi atunci când privești în interiorul tău, după cum spune și numele de Look Inside, despre schimbări de direcție în viață, despre a ieși din cercul egoismului și a încerca să te pui în locul oamenilor din jur, despre proiectele asociației și cum se pot implica oamenii dacă doresc și multe altele.

1010414_10201949932562969_1115443907_nDenise

Povestește-mi despre începuturile Asociației  Look Inside.

Prima oară s-a produs o schimbare în mintea mea, când mi-am dat sema că e mai frumos să dăruiești decât să primești. La vremea aceea aveam un mic business și am început o acțiune împreună cu fetele care lucrau cu mine. De fapt, atunci era chair în preajma Crăciunului și le-am dat posibilitatea să aleagă dacă să dăm primele și fiecare să își ia ceva pentru sine sau să facem ceva cu ele. Și cam toată lumea a acceptat provocarea și uite așa am strâns primii bănuți, primele alimente și le-am dus la o familie săracă. După aceea, am mai făcut acțiuni de acet fel de Paște sau cu alte ocazii, am văzut că lucrurile se întâmplă fără să le planifici sau să te gândești prea mult la ele. Pur și simplu curgeau, veneau de la sine, și oamenii și resursele. Și așa, cam jumătate de an mai târziu a apărut ideea de Look Inside. Era inspirată de faptul că atunci când te uiți înlăuntrul tău găsești resursele necesare să te accepți, să te împlinești și astfel să dăruiești. Deci Look Inside, privește în interior și acolo vei găsi tot ce este necesar pentru a putea dărui mai departe.

„Mi-am dat sema că e mai frumos să dăruiești decât să primești.”

Dacă vorbim de dăruit, este vorba și de timp. Toată lumea spune că nu are timp, este într-o continuă alergătură și veșnic nu reușește să facă tot ce și-a propus. Oamenii deabia au timp, spun ei, să-și rezolve propriile probleme, tu cum reușești să ai timp și pentru problemele altora?

Păi în primul rând trebuie să facem diferența între problemele proprii și problemele induse de societate, dintre nevoile tale cu adevărat importante și nevoile pe care, din nou, societatea ți le creează și te face să crezi că ai nevoie de atâtea mii de lucruri. Și atunci când lucrurile se simplifică în viața ta, îți dai seama că poți ajuta la împlinirea nevoilor de bază și a altor oameni, ma refer la hrană, adăpost, educație, în unele cazuri. Așa a fost și la noi. Cel puțin pe mine mă motivează ideea că nu am nevoie de atâtea lucruri în viața fizică din lumea aceasta, ci să am nevoile de bază acoperite și apoi din suplimentul de timp pot distribui în folosul celorlalți.

Cred că și ceilalți voluntari care sunt acum în Look Inside, după cum spune și cumvântul, voluntariat, atunci când simt că au resurse, timp, energie să dăruiască sunt bineveniți. La noi nu există „trebuie să faci asta”. Când simți că vrei să fii voluntar ușa este deschisă, când simți că vrei să iei o pauză, faci asta. Ideea este de a face ce simți. Tot ce faci trebuie făcut cu suflet, că altfel degeaba faci. Până la urmă mâncarea este doar ceva ce intră și iese, dar modul în care o dăruiești și ce pui în ea când o dai, dacă ai simțit în inimă că vrei să o dăruiești, eu cred că asta face diferența.

Povestește-mi despre viața ta în afară de Look Inside. Ai și alt job pe lângă asta?

Da, este un job pe care l-am avut cam tot timpul, împreună cu mama mea avem un centru de formare profesională. Și am noroc cu mama mea, pentru că acum am și bebelușul și atunci când doarme mă mai ocup de lucru (râde). Și apoi am noroc că la Look Inside avem acum o echipă așa frumoasă, lucrurile curg, simt că s-ar descurca foarte bine și fără mine.

Cam câți membri are echipa Look Inside acum? Cum v-ați adunat?

Păi ne-am adunat, după cum spuneam, stând cu ușile deschise. Cine a vrut să vină, a venit. Cine a vrut să plece, a plecat. Cine a simțit că vrea să stea alături de noi, a rămas. Și așa ne-am adunat acum vreo 40 de oameni. Și ne mai rotim, unii participă mai mult într-o anumită perioadă a anului, alții în alta, fiecare contribuie cu ceva, așa că în mod constant suntem vreo 25.

„Motto-ul meu este: o faptă bună în fiecare zi.”

Mă gândesc că există și momente mai grele sau părți mai puțin plăcute în activitatea voastră. Care ar fi acestea? Pentru a oferi o perspectivă realistă.

Greu e atunci când îți pierzi motivația și te afunzi în probleme, sau așa-zisele probleme, sau în anumite capcane mentale, de genul „oare ce o să facă cu lucrurile acestea pe care eu le dau?”

Da, îndoiala…

Exact, îndoiala. Însă eu le iau întotdeauna în râs un pic pentru că sunt convinsă că sunt probleme mentale ale fiecăruia, sunt doar niște concepte, niște concepții în care ne blocăm. Sau poate uneori niște orgolii, dar eu nu simt că asta a fost așa de mult o problemă în cazul nostru. Poate că timpul ne blochează uneori. Dar și timpul este tot un concept mental. Câteodată noi ne luăm mai mult decât putem duce, avem vreo patru-cinci proiecte pe lună și de multe ori nu avem resurse umane sufieciente ca să facem față. Dar pot să zic și ce ne ajută.

Asta era chiar următoarea întrebare. Cum îți regăsești motivația. Sau de fapt cum ți-o găsești?

Eu mi-o găsesc cu motto-ul că trebuie să fac o faptă bună în fiecare zi. La sfârșitul zilei mă gândesc la asta.

Și nu trebuie să fie ceva măreț, nu?

Nu, deloc. Poate să fie o vorbă bună, o îmbrățișare. Chiar și atunci când ai altele pe cap, chiar și atunci când te rupi din modelul acesta, forțat oarecum, simți totuși că e mai important să dăruiești decât să îți vezi în continuare de egoismul specific nostru în epoca aceasta. Partea bună este că oamenii ne sar în ajutor tot timpul, când cerem o mână de ajutor pentru alți oameni. Pur și simplu se mișcă lucrurile. Am făcut case întregi, le-am renovat, acum câteva zile s-a mutat un hambar dintr-un sat în alt sat. Lucruri incredibile, dacă stai să te gândești. Ca să nu mai vorbim de amenajări de apartamente cu mobilier, haine, mâncare, pentru oameni nevoiași. Mulți zic „în ce lume negativistă și egoistă trăim” dar eu chiar nu pot să-mi dau seama despre ce vorbesc (râde). Dar probabil este doar perspectiva mea asupra lucrurilor. Și așa s-a întâmplat să mă înconjur de oameni de acest fel.

„Le-aș spune oamnilor să fie mai atenți la cei din jurul lor și poate să încerce să se pună în locul lor, dar în tot ce înseamnă în locul lor. Poate că noi privim lucrurile foarte de sus, dintr-o perspectivă bună a vieții și nu suntem deloc recunoscători.”

Cred că depinde mult ce alegi să vezi, pentru că e o alegere, nu? Și apoi ce alegi să faci cu asta până la urmă. Depinde de fiecare din noi ce perspectivă asupra vieții alegem.

Da, și eu văd că mulți oameni chiar vor să ajute, ne ajută mult. Noi nu ne bazăm nici pe fonduri europene, nu avem nici angajați, suntem oameni care fiecare are un job și ne întâlnim la Look Inside și facem proiecte împreună. Iar apoi, de patru ani de când existăm oamenii au văzut că noi chiar facem ceva cu ce pun ei la dispoziție. De obicei nici nu cerem bani, ci obiecte, materiale, mâncare, lcururi

Cred că voi acționați și ca un catalizator. Poate că de multe ori oamenii ar dori să dăruiască, să se implice, dar nu știu cum, unde

Da, și atunci renunță rapid, asta e problema.

