Category Archives: Uncategorized

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

Invitatie la expozitie

Expozitie Cititorii_Claudia Tanasescu copy

 Primul meu proiect foto, m-am hotarat intr-un final sa-l scot in lume si… sa ma scot si pe mine in lume :) Cred ca e prima data cand prezint ceva personal in public, iar asta vine la pachet cu multe emotii, dar si cu multa deschidere si curiozitate si hotararea ca e ceva ce trebuie sa fac, nu pentru celebritate :) ci mai degraba pentru a-mi infrunta timiditatea si a face un exercitiu de incredere. Sau pur si simplu pentru ca e momentul. Cred ca e bine sa stai in liniste si sa cujeti, dar e bine si sa iesi in lume si sa faci si sa aduci marturie despre cine esti cu adevarat. Dintr-un loc unde smerenia se imbina cu curajul si cu entuziasmul. Dupa cum se spune, vreme este să sădeşti şi vreme să culegi ceea ce ai sădit.

Si am gasit si cadrul potrivit, sau poate cadrul m-a gasit pe mine :) E vorba de festivalul Support Art, festival la prima editie, care mi-a atras atentia tocmai pentru ca aici se aduna oameni care in viata “reala” au un job care nu are de-a face cu arta sau creativitatea, insa acestea sunt o parte importanta din vietile lor, iar aici au avut si ei curajul de a-si prezenta creatiile, pasiunile in public.

Deci va invit la expozitie :)

Vernisaj:

Miercuri, 14 mai, ora 18.30

Casa Artelor, Str. Augustin Pacha, nr. 8

 

Galeria cu toate fotografiile realizate pentru proiect: aici

Din lumea Banatului

Din lumea Banatului

Ţin în mână catalogul “Din lumea Banatului (mulţumesc, Paul Bordaş :) şi mă tot uit la el şi mă simt tare bucuroasă şi  recunoscătoare că am făcut şi eu parte din echipa care a contribuit cu fotografii la realizarea sa.

În mai 2013 ne-am adunat vreo 20 de oameni pasionaţi de fotografie şi de natură din toată ţara la staţia meteo Orşova de unde ne-am împărţit pe echipe şi vreo 4 zile am umblat în zona Orşova – Herculane – cazanele Dunării – Rudăria – Cheile Nerei de dimineaţa până noaptea – nu exagerez, din alea, cu trezit la ore super matinale, când somnul e cel mai dulce – fotografii ştiu de ce :) – umblat pe dealuri, munţi, văi, câmpuri, sate izolate, mănăstiri şi coclauri, ne-a plouat şi ne-a bătut soarele şi vântul şi ne-am minunat de ce lucruri frumoase am văzut şi fotografiat. Apoi am stat, mâncat, băut, spus poveşti  şi râs la grămadă, ca în tabără. O tabără mai specială – Romania Student Tour, unul dintre proiectele derulate de Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti. Paul Bordaş, iniţiatorul acestui proiect spunea că după ce participi la Romania Student Tour faci parte dintr-o familie cu zeci de membri, răspândiţi prin toată ţara. Da, şi eu aşa m-am simţit, ca într-o familie. Fotografiile pe care le-am realizat cu toţii atunci au format acest catalog – Din lumea Bantului, ultimul din seria de cataloage realizate în diverse zone ale României.

Cum am ajuns la Romania Student Tour? Păi totul a început de fapt cu un an înainte, când am participat pentru prima dată, la concursul de fotografie Fotogeografica. E şi aici un pic de istorie (personală) în spate. Concursul ăsta chiar e tare. Adică eu mă uitam de ani de zile aşa, cu respect la fotografiile câştigătoare şi mă gândeam ce mult mi-ar plăcea ca vreodată să am şi eu fotografii destul de bune ca măcar să particip la acest concurs. Şi în 2012, care era ultimul an când puteam participa din cauza limitei de vârstă m-am hotărât să încerc. Adică era now or never. Prima şi ultima dată. Şi…ca în filmele cu happy end…am câştigat!!! Locul trei la secţiunea fotoreportaj, cu o serie foto despre Munţii Retezat. Am fost la Bucureşti la premiere, am cunoscut oameni faini, fotografi ale căror fotografii le admiram de departe, ce mai, a fost tare fain :) Şi printre premii a fost şi participarea la Romania Student Tour, o acţiune în urma căreia, doi ani mai târziu, ţin în mâini acest catalog despre Banat …şi astfel închei rotund povestea :)