Aș mai vrea să te întreb, așa, bazat pe experiențele tale, ce mesaj le-ai transmite oamenilor.

Cred că le-aș spune să fie mai atenți la cei din jurul lor și poate să încerce să se pună în locul lor, dar în tot ce înseamnă în locul lor. Pentru că e ușor să zici uită-te la acela ce face sau cum procedează, dar dacă te-ai pune în locul lui cu toate problemele lui, cu toate traumele lui mentale, toate dramele pe care le-au trăit unii oameni care i-au făcut să ajungă pe stradă sau să renunțe la educație, poate ai înțelege că nu se știe niciodată unde ești și unde o să ajungi. Și acum poate noi privim lucrurile foarte de sus, dintr-o perspectivă bună a vieții, că așa am ajuns în lumea asta să le avem pe toate.

Le luăm de-a gata…

Da, nu ești deloc recunoscător. Să-ți imaginezi dacă ai fi în poziția lui oare ce s-ar întâmpla, cum ai reacționa? Cum ar fi să treacă lumea pe lângă tine fără să se uite la tine și să nu dea doi bani.

„Cred că oricine când se uită în interior își dă seama că suntem și am fost făcuți pentru iubire și am ajuns în cu totul altă direcție.”

Spuneai la început că la un moment dat s-a produs o schimbare în mintea ta, și ai trecut de la a primi și a acumula la a dărui, iar asta a devenit cel mai important lucru pentru tine. Cum s-a produs schimbarea aceasta, dacă îmi poți povesti.

Nu știu cum va fi înțeles asta în public, dar o să încerc să povestesc. Pentru mine schimbarea cea mare a produs-o… tăcerea.  Tăcerea și meditația. Atunci s-a produs marele shift, am realizat cât de egoistă sunt, cât de self-centered, cât de materialistă, îmi doream atâtea lucruri…

Deci te-ai uitat în interior. Look inside…

Da, m-am uitat în interior, foarte adânc. S-a întâmplat la un curs de meditație de zece zile, în care am stat în tăcere totală. Și după aceea am plâns mult, pentru că mi-am dat seama că am trăit o viață fără sens. Atunci aveam un salon de înfrumusețare, mai voiam să deschid vreo două, eram într-o totală nebunie, eu nu știu ce s-ar fi întâmplat cu viața mea dacă nu m-aș fi trezit. Și atunci când m-am trezit, mi-am dat seama că trebuie să mă îndrept spre cu totul alte valențe și valori în viața mea.

Deci așa s-a întâmplat, cu multă privire în interior. Și cred că toată lumea când se uită în interior își dă seama că suntem și am fost făcuți pentru iubire și am ajuns în cu totul altă direcție.

Poate că asta e problema, că oamenii în general nu prea își găsesc sau nu își fac timpul acela să se uite în interior. Să stea în primul rând. Sunt prea prinși în lume, să merg undeva, să cumpăr ceva, să fac ceva.

Da, și m-a mai ajutat mult un film, The Shift. Acolo spunea că realizezi încotro mergi cu adevărat în viață când îți dai seama că nu ești nici ceea ce ai, nici ceea ce faci, ce profesie ai, nici ceea ce cred ceilalți despre tine, nici ceea ce ești în momentul prezent, cu toate lucrurile și oamenii din jurul tău. Ești doar o mică piesă din puzzle și fără puzzle-ul întreg nu te duci niciunde.

„Asociația Look Inside este orientată spre două direcții: a dărui și a-i învăța pe oameni să dăruiască. Astfel, vom continua cu proiectele prin care donăm oamenilor aflați în nevoie, dar și cu proiectele de conștientizare.”

Hai să ne uităm puțin și înainte. Vorbește-mi de proiectele de viitor Look Inside.

În ultima vreme ne-am axat mai mult pe educație. Aici am avea nevoie de ajutor și susținere. Oameni care ar dori să facă voluntariat pentru copii de la sat care au perspective limitate. Am deschis două after-school-uri în două sate din județul Timiș la care încercăm să mergem săptămânal sau măcar o dată la două săptămâni cu diverse activități astfel încât să le lărgim orizonturile. Să le arătăm că există mai multe profesii, că poți să studiezi. Am fost acolo cu dentiști, cu pompieri, cu profesori, cu aviatori, ca să-și dea seama că există lucruri și în afara universului lor cunoscut. Pentru că de multe ori la sate, datorită lipsei de educație sau a educației precare se perpetuează un model nu foarte benefic. Pentru femei copii la vârste fragede, abandon, sărăcie, pentru bărbați băutura, lipsa ocupației. Și dacă copiii nu văd alte modele, nu se va schimba nimic niciodată. Și atunci noi asta am încercat, să mergem și să le oferim alte modele, să le lărgim perspectiva. Și asta o să încercăm să facem și în 2016. Și aici chiar avem nevoie de ajutor, oameni dispuși să dea două-trei ore din timpul lor și să stea cu copiii, să se joace, să le arate, să se uite la un film împreună. Am făcut locuri dotate cu calculatoare, videoproiectoare, tot cu ajutorul oamenilor.

În continuare dorim să dăruim acolo unde este cazul, unde sunt bătrâni lăsați singuri, săraci, unde sunt persoane aflate în impas.

Până la urmă, asociația era orientată spre două direcții: a dărui și a-i învăța pe oameni să dăruiască. Astfel, vom continua cu proiectele prin care donăm oamenilor aflați în nevoie, dar și cu proiectele de conștientizare.

„Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.


Pe lângă proiectele menționate, în ce s-ar mai putea implica oamenii, dacă doresc, împreună cu Look Inside?

Acum avem mai multe proiecte active. De exemplu o colegă a pornit proiectul „Pachețelul de școală”. În fiecare zi profesoarele pregătesc o gustare pentru copii, pachețelele fiind obținute din donații. Deci aici se pot implica. Și doar într-o lună acest proiect ne-a demonstrat  că s-a redus foarte mult abandonul școlar. Copiii vin la școală, au ce mânca și atunci rămân pănă la sfârșitul orelor, ceea ce înseamnă mult. Altfel, nu reușeau să ajungă, sau îi puneau părinții la treabă în detrimentul școlii.

Apoi mai e proiectul cu bonurile de masă, pe care-l derulăm în fiecare lună. Adunăm bonuri de la cine dorește să doneze și apoi cumpărăm alimente și diverse produse pentru gospodărie pentru familii foarte sărace.

Ne-am mai implicat înproeictul cu reciclarea. Adunăm hărtie de la diverși donatori și în urma reciclării rezultă bani pe care-i folosim în proiectele noastre. Și aici nu avem resursele umane suficiente pentru a strânge toată hârtia pe care vor să o doneze firme, oameni.

Apoi mai sunt afterschool-urile, de care am vorbit deja.

Cine dorește poate să facă donații sau să completeze formularul de 2%.

Acum în perioada aceasta, avem proiectul de Crăciun, prin care strângem scrisori de la copii din familii sărace din satele din județul Timiș și apoi, din donații facem pachete pe care le ducem în dar de Crăciun copiilor. Și aici avem nevoie de persoane care să fie Moș Crăciun, de lucruri, de transport.

Spune-mi un ultim gând, cu care să încheiem

Cuvintele lui Gandhi, „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Mai multe detalii despre Asociația Look Inside și proiectele sale pe pagina de facebook: www.facebook.com/asociatialookinside

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

Invitatie la expozitie de fotografie

IMG_3903-copy

Anul acesta subiectul fotografiilor mele a fost în mare măsură Timisoara. Tot umbland prin oraș, am descoperit multe străzi, case, porți, zone prin care n-am mai umblat sau poate nu am fost atentă la ele, dar am fost mai ales impresionată de detaliile clădirilor, așa că am realizat o serie de fotografii pe această temă.

Asa ca va invit la un exercitiu de atentie la lumea din imediata noastra apropiere, la Timisoara, orasul prin care trecem de multe ori prea grabiti, caruia ii vedem de mutle ori doar “bubele” si poate nu mai vedem frumusetea lui. Caci fotografia este de cele mai multe ori un exercitiu de atentie, de a descoperi lumea din imediata apropiere si a o scoate astfel din sfera banalului.

Am numit acest proiect poporul de piatra al Timisoarei pentru ca mi s-a parut ca există o întreagă lume mută, nemișcată, de piatră care locuiește orașul alături de lumea noastra vie. Sunt personaje de toate felurile: femei serioase sau lascive, bărbaţi incruntati, muncitori si copii bucalati, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci care tind spre cer, flori care rasar din ziduri, catei cu cozi intortochiate, bufnite si alte zburatoare si animale fantastice.

Joi, 24 septembrie, de la ora 19.00 la Ambasada, Str. Anton Seiller, nr. 2, în cadrul festivalului Support Art va invit la o expozitie de fotografie care prezinta o mica parte din acest popor de piatra al Timisoarei. Va stept cu drag :)

Si cam asa a aratat expozitia

IMG_7922 IMG_7923 IMG_7924

PS: Si inca o mica stire, am fost invitata la rubrica “Fotograful lunii” pe site-ul photoka.ro. Multumesc! Puteti citi articolul aici.  Si in engleza aici.

De la munca

Când mi-am văzut prima dată contractul de muncă, ce poate fi mai prozaic, am rămas un pic uimită. Pe el era scris fotografă. Oa, chiar sunt fotografă? Deci am un job unde trebuie să fac exact ce făceam în timpul meu liber. Scriu și fotografiez. Aici. Și poate de aceea am postat mai puțin pe blog de ceva vreme, pentru că toată energia mi se duce spre lucru. E un alt fel de scris și alt fel de fotografiat și vorba aceea, I welcome the challenge, chiar simt că am învățat multe de când cu jobul acesta și am făcut lucruri noi, care mi-au mai exitins limitele un pic. Scriind articole şi făcând fotografii cu Timişoara – obiective turistice, cartiere, evenimente, interviuri, a fost şi o ocazie să fiu mai atentă la oraş, să descopăr multe detalii pe care nu le văzusem sau ştiusem înainte. Iar acum parcă îl simt și mai mult acum ca pe orașul meu.

Știți citatul  acela celebru, că dacă îți place ce faci, nu vei munci nici o singură zi din viața ta. Sincer, nu cred că este adevărat. Dacă îți place ce faci și ce faci te reprezintă și este un lucru în care poți să-ți folosești din plin calitățile și abilitățile tale, atunci lucrezi tot timpul de fapt. Și e foarte greu să te detașezi de lucru. Dar pe de altă parte, nu e doar un job. Şi am văzut că înainte, în alte joburi, deşi lucrasem bine, nu folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu, care zăcea adormit, nefolosit, nedescoperit. Iar acum pot să dau mult mai mult. Pentru mine e ceva nou asta. Aşa că sunt foarte recunoscătoare pentru jobul acesta și… sunt curioasă ce va urma.

Aș vrea să public și aici o mostră din ce fac la lucru. Dintre toate articolele, cred că pentru acesta mi-a făcut cel mai mult plăcere să mă documentez, să fotografiez, să scriu.

Nimeni nu se mai plimbă pe strada Eugeniu de Savoya

Zilele astea nimeni nu se plimbă pur şi simplu pe strada Eugeniu de Savoya. Doar dacă trebuie neapărat să treacă pe acolo. Strada e în plin şantier, ca întreaga zonă, de altfel. În unele zile apar săpături, alteori te trezeşti faţă în faţă cu excavatoare, camioane şi muncitori joviali, alteori, la ora amiezii, este doar o căldură dogorâtoare şi praf stătut ca într-un oraş pustiu din western-uri. Şi totuşi, dacă mergi încet, cu ochi scormonitori, atent totuşi să ocoleşti gropile şi nu te înverşunezi împotriva şantierului, poţi descoperi multe comori ascunse.