Şi încă ceva: normal că e fain să câştigi un concurs, dar poate şi mai important este să…participi. Adică să iei în serios ce faci, să ai disciplină, dedicare, să dai tot ce ai mai bun, şi apoi… să nu mai conteze rezultatul. Pentru că de fapt a câştiga sau nu, ca tot ce vine sau nu spre noi, nu mai depinde de controlul nostru…Şi repet, nu vreau să fiu ipocrită, normal că m-am bucurat că am câştigat la concurs, dar după cum am văzut de atâtea ori, nu un premiu sau titlu sau câştig material rămâne, ci momentele unice în care mi-am mai extins un pic limitele, am ieşit din lumea mea cunoscută (şi nici măcar nu a trebuit să merg prea departe de casă), am întâlnit oameni faini, am avut conversaţii bune sau am tăcut şi am mers şi ne-a plouat împreună, am văzut şi simţit şi m-am minunat de natura, adică am trăit, liber, prezent, fiind eu însumi, cum ar trebui să trăiesc întotdeauna.

Deci vă încurajez, participaţi! :)

Fotogeografica

PS: Şi iată şi pozele mele care au fost incluse în catalogul Din lumea Banatului:

Biserica din Scarisoara_CT copy

Biserica din satul Scărişoara

IMG_9633

Vedere cu Herculane şi Munţii Mehedinţi de la Crucea Albă

IMG_9692

Sătean la Stâna din Cheile Tăsnei

Lumina de dimineata in Cheile Nerei_CT

Lumina de dimineaţă în parcul naţional Cheile Nerei – Beuşniţa

Timisoara, Piata Unirii, locul preferat de intalnire al timisorenilor_CT

Timişoara, Piaţa Unirii

Mesaj de 31 decembrie 2013

IMG_4341 copy

Si ultima poza din an: chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc de copii, dacă a avut un răspuns, dacă a fost reciproc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dorinţe, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam in articolul anterior, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

Dincolo de bariere

“Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” *

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” *

“Celui ce are (credinţă, iubire, fapte bune, smerenie) i se va da, iar celui ce nu are, şi puţinul pe care-l are (şi nu-l rodeşte) i se va lua” (Steinhardt- Jurnalul fericirii”)

tgp_061 copy

Crezi că tu eşti cel care ajută, dar de fapt vezi că tu eşti ajutat (chiar şi ajutat să înveţi smerenia).

Crezi că tu eşti cel care dăruieşte, dar de fapt, dacă ai curajul să petreci un moment sincer cu tine, vezi că ai primit atât de mult de la cei care păreau că nu au nimic de dat, care aparent au o viaţă atât de umilă şi banală, şi cărora credeai că tu (trebuie să) le faci un bine.

Crezi uneori că nu ai nimic de dăruit, dar tocmai pentru că ai decis să faci ceva, un gest, oricât de neînsemnat ar părea, decât să stai în micimea şi deznădejdea problemelor tale (care par atât de importante şi nedrept căzute pe capul tău) sau al nemulţumirii generale din jur, descoperi că în tine s-a reflectat ceva din darul pe care l-ai făcut, descoperi în tine că ţi s-a dat ceea ce credeai că nu ai.

tgp_056 copy

Şi asta se întâmplă de fiecare dată când alegem să ieşim din cercul strâmt al existenţelor noastre, cercul strâmt al  joburilor, treburilor, relaţiilor, problemelor, a tot ce e cunoscut şi stabil şi capitonat cu puf. Când încercăm să trecem dincolo de nişte bariere (mentale, emoţionale, etc)

Am înţeles şi eu într-un final ce înseamnă “Să dăruieşti din ceea ce nu ai”, după cum spunea Steinhardt în cartea lui minunată “Dăruind vei dobândi”. Căci atunci când dăruieşti din preaplinul tău (material, de obicei. dar de multe ori nici din acela nu dăm), ce merit/mulţumire poţi avea? Iar atunci când nu ai nimic, însă decizi să ajuţi totuşi, să te bucuri de ce (nu) ai, iar prin bucuria sau gestul tău să luminezi viaţa altcuiva…da, atunci înveţi ce înseamnă să dăruieşti de fapt. Eu cel puţin asta am învăţat de la alţii, căci nu vorbesc despre mine aici. Încă mai am atât de învăţat şi mă bucur că mi se face darul de a întâlni oameni şi a fi pusă în situaţia de a învăţa, chiar dacă de multe ori nu este prea confortabil.

tgp_041 copy

Poate că toate lucrurile acestea sună abstract şi scoase din cărţi de bună morală (nu e prea cool să citez din Biblie, vor gândi unii, deşi nu o vor zice).