 IMG_6016
Strada cu cea mai bogată istorie din oraş
Strada aceasta acum ocolită este poate strada cu cea mai bogată istorie din oraş. Pe aici au trăit sau au trecut câţiva dintre cei mai importanţi oameni care au schimbat cursul istoriei oraşului şi chiar a ţării.
Aici era poarta Forforosa, pe unde a intrat în cetate glorios prinţul Eugeniu de Savoya după ce i-a învins şi alungat pe turci din Timişoara în 1716. Acum pe locul acela se află o cădire care ar avea mare nevoie de renovare, cu o inscripţie şi un basorielef puţin vizibil care marchează evenimentele ce au avut loc aici.
Strada găzduieşte sediul Diecezei romano-catolice, o clădire frumoasă, cu elemente neo-clasice şi baroce, care se întinde în cadrilater pe trei străzi, care are unul dintre cele mai frumoase portaluri baroce din oraş.
IMG_2441
Pe strada Eugeniu de Savoya se aflau câteva dintre cele mai celebre restaurante, birturi şi hoteluri din oraş, cum este Hotelul La Trompetist. Aici au stat personaje istorice importante: împăratul Franz I cu tezaurul coroanei habsbugice şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Chiar şi fără a şti toate acestea, clădirea atrage atenţia prin arhitectura sa deosebită şi acoperişul în formă de cupolă ţuguiată, care aduce cu o trompetă.
IMG_6021
La numărul 11 se găseşte Casa Solderer, denumită astfel după primarul Peter Solderer, care a pus şi piatra de temelie a Primăriei germane din Piaţa Libertăţii, astăzi Primăria Veche. Era prima clădire cu locuinţe de închiriat din Timişoara şi una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş la vreme arespectivă. Astăzi, ca multe clădiri din zonă, ar avea nevoie de renovare pentru a-i reda farmecul, însă chiar şi aşa merită o incursiune în curtea interioară care are un aer din alte vremuri.
Aici a funcţionat la parter faimoasa crâşmă „La Trei Coroane”, care pe vremuri a fost reclamată la primărie că aici s-ar auzi gălăgie şi muzică şi după ora 22, ora la care trebuia să înceteze muzica la orice stabiliment din oraş.
IMG_6037
În clădirea de la numărul 12, unde se găsea cârciuma „La Inorog”, s-a născut Karl Brocky, care a ajuns pictorul curţii regale a Angliei, iar operele sale sunt expuse în marile muzee ale lumii şi pot fi văzute şi la Muzeul de Artă din Timişoara. Tot în această clădire a locuit Ignatz Leyritz, care a realizat în 1857 la Timişoara prima centrală telefonică.
La capătul străzii, mergând spre Bastion, se găseşte clădirea impunătoare a Tribunalului, numită Palatul Dicasterial, construit în stilul renaşterii italiene, despre care se spune că este o copie după palatul Strozi din Florenţa.
IMG_6057
Strada unde merită să te opreşti
Strada Eugeniu de Savoya nu înseamnă doar istorie, ci ne oferă trecătorului nu prea grăbit multe prilejuri de a ne opri, degusta, cumpăra, admira, descoperi.
Chiar la începutul străzii, când vii dinspre strada Mărăşeşti, se găseşte o bibliotecă mai deosebită. E vorba de Bibliotheka, unde în locul cărţilor vei găsi vinuri, delicatese şi alte produse a căror marcă este calitatea şi rafinamentul.
La numărul 11, pe locul unde în urmă cu două secole se găsea crăşma celebră „La Trei Coroane” acum ne agaţă privirea un tirbuşon plantat pe clădire, care ne arată că aici se găseşte Enoteca de Savoya, locul ideal pentru degustări de vinuri de calitate şi evenimente culturale, al cărui motto ne face să zâmbim „Viaţa e mult prea scurtă ca să bei vinuri proaste”.
IMG_6086
Trecutul dă mâna cu prezentul pe la mijlocul străzii, unde cocoşul cu aripile deschise şi ciocul căscat, imortalizat în metal verzui pe clădirea unde pe vremuri a fost localul „La Cocoşul Negru” veghează asupra a două baruri ce stau faţă în faţă, cu numele lor şuie şi atmosfera relaxată, Zai şi Dada, care ne îmbie la o cafea, limonadă sau poveşti. Iar pe trotuarele care de fapt nu există încă, oamenii au reluat în stăpânire spaţiul invadat de săpături, fierărie şi betoane, şi aşa şi-au făcut apariţia şi câteva terase.
La la numărul 10 ne atrage privirea o vitrină plină de culoare şi originalitate, este Ozz Vintage House, locul unde îţi doreşti ca apartamentul sau casa ta să fie mai mari pentru a putea decora cu produsele adorabile, de la farfurii pictate la veioze, de la tablouri la gablonţuri, de la perne cu modele cusute la ceramică, care poartă nota inconfundabilă vintage Ozz. Tot aici găseşti vestimentaţie sau produse manufacturate de artişti locali şi mic mobilier recondiţionat şi pictat de la Atelierul Rozz, o afacere pusă pe roate sau mai bine zis pe lemn şi culori de timişoreni cu idei geniale.
IMG_6043
Iar dacă vrei să bei o cafea bună într-un decor artistic, cafeneaua Mokum e locul ideal, care te îmbie cu motto-ul său „Slow coffee”. E un spaţiu mic, cu un design interior deosebit, unde poţi vedea mini expoziţii de postere sau de fotografie sau poţi cumpăra cărţi, picturi sau obiecte manufacturate ale artiştilor locali. Aici bunul gust şi ospitalitatea sunt la ele acasă, iar cafeaua este servită cu drag şi cu zâmbet chiar de către patroni. Şi să nu fiţi surprinşi dacă veţi merge pentru o cafea şi vă veţi trezi zăbovind mai mult de dragul atmosferei de acasă şi conversaţiilor faine cu cei de-ai casei.IMG_6044
Strada cu detalii deosebite care se dezvăluie doar ochiului atent
Strada Eugeniu de Savoya poate fi privită prin ochiul arhitectului sau pur şi simplu al iubitorului de frumos, ea având o estetică deosebită care se dezvăluie doar omului împins a vedea frumosul dincolo de aparenţa nu foarte îmbietoare a străzii în reconstrucţie. Dacă intrăm în curţile interioare cu porţi masive de lemn, unde acum se găsesc firme sau birouri notariale, putem admira bijuterii arhitecturale: scări spiralate cu grilaje din fier forjat pline de înflorituri, curţi interioare unde cerul se arată doar sus, ca un pătrat albastru, înconjurat de balcoane rectangulare cu flori, sculpturi de gips în formă de lei, capete de femei sau forme unduitoare care împodobesc pereţii. Dacă ne îndreptăm privirea în sus putem vedea bovindouri bogat decorate, acoperişuri cu forme deosebite, basoreliefuri elegante care decorează pereţii clădirilor, porţi cu mici sculpturi sau volute elegante de metal şi chiar şi o clădire în ruină, din care au rămas doar o parte din boltele arcuite de cărămidă, printre care cresc ierburi înalte are farmecul ei în acest peisaj atât de divers.
 IMG_6081
Timişorenii trec pe străzile din zona Unirii cuprinse de şantierul care pare să nu se mai termine şi se îmbărbătează „Va arăta foarte frumos când va fi gata”. Asta speră şi strada Eugeniu de Savoya, care şi-a trăit trecutul plin de glorie, iar acum îşi iţeşte capul timid din şantierul care a desfigurat-o, aşteptând oamenii care să o redescopere şi să o admire aşa cum este. Şi pe bună dreptate, au ce admira.

Cel mai fain loc de pe Pământ

…este Herculane. (pentru mine)

eu - inima - Herculane

Mi-am dat seama de asta când eram departe. Probabil că nu se poate altfel, trebuie să ne îndepărtăm de un lucru (chiar până la punctul de a-l pierde) pentru a-l putea vedea mai bine. Doar când suntem departe de un loc, de o ţară, de un om, de o familie (de noi înşine, de fapt) înţelegem că depărtarea în termeni fizici nu are nici o însemnătate, căci sufletul este cel care ne spune şi de la mii de kilometri de ce şi de cine suntem apropiaţi. Adică cine suntem cu adevărat. Doar că vocea asta a sufletului este foarte firavă, de multe ori înăbuşită şi nu este întodeauna uşor de ascultat, pentru că în majoritatea cazurilor te face să renunţi la confort, la cunoscut, te face să înfrunţi demoni din interior şi să treci prin chestii pe care ai prefera bine mersi să le ocoleşti.

Acum vreo patru ani locuiam în Belgia şi eram, cum s-ar zice, realizată. haha. Aveam un job confortabil şi bine plătit (nu zic asta ca să mă laud, ci doar ca o constatare, ca şi cum ar fi fost cald afară), îmi permiteam să îmi cumpăr ce îmi doream, orice mic sau mare răsfăţ şi aş fi putut să călătoresc oriunde în lume. Şi totuşi, printre bilete de avion şi planuri de vacanţă spre locuri îndepărtate mă trezeam că îmi dădea târcoale un gând: cât mi-aş dori să fiu la Herculane! Da, Herculane acela în ruine, cu munţii pe care i-am colindat ani de-a rândul cu oameni care sunt şi nu mai sunt. Atunci vocea aceea firavă a sufletului îmi zicea că nu sunt în locul potrivit. Dar, după cum ziceam, nu e uşor să asculţi vocea aceea. Pentru că puterea inerţiei e mare şi puterea modelelor din jur e şi mai mare, care-ţi spun că fericirea e confortul şi distracţia şi zâmbetul cu orice preţ, şi îndepliniera tuturor dorinţelor, care normal că implică acel “să îţi permiţi”. Iar eu îmi permiteam. De ce aş renunţa la asta pentru…Herculane?!

Şi apoi, mi se întâmpla să merg cu trenul prin Belgia sau Germania sau pe undeva prin Europa “civilizată” (după cum o numim noi în România) şi să mă uit la peisajul acela perfect, curat, alineat, parcelat, perfect îngrijit, cu iarba care parcă creştea la aceeaşi înălţime, şi tânjeam să văd un câmp lăsat în voia lui, un câmp cu buruieni, mă înţelegeţi? O pădure nealiniată. Un câine vagabond pe care să-l mângâi pe stradă. O casă care se cojeşte, cu o babă în poartă. Poate că nu-s eu făcută pentru “civilizaţie”. Sau poate că rădăcinile acelea merg mult mai adânc decât credeam eu.

Mi-am dat seama că toate au un preţ. Nu ştiam cum să explic de ce nu-mi placea “dincolo”, ziceam că e vremea, că oamenii sunt reci…dar nu e asta. Sunt rădăcinile acelea. Sau şi mai mult, drumul meu în viaţă nu trebuia să rămână definitiv acolo. Acum, că m-am întors în România mi-e foarte clar asta. Poate că dacă nu plecam şi nu aş fi fost departe, nu aş fi înţeles asta.

Şi toate gândurile-rândurile acestea au fost declanşate de o excursie la Herculane, care a rămas acelaşi loc de suflet pentru mine. Într-adevăr, cel mai fain loc de pe Pământ.

Mai jos sunt câteva imagini din ultima excursie la Herculane, prin satul Scărişoara şi Crovuri

IMG_3894 copyIMG_3890IMG_3881IMG_3870IMG_3863

IMG_3699

IMG_3702

IMG_3713IMG_3761IMG_3753IMG_3738

IMG_3895 copy

Şi un album cu fotografii realizate în decursul a mai mulţi ani la Herculane  aici

Articole pe aceeaşi temă:

Herculane: Disco days are over

Lecţia: cal, vacă, floare, copac, munte, cer, biserică, acasă

Pamantul vazut de sus

IMG_0950 copy
De fapt, nu foarte de sus, ci de pe la 500m, de pe dealul Şiriei, un loc unde pare că s-au întâlnit toate vânturile. Nu o să vă povestesc istoria locului. Deşi poate fi foarte uşor ghicită, la fel ca în gloria apusă şi melancolică a tuturor ruinelor, care ne amintesc că totul trece. Ca în orice creaţie, la început e o idee, se pune piatră peste piatră cu multă trudă, oamenii se adună, trăiesc, muncesc, se plictisesc, se iubesc, se ceartă şi se războiesc, se luptă pentru putere şi idei, ca până la urmă totul să fie dărâmat şi abandonat. Şi rămân doar urme din ideea, înflorirea şi energia din anii de glorie (sau de viaţă).

Istoria modernă a locului arată diferit. Acum cetatea e “cucerită” în alte scopuri. De exemplu, aici e un un loc cunoscut pentru cei care zboară cu parapanta, tocmai datorită vânturilor bune şi puternice. Şi mai e un loc de întâlnire şi picnic pentru adolescenţii din satele din jur, care se caţără la liber, cu strigăte de izbândă pe zidurile vechii cetăţi pentru a impresiona fetele. Sau mai e o ţintă de o drumeţie de weekend pentru orăşeni ca mine care caută să iasă din îngrădeala oraşului şi să respire suflul naturii şi al orizonturilor deschise, care tânjesc să se aşeze pe iarbă şi să mănânce un senvici din rucsac, care, oricât de simplu, întotdeauna e delicios după ce ai urcat un deal împreună cu prietenii.

Şi totuşi, ca să vorbesc şi de fotografie, ca un fotograf ce nu mă simt :) aş vrea să spun că titlul articolului a fost inspirat, poate ştiţi, de proiectul fotografic cu scop ecologic al lui Yann Arthus Betrand – Earth from Above (La Terre Vue du Ciel), care a călătorit în toată lumea şi a fotografiat din elicopter oraşe, deşerturi, sate, câmpuri, construcţii, munţii, oceane, insule, comunităţi izolate. Ce m-a impresionat când am văzut expoziţia şi cartea lui a fost cât de diferit se vede totul de sus, adică dacă schimbi perspectiva. Locuri care păreau văzute de la nivelul solului că sunt aride, aglomerate, murdare sau că nu au nimic special, căpătau o frumuseţe aparte atunci când erau văzute de sus. Sau chiar şi locuri turistice, spectaculoase, aveau o armonie şi un sens aparte fotografiate din elicopter.

Dar să revin la Şiria, Văzut de jos, este un sat ca oricare altul, nimic special. Însă văzut şi fotografiat de sus, m-a surprins şi pe mine cât de frumos este.

Şi ca de obicei, nu mă pot opri să nu fac o paralelă între fotografie şi viaţa de zi cu zi. Pentru că de multe ori am văzut cum lucrurile şi evenimentele din viaţa noastră pe care le considerăm banale, urâte, nedrepte, fără rost, sau pur şi simplu de tipul “de ce mi se întâmplă mie” capătă sens şi frumuseţe şi conexiune cu întregul vieţii atunci când le privim mai de “sus”. Când reuşim să ne ridicăm ochii din imediat, din priveliştea de la “pământ”. Dar cum facem să ne “ridicăm”? Cum reuşim să schimbăm perspectiva?

Hehe, ne cumpărăm un elicopter :)

IMG_0910 copy

IMG_0928

IMG_0926

IMG_0934 copy

IMG_0935 copy

IMG_0949 copy

IMG_0947 copy

IMG_0965c web

IMG_0961 copyŞi ceva la final: Fotografia de mai sus am făcut-o chiar la finalul zilei, când coboram de pe dealul Şiriei, Mă opream din când în când să fotografiez cerul cu raze filtrate de nori, care se întuneca tot mai mult. Fotografiile erau ok, dar le lipsea ceva. Şi atunci a apărut pasărea aceasta, care plana lin, dusă de vânt în cercuri largi. Am reuşit o singură dată să o prind în poză, poza de mai sus. Timpul de expunere al fotografiei a fost de 1/300 sec. Şi m-am gândit, iată că această a treisuta parte dintr-o secundă dintr-o viaţă o voi ţine minte. Iar restul secundelor?

Retrospectiva 2014 in fotografii

IMG_4623 copy web

După cum scrie pe indicator, Varful Padeş din munţii Poiana Rusca. A fost prima ieşire cu cei de la Prietenii Naturii Timişoara, oameni faini cu care am mai umblat anul acesta pe munte. recomand :)

IMG_4878 copyLa Pădurea Verde, primăvara.

IMG_5450

La Festivalul Support Art am prezentat expoziţia foto cu proiectul meu “Cititorii” care a fost un pretext de a-mi înfrunta teama de a vorbi în public şi a prezenta ceva personal în faţa oamenilor. N-a fost chiar aşa de rău :) aşa că am mai repetat experienţa anul acesta, cu încă o expoziţie personală şi una de grup.

Chiar în faţa blocului meu. Ce frumos să ieşi din casă şi să vezi…SOARE :)

IMG_6381 copyÎn fiecare an în luna mai ies să fotografiez macii.

 

IMG_6691web

IMG_6824 copy

În iunie am ajuns pentru prima dată într-un loc pe care voiam să-l văd de mult, Crovurile din Munţii Mehedinţi. Extraordinar loc! Şi o incursiune scurtă în satul Dobraia, pe drumul spre Arjana. Aici mai vreau să explorez!

IMG_7370

De câţiva ani îi însoţesc, ca fotografă, pe cei de la Timişoara Gospel Project, şi mă bucur de entuziasmul şi bucuria lor. Aici la aniversarea de 10 ani, într-un concert de excepţie, Gospel meets symphony, cu orchestra Filarmonicii Banatul.IMG_7913 copyÎn munţii Parâng, într-o tură cu Prietenii Naturii, dedicată bujorului de munte.

_MG_8622 copy

_MG_8591 copy

_MG_8518 copyCred că acesta a fost cel mai frumos moment fotografic şi nu numai al anului 2014, tabăra de fotografie de la Mănăstirea Ţeţu, din Munţii Şureanu. Am scris despre asta mai multe aici. Iar spre finalul anului am organizat şi o expoziţie de grup împreună cu participanţii la tabără.

_MG_9142 copyUrmează o perioadă liniştită, de contemplaţie şi sedimentare. Şi un răsărit la Constanţa. Ca să nu-mi ies din mână cu trezitul la ora 5. Fotografii ştiu de ce :)

IMG_9279La final de septembrie, o tură de o zi pe Vârful Ţarcu. Chiar dacă am făcut traseul acesta de multe ori, rămâne unul dintre munţii mei preferaţi.

IMG_9354 copyO excursie cu Clubul Bănăţean de Turism la Lindenfeld, un alt loc pe care voiam să-l văd de mult. A fost frumoasa drumeţia de toamnă peste dealuri însorite, şi satul părăsit cu istoria lui.

IMG_9439 copy

IMG_9446 copyToamna m-am întors din nou în Herculane şi Crovuri, aşa de mult mi-a plăcut.

IMG_0113

Şi lumea din imediata noastră apropiere trebuie explorată cu atenţie, aşa că spre finalul anului am fotografiat Timişoara în reconstrucţie (am scris despre asta aici)

IMG_0527 copyDecembrie a venit cu ninsoare şi seri calde şi tihnite petrecute acasă, cu pisicul cel năstruşnic :)

IMG_0636

În 31 decembrie spre înserat, nu îmi pregăteam toaleta de revelion :) ci eram în natură, mergând prin zăpadă mare şi ger, cu picioarele şi mâinile îngheţate, cu aparatul la gât, admirând şi fotografiind un apus minunat (fiecare apus e minunat, de fapt) la Muntele Mic. Şi m-am gândit că e o încheiere bună şi reprezentativă pentru anul acesta, pentru că ăasta a fost unul dintre lucrurile pe care mi le-am dorit anul acesta, să petrec cât mai mult timp în natură.