Însă la modul cel mai concret, când Laura, o femeie de la Azilul de noapte din Timişoara – căreia nici nu-i puteam ghici vârsta, cum de multe ori sunt oamenii străzii, îmbătrâniţi înainte de vreme, oameni pe lângă care trecem (eu inclusiv, de atâtea ori) şi nu-i vedem, nu vrem să-i vedem, pentru că ne supără ce vedem, ne supără mizeria şi suferinţa şi neputinţa vieţii lor – m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit (nici nu ştiu pentru ce, pentru că eram acolo? pentru că vorbeam cu ea? pentru că o îmbrăţişam?), mi-au dat lacrimile şi am simţit că în mine se rup nişte bariere.

tgp_068 copy

De fapt, poate că de prima dată când am intrat în contact cu asociaţia Timişoara Gospel Project în mine s-au rupt nişte bariere. Cred că în primul rând m-a mişcat când am auzit povestea lui Dominic Samuel Fritz (dirijor, compozitor, muzician, iniţiatorul proiectului) că cineva care nici măcar nu e român alege să facă voluntariat în Romania, să înveţe româna, să iniţieze un proiect cu atâta energie şi pasiune şi să mobilizeze atâţia oameni, în timp ce atâţia alţi români pe care îi cunosc sau nu vorbesc cu atâta scârbă şi sictir şi negativism despre viaţa în România, poate neobservând că prin atitudinea lor nu contribuie cu nimic, ci doar amplifică climatul acesta negativ.

tgp_074 copy

Şi cred că despre asta este “Gospel Fără Bariere”. Căci de aceea eram la Azilul de noapte de pe strada Brancoveanu, fotografiam concertul ţinut de Asociaţia Timişoara Gospel Project pentru oamenii de la azil. Şi nu scriu aici pentru a spune subtil ce fată de treabă sunt eu că am îmbrăţişat un homeless sau că am făcut nişte poze gratis. Voaim să vorbesc despre nişte ore, zile calde de toamnă luminate de soare interior şi exterior, în care am văzut oameni care au ales să rupă din timpul lor, din energia lor, să iasă din cunoscutul şi cotidianul lor şi să cânte din tot sufletul, să aducă lumină (şi la propriu, căci ediţia aceasta a concertelor gospel a stat sub semnul luminii) în viaţa unor oameni pe care noi îi numim “mai puţin norocoşi”. Deşi dacă mă gândesc la Laura de la azilul de noapte, la cum mi-a vorbit, că e bucuroasă că poate mânca şi dormi acolo la azil într-un dormitor comun, la credinţa ei sinceră, la fel ca îmbrăţişarea – lucruri pe care le văd atât de rar în jur – m-am întrebat oare cine este mai norocos dintre noi?

tgp_138 copy

Iar când am plecat acasă seara de la azil, m-am simţit recunoscătoare până la lacrimi şi am simţit nevoia să mulţumesc că am o casă a mea şi un pat al meu unde să dorm, că am prieteni şi oameni care mă pot îmbrăţişa şi cu care pot vorbi, că viaţa mea este atât de plină şi protejată (deşi de multe ori crâcnesc şi uit asta). Îmi părea de-a dreptul un lux. Iar când am plecat de la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, unde spectatorii concertului de gospel erau copii cu diabet şi hemofilie, dar şi infractori minori de la centrul de reeducare, am simţit de asemenea că ei au fost cei care m-au învăţat ceva (chiar şi faptul de a vedea ce copilărie au alţii şi cu ce puţine şanse pornesc în viaţă) şi mi-au dăruit ceva, la fel ca şi cei peste o sută de corişti, muzicieni, organizatori. Şi poate că nu am reuşit să cunosc pe fiecare din cei pe care i-am întâlnit zilele acelea, căci aşa este când fotografiezi, eşti în mijlocul acţiunii, dar nu te poţi lăsa în voia acţiunii, căci eşti martor şi obsevator, dar cred că mesajul lor l-am primit. La fel cum sper că l-au primit şi simţiti toţi cei care au fost acolo.

Mulţumesc, Gospel Fără Bariere!

tgp_028 copy

Concertul de la Azilul de noapte Pater Jordan de pe Str. Brancoveanu, Timişoara

tgp_112 copy

tgp_163 copy

Concertul de la Centrul Cristian Serban din Buziaş

tgp_195 copy

Concertul de la Colegiul Ion Vidu

tgp_225 copy

tgp_245 copy

tgp_252 copy

tgp_262 copy

Mai multe fotografii aici

Mai multe informatii despre Timisoara Gospel Project aici

 

 

* “Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?”

* citate din Evanghelii

Lectii de la o pisica

IMG_0877

 

JOS DE PE MASA!!!!