La mulţi ani!

Retrospectiva 2014

* ATENŢIE! Urmează articol lung fără poze :)

De obicei fac retrospectiva aceasta la sfârşitul anului, acum sunt un pic în întârziere. De ce? Păi o dată pentru că sfârşitul anului a fost foarte aglomerat în evenimente, a părut într-adevăr ca un sfârşit din multe puncte de vedere. Iar asta a făcut loc pentru lucruri noi, astfel încât începutul anului a fost într-adevăr ca un nou început.

Şi poate că asta am învăţat cel mai mult în anul ce a trecut, că până nu închei cu adevărat ceva, nu poţi începe ceva nou. Iar a încheia ceva nu înseamnă a părăsi (sau schimba) o persoană, un job, un apartament, o ţară (de multe ori, tocmai schimbările în plan material ne distrag atenţia de la adevăratele schimbări pe care ar trebui să le facem). A încheia ceva înseamnă a tăia legăturile din mintea şi inima noastră care ne ţin de multe ori legaţi ani şi ani de zile după ce am părăsit fizic ceva sau pe cineva. Astea sunt adevăratele sfârşituri, şi sunt foarte grele. Dar şi foarte eliberatoare. Pentru că a legăturile acestea sunt atâta de puternice, şi tocmai pentru că sunt invizibile, avem tendinţa să trăim cu ele ca şi cum nu ar exista şi să credem că suntem liberi. Se tot spune să trăieşti în prezent, să te bucuri de prezent, carpe diem. Dar nu poţi trăi în prezent atâta timp cât eşti legat cu fire invizibile de trecut, cât nu ai lăsat în urmă şi ai închis cu bine şi împăcare trecutul. Şi atâta timp cât nu ai înlăturat din rădăcină tiparele, modelele inconştiente după care ai trăit toată viaţa.

Curăţenie generală

E ca şi cum ai face curat într-o casă unde s-au adunat multe vechituri, unde nu a mai fost curăţat praful prin cotloane, unde cămările şi dulapurile sunt pline, dar nici nu mai ştii ce e în fundul lor, rafturile si sertarele dau pe afară de obiecte, hârtii, bileţele, suveniruri şi amintiri. Şi ai vrea să faci ordine, să pui lucruri noi, dar cumva nu arată niciodată  curat sau nou. Iar o dată ce te hotărăşti să faci cu adevărat curat, trebuie scos totul la iveală, trebuie să decizi ce păstrezi, de ce nu mai ai nevoie, să rearanjezi totul, să arunci ce nu-ţi mai foloseşte, să cureţi bine totul. Nu e uşor, pentru că un timp, nu faci decât să te îneci în praf, să descoperi lucruri care nu-ţi plac, să stai zile în şir printre mormane de lucruri care-ţi stârnesc amintiri şi emoţii, de care nu te poţi decide să te desparţi. Dar o dată curăţat spaţiul, este într-adevăr loc pentru a intra lumina, aerul curat, lucruri noi, pe care probabil că ţi le doreai de mult, dar nicicum nu se “întâmplau”. Cu toate că nu ţine de noi să facem să se întâmple ceva în viaţa noastră, mă refer la lucrurile importante (deşi totul în jurul nostru vrea să ne facă să credem asta, că suntem atotputernici şi controlăm totul), totuşi trebuie să facem partea noastră de muncă, de efort. Iar apoi să lăsăm să se întâmple. Căci nimic nu se “întâmplă” pur şi simplu. E aşa zisa “lucrare împreună” într om şi divinitate, în orice formă veţi vrea să o concepeţi.

Am ales comparaţia aceasta a curăţeniei pentru că asta am făcut în ultimii trei-patru ani. Curăţenie generală în viaţa mea. Şi am văzut foarte clar, că asta era cel mai important lucru pe care-l putem face. Să curăţ spaţiul interior şi exterior pentru a lăsa loc… să se “întâmple”. A fost o mare şi grea muncă aceasta, şi mai este, dar acum în sfârşit încep să văd roadele acestei munci, nu mai e doar greul. Şi dacă ar fi acum să trimit un mesaj mie de acum patru ani sau zece ani, şi în acest fel pentru toţi cei care au început să meargă pe acest drum, să facă această muncă, sau nu au început şi se tem să-şi piardă confortul certitudinilor, sau se simt pierduţi şi că nu mai văd capătul sau încotro se îndreaptă, este, o dată, că cere mult curaj pentru a o apuca pe această cale şi eşti mai puternică decât crezi, apoi, mergi înainte oricât de greu ar fi, nu te întoarce din drum, şi vei primi şi ajutor în formele cele mai neaşteptate şi frumoase posibile, nu suntem singuri, apoi răbdare, pentru că cere timp toată această muncă (şi nu se va termina de fapt niciodată, doar că în timp va deveni mai uşoară doar pentru că o vei cunoaşte mai bine), şi apoi acceptare şi dragoste pentru procesul în sine, pentru tine, exact aşa cum esti în momentul prezent.

A îmbătrâni e frumos

Anul acesta am împlinit 37 de ani şi m-am gândit ce fain e să îmbătrâneşti. Dacă alegi să trăieşti conştient, întru adevăr şi bine, mai aproape de partea spirituală decât de cea materială, să faci acea curăţenie, să încerci să vezi un sens mai adânc în tot ce ţi se întâmplă, mergi înainte, înfruntând greul cu inima sus orice ar fi, pentru că acest drum este şi va fi greu întotdeauna, pe măsură ce trec anii, tot mai mult se adună roadele. Şi mi-am dat seama că acest lucru nu-l poţi face la 20 de ani. Vine doar în timp, cu trecerea anilor. Şi e necesară şi etapa aceea de căutare, de încercări, de sfâşieri şi pierderi, de rătăcire (aparentă), face parte din drum. Eu simt că doar după 33 de ani am început să descopăr cine sunt eu cu adevărat şi să trăiesc ca atare. De aceea zic că e fain să îmbătrâneşti. Poate că mulţi regretă “tinereţea”, vorbesc cu nostalgie acele “vremuri bune”, dar hai mai bine să ne bucurăm de maturitate si de toate roadele bune pe care le aduce.

Cuvântul anului

Şi uite că am scris atâta şi am tot vorbit de adevăr şi de a fi conştient şi tot nu am zis care e motivul principal pentru care am tot întârziat cu această retrospectivă. V-am mai zis că de câţiva ani fac exerciţiul acesta ca la începutul fiecărui an să aleg un cuvânt al anului. E un exerciţiu foarte puternic şi cumva acest cuvânt vine la mine, subconştientul imi trimite cuvântul potrivit, sub semnul căruia va sta anul ce vine. Un cuvânt care mă face să cresc, mă provoacă, e ceva de care am nevoie sau trebuie să găsesc în mine. Iar acum amânam să fac retrospectiva pentru că îmi era un pic ruşine de cuvântul meu. Oare ce va zice lumea? Pffff… Păi şi cuvântul anului trecut mi s-a părut că suna…hm, manelistic :) aşa că despre cel de anul acesta ce să mai spun, e ca desprins din telenovele, din reclame, din sloganuri motivaţionale penibile. Ok, ok, nu mai divaghez, îl spun. PASIUNE.

Să detaliez puţin. Eu asta îmi doream cel mai mult, să trăiesc cu pasiune, adică cu toată fiinţa mea, cu inima deschisă. Orice aş face, să dau tot, să nu mai fac lucruri cu jumătate de măsură, fie că e în ce lucrez, ce creez, ce decizii iau, cum îmi petrec timpul, cum relaţionez cu oamenii. Să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai protejez, să spun şi să trăiesc adevărul meu. Pasiunea înseamnă pentru mine entuziasm, e opusul fricii şi al confortului, e acea dragoste de viaţă. În mod ciudat, noi oamenii depunem atâta efort şi timp şi energie pentru a obţine confortul, bunăstarea, siguranţa (emotionale si materiale), dar…nu asta ne face împliniţi sau bucuroşi. Pasiunea înseamnă şi a uita de mine atunci când fac ceva. Şi mai înseamnă a uita de mine făcând pentru alţii.

A căuta în direcţii greşite

Ştiu că acest cuvânt e probabil cel mai des asociat cu pasiunea fizică, sexuală. Şi nu vreau să mă fac că plouă şi să ocolesc subiectul, aşa, făcând pe intelectuala cu teoriile mele :) Pare un subiect foarte uşor şi pe toate gardurile. De ce? Păi dacă ne uităm în jurul nostru, vedem peste tot exprimări evidente şi de multe ori exacerbate ale sexualităţii, verbal, vizual, gestic, fizic. În reclame, filme, spectacole, muzică, videoclipuri, televizor, internet, pe stradă. Nu cred că-i problema că sunt eu pudică sau conservatoare. Dar e prea mult. S-a spus deja că sexul vinde. Şi totul în jur pare să ne transmită neîncetat conexiunea plăcere fizică = fericire, şi mai departe, ca o paranteză voalata (sau nu prea) = consum. Oricât de conştienţi am fi de asta, nimeni nu e imun. Cred că problema e că simţurile se “tocesc”, adică cu cât suntem expuşi mai mult la un stimul, cu atât ne obişnuim cu el, şi vom avea nevoie de mai mult pentru a simţi plăcere. Sau ceva, până la urmă. (Mi-a venit în minte acum exemplul lui Dorian Gray.) Cred că atunci când ne concentrăm exclusiv asupra plăcerii, e o cale sigură spre veşnică nemulţumire, pentru că acea plăcere trece şi nu lasă prea mare lucru în urmă, decât o foame mai mare care duce spre şi mai mult consum. Şi asta e direcţia în care indică societatea. Şi nu mi se pare că e calea spre bucurie adevărată sau spre împlinirea si menirea noastră ca oameni.

Şi apoi, de multe ori, să fim sinceri, pasiunea sexuală, de care se vorbeşte atât că ar trebui să o avem, că dacă nu vai vai, nu suntem împliniţi şi fericiţi (şi da, e ceva normal şi firesc şi fain, doar că nu e asta cheia împlinirii. cred eu, cel puţin, atât cât pot gândi eu), de multe ori ne conduce în direcţii greşite. Ne face să confundăm senzaţiile cu sentimentele şi ne ghidează spre anumiţi oameni pe care credem că-i iubim dar poate că nu sunt ce e mai bun pentru noi sau noi pentru ei (deşi poate şi asta e parte din lecţiile pe care trebuie să le învăţăm. ŞI dacă suntem atenţi la ce fel de oameni atragem sau de care suntem atraşi, ne poate spune foarte mult despre noi). Sau ne face sa trecem pe lângă oameni care ar putea fi importanţi, doar pentru că nu sunt “atractivi”. De multe ori ne conduce spre dependenţă, obsesie şi suferinţă, spre a “consuma” oamenii. De multe ori ne face să fim foarte ancoraţi în planul material şi instinctual al existenţei. Şi îi tragem şi pe alţii după noi. Sau ne face să ne îndreptăm atenţia spre exterior, spre căutarea unei persoane, aşteptând de la ea/el să ne împlinească, în loc să căutăm în noi înşine. Sau poate că ne face să uităm ce bucurie e să fii simplu şi curat în legătura cu alt om. Cred că toate acestea îndepărtează de la adevărata pasiune.

Din nou la muncă şi la curăţenie

Iar ce am descoperit eu, oarecum paradoxal, în legătură cu acest cuvânt al anului, cu pasiunea, e că de fapt nu-ţi poţi propune asta. Toţi ne dorim probabil să avem în viaţă fericire, bucurie, pasiune, iubire doar că nu îţi poţi face din asta un scop. Acestea sunt de fapt produsul secundar al felului în care alegem să ne trăim viaţa. De fapt, am aflat că singurul lucru care mi-l pot propune, care ţine de mine, este să fac acea curăţenie în interiorul meu. Adică dacă vreau pasiune şi bucurie trebuie să muncesc. Şi distracţia unde e în toată povestea asta? Păi cam aşa, trebuie să-mi propun să duc greul şi disciplina acestei munci de curăţenie şi eliberare, care de cele mai multe ori numai plăcută nu este. E greu să fii liber. Pentru că atunci eşti pe deplin responsabil de viaţa ta. Nu mai poţi da vina pe nimeni. Oare de ce mi-aş propune să îmi iau câţiva ani din viaţă ca să trec prin acest greu şi apoi toată viaţa să fiu atentă şi să muncesc la asta în continuare? Pentru că nu e altceva mai bun de făcut. E cel mai important lucru pe care-l putem face în viaţa asta. Cred eu. Şi atunci poate că prin viaţa pe care o ducem putem aduce ceva bun în lumea asta, şi această contribuţie nu trebuie să fie ceva major sau recunoscut public. Unii oameni trăiesc neştiuţi şi fără a trâmbiţa sau conştientiza prea mult binele pe care l-au făcut, însă au un impact mare, în bine, în viaţa poate doar a unui singur om, şi asta e de ajuns.

Şi ce înseamnă această curăţenie? Să dau toate piedicile la o parte, să mătur reziduurile trecutului, condiţionările familiei şi societăţii, propriile tipare şi scenarii pe care le-am construit şi pe care le-am tot repetat ani de-a rândul, lucruri nerezolvate din trecut, durerile iubirilor trecute, reproşurile faţă de părinţi, rănile lăsate de lucrurile nespuse celor care au murit, resentimentele şi mânia  faţă de cei în viaţă, să iert şi să-mi cer iertare din toată inima. Sau, cum spuneam la început, să rup acele legături invizibile care ne ţin legaţi de oameni sau evenimente din trecut pentru a putea trăi în prezent. Ca să vă dau un exemplu, mi-am dat seama târziu că pentru mine a fost infinit mai uşor să plec într-o ţară străină unde nu cunoşteam pe nimeni (deşi aparent asta cerea mare curaj pentru care lumea mă admira), decât să rămân în locul unde am trăit aproape toată viaţa şi să spun adevărul despre mine, să îmi construiesc o viaţă care să reflecte cine sunt cu adevărat, să stau faţă în faţă cu părinţii mei sau cu foşti prieteni şi să avem o conversaţie adevărată şi împăcată, în care să spunem TOT, să iertăm şi să mergem mai departe cu inima şi mintea uşoară. Mă gândeam că am tot citit în ultima vreme de oameni care s-au vindecat miraculos de boli grele, cronice sau de cancer, fără tratamente, doar întorcându-se şi analizându-şi viaţa şi toate lucrurile neîncheiate, iertând şi făcând pace, lăsând într-un final în urmă regrete, resentimente, furie, dureri şi răni psihice care s-au inscripţionat in corpul lor şi au provocat boala. Dar poate că putem să facem asta şi fără ameninţarea unei boli.

Şi încă ceva despre curăţenie: depinde doar de noi să o facem, însă nu o putem face doar singuri. Cred că această curăţenie trebuie făcută pe toate planurile, atât cele văzute, cât şi cele nevăzute. Adică pe plan fizic (corpul), pe plan mental (gânduri), pe plan psihic sau psihologic (emoţii, sentimente) şi pe plan spiritual sau duhovnicesc (sufletul). Iar unele “mizerii” s-au adunat de generaţii care nu au făcut curăţenie înaintea noastră, şi pur şi simplu e prea mult pentru noi să le curăţăm singuri. Cum spuneam mai devreme, e lucrarea omului, şi lucrarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne facem partea noastră.

Şi ce e interesant, e că odată ce facem această curăţenie, se eliberează practic spaţiul în interiorul nostru, iar în acest spaţiu năvălesc fără să ne mai dăm seama sau să le căutăm, pasiunea, bucuria, iubirea, lumina…

Aşa că vă invit şi pe voi la curăţenie :)

Cuvinte noi

Şi în final, aş vrea să vorbesc despre cuvântul acestui an. De fapt sunt două.

Unul este Liberă. Sau Libertate. Aş vrea să detaliez un pic, pentru a se înţelege mai bine. Eu cred că libertate nu înseamnă a face ce vreau, a trăi după capul meu şi doar pentru mine, ci este starea de a fi liberă în mintea, inima şi cugetul meu. Liberă de gânduri rele, liberă de condiţionări şi reacţii automate, liberă de păcat, liberă de tipare, liberă de frică, liberă de bariere emoţionale, liberă de dependenţă, liberă de trecut. Poate părea ciudat că am ales cuvântul acesta tocmai pentru că anul acesta cred că voi lucra la construirea unei relaţii, dar şi la a trăi mai puţin pentru mine. Adică aş vrea să dăruiesc şi să ajut mai mult. Şi apoi, eu aşa aş vrea să iubesc, liberă cum am scris mai sus, lăsându-i aceeaşi libertate celuilalt şi încurajându-l spre acea libertate.

Şi la câteva zile după ce am ales acest cuvânt, mi-a mai venit unul, la fel de important. Smerenie

Pentru că libertatea şi starea de bine te poate înălţa, îţi poate hrăni mândria, te poate face să uiţi să mulţumeşti sau să te dedici practicii spirituale (pentru mine rugăciunea, dar poate pentru voi e altceva, dacă e) cu aceeaşi dedicaţie, te poate face să te simţi grozav şi atotputernic şi că e doar meritul tău pentru binele care ţi se întâmplă. Şi de aceea, am ales ca anul acesta să stea şi sub semnul smereniei.

Gata, am ajuns şi la final. Va urma şi o retrospectivă a anului 2014  în imagini.

Dacă doriţi, alegeţi-va şi voi un cuvânt al anului. Şi dacă vreţi să-l împărtăşiti cu mine sau cu ceilalţi, m-aş bucura :)

Doar o frunza

Aş fi putut trece pe lângă ea fără să o văd. Era doar o frunză pe asfalt. Ceva banal. Doar că e iarnă şi în copaci nu mai sunt frunze, cu atât mai puţin frunze verzi. Da, ştiu, aş fi putut găsi o explicaţie raţională, că a căzut dintr-un buchet de flori sau dintr-un ghiveci purtat de un trecător.  În plus era seara, strada era slab luminată, aş fi putut să calc pe ea sau pe lângă ea fără să o observ. Sau aş fi putut ca în seara aceea să merg pe trotuarul de pe partea cealaltă. Dar coincidenţe nu există. Aşa că m-am oprit, am ridicat-o şi… am zambit. M-a invadat bucuria aceea pe care o cunosc tot mai bine, din momentele când se întâmplă miracolele (pe care uneori le numim coincidenţe pentru că nu le putem explica). Iar acesta a fost unul dintre acele mici miracole care se întâmplă zilnic. Cei cinici sau bine ancoraţi în realitate vor zice că exagerez sau că bat câmpii cu miracolele mele înfrunzite.

Dar eu cred miracolele acestea există în jurul nostru, în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi, doar că nu le putem vedea. Pentru că privirea noastră e prea obturată de cele lumeşti. De multe ori, hai să recunoaştem, mergem pe stradă sau în maşină atât de cufundaţi în gânduri, în griji, în dorinţe, în nemulţumire şi îndreptăţire, în trecut, în liste de lucruri de făcut, de cumpărat şi de rezolvat, în conversaţii şi scenarii mentale încât nu vedem nimic în jur. E cel mai greu să fii atent şi prezent în orice faci. Dar atenţia se exersează şi se cultivă. Şi poate ajunge la contemplaţie. Pentru mine şi fotografia a avut un rol în ascuţirea atenţiei, sau poate că a fotografia fost doar o continuare firească a ceea ce făceam şi fără aparatul foto, adică să contemplez frumuseţea lumii. Cel mai mult o văd în natură, dar şi în oraş, doar că trebuie şi mai multă atenţie :)

Cred că acest dar al atenţiei ne poate schimba viaţa. Poate că în zilele noastre bune suntem mai înclinaţi spre a vedea aceste mici miracole. Însă marea provocare, şi aceasta se câştigă în timp şi cu antrenament, este să le vedem în zilele noastre “proaste”, sau şi poate şi mai rău decât zilele proaste sunt zilele în care nu se întâmplă nimic, zilele aşa zise obisnuite, repetitive, banale, mai ales atunci. Adică, putem zice, e doar o frunză. Sau putem zice şi simţi WOW! Adică să alegem să vedem miracolul şi în ceva atât de minor (vorba vine) ca o frunză. Să alegem să nu trecem pe lângă aceste miracole sau să le luăm ca pe ceva banal, obişnuit, să ne lăsăm sufletul mişacat de ele. Iar atunci orice zi, oricat de cotropită de rutină, de probleme poate deveni unică şi putem simţi şi bucurie în mijlocul durerii sau tristeţii, şi ne simţim vii.

Eu cred că o dată ce pornim pe calea de a trăi conştient, de a ne curăţa privirea şi mintea şi sufletul, în jurul nostru vom vedea tot mai multă frumuseţe şi miracole. Frumuseţea atrage frumuseţe. Şi apoi, frumuseţea şi aceste miracole sunt hrana sufletului. Pentru că de multe ori trec zile şi zile în care suntem atât de ancoraţi în partea materială a existenţei, de parcă doar aceea ar exista şi ar conta, încât nu mai luăm contact cu sufletul nostru. Rolul acestor miracole tocmai acesta este, de ne rupe din cercul strâmt al preocupărilor noastre, ne îndreaptă atenţia spre ceva mai mare decât noi, nu mai avem în centrul atenţiei propria persoană, ne îndreptăm atenţia spre lumea nematerială, care e la fel de reală ca şi cea materială, doar că noi credem, şi probabil că aceasta e modelul modernităţii, că ce nu vedem nu există.

Am luat frunza acasă şi am fotografiat-o. Au trecut câteva zile şi nu s-a uscat încă. Şi atunci m-am gândit să scriu despre ea, ca pretext pentru a lansa o invitaţie (şi pentru mine), un îndemn poate e prea mult spus, spre atenţie.

Ah, am uitat să vă zic adevăratul miracol, frunza avea o formă perfectă de inimă. Era un mesaj de iubire (cum am mai primit de atâtea ori). Pe care îl dau mai departe.

IMG_0883 copy

 

Invitatie la expozitie foto: Sihastria taranilor din muntii Sureanu

Expozitie foto Sihastria taranilor din muntii Sureanu

Vineri 14 noiembrie 2014, ora 18.00 va invit la vernisajul expozitiei “Sihastria taranilor din muntii Sureanu”. Este o expoziţie de grup, cu fotografii realizate la workshopul de fotoreportaj organizat de Liga Studenţilor Timişoara şi Mănăstirea Oaşa, care a beneficiat de îndrumarea fotografului Mihai Moiceanu şi găzduirea Mănastirii Ţeţu. Noi, participanţii la workshop au petrecut câteva zile alături de ţărani şi păstori, în stânele şi gospodăriile lor şi am documentat fotografic traiul, munca, tradiţiile, credinţele acestor oameni, pe care le vom prezenta în cadrul acestei expoziţii de fotografie.