Spun eu cu glas autoritar. Miaună suparat şi sare pe podea. Asta se repetă de vreo zece ori în fiecare zi, cel puţin când reuşesc eu să-l vad că face asta. Cerşeşte de mâncare cu o faţă atât de tristă, cu ochii mari, în lacrimi, şi un mieunat atât de sfâşietor de parca n-ar fi mâncat cu zilele (şantaj emoţional pe faţă). Si mi-a făcut praf sandalele. Si umblă pe tastatură si bea din cana mea de apă. Si se tavaleste si se agata de cablurile de la calculator. Si a vomitat pe covorul din sufragerie. Si nu ma lasa sa dorm noaptea, miaună, topaie si are chef de joaca. Si apoi da, cel mai grav, am uitat sa spun ca-mi roade si zgârie cărţile din bibliotecă (ah, cărţile mele iubite!). Si eu il cert si ma supar si el nimic. Si apoi vine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si mi se aseaza in brate si se rasfata si toarce si vrea sa fie mangaiat. Adevarul e ca oricate nebunii ar face si oricat m-ar supăra uneori, imi cam place de el. De fapt, il invidiez putin. Ok, putin mai mult. Eu, care toata viata am fost copilul cuminte şi ascultător, tocilară cu note mari, bursieră la o facultate care nu m-a interesat dar am facut-o ca… trebuia (?!?!)), care se gandeste cum sa faca să nu supere pe nimeni, am primit în dar o pisica rebelă si neascultatoare. Plus eu mai singuratică am o pisică super afectuoasă, care îmi caută mai tot timpul compania. Hehe, să mai zici că ceva din ce ni se întâmplă e întâmplător. Şi măcar atât am văzut până acum, că apar în vieţile noastre oameni importanţi (sau chiar şi o mâţă :) care ne supără, ne enervează, ne rănesc, ne scutură, de fapt de trezesc, ne învaţă ceva, dacă vrem să vedem dincolo de sentimentele noastre rănite, neplăcerea sau furia noastră.

Poate că acum ajung şi eu să înţeleg ce a înţeles şi Veronika (din cartea “Veronika se hotărăşte să moară” de Coelho) – deabia când a ajuns în situaţia limită, la azilul de nebuni şi cu ameninţarea morţii plutind asupra ei (nu ştiu de ce doar în situaţii limită ne reevaluăm vieţile, ne vedem cu adevărat şi nu mai mergem înainte din interţie) – că avusese parte de iubire şi afecţiune în viaţa ei, dar ce lipsea pentru ca acestea să se transforme într-o binecuvântare era să fi fost un pic mai nebună. Adică cum, nebună? Ei, nu bolnavă sau aiurită sau cum se cred unii, cu o aură specială. Şi nici o nebunie – rebeliune (pe care o trăim făcând lucruri extreme, beţii ale simţurilor şi “having fun” ) care nu are nimic de a face cu libertatea şi oricum, hai să recunoaştem, nu prea sunt “fun”. Ci să fie ea însăşi, dar mai întâi să descopere cine era ea cu adevărat. Să nu se piardă în ceilalţi, pentru ceilalţi. Din datorie, din iubire (cică), sacrificiu (prost înţeles), din frică (de respingere). Play it safe. Play it nice. Dar asta înseamnă moarte interioară, o viaţă fără bucurie, amorţeala sufletului (comfortably numb, cum ziceau Pink Floyd). Când vrei să amorţeşti frica şi suferinţa, de fapt amorţeşti şi bucuria şi lumina. Şi de aceea se hotărâse ea să moară. De fapt Veronika cea falsă trebuia să moară. Dar cine era Veronika cea adevărată?

De fapt, ea descoperă că a fi nebună însemna a fi conştientă şi a fi liberă. Şi libertatea implică multă responsabilitate.  Nu mai poţi da vina pe nimeni pentru cum e viaţa ta sau tu. A avea curaj să te asumi. A trăi fără frica de a supăra pe cineva, de a le pierde iubirea, a oamenilor importanţi din viaţa ta, căci întotdeauna despre ei este vorba (părinţi, prieteni, iubiţi). Nu trebuie să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Nu trebuie să încerci să faci pe plac, dar asta nu înseamnă să fii centrul universului şi să nu mai ştii de ceilalţi. Paradoxal, doar atunci când eşti cine eşti cu adevărat, când cad măştile, atunci îi poţi vedea cu adevărat şi pe ceilalţi, atunci te poţi conecta cu adevărat la ei, atunci poţi iubi cu adevărat, atunci te poţi dărui. Altfel, e un teatru de măşti, în care ne întrebăm de ce oare nu simţim bucuria pe care ar trebui să o simţim.

Asta înţelesese Veronika, că părinţii sau bărbaţii ar fi iubit-o oricum, dar doar dacă era ea însăşi (adică nebună, adică liberă :) această iubire s-ar fi transformat într-o binecuvântare, în bucurie, în ceva real şi adevărat şi frumos, care o împlineşte şi îi împlineşte şi pe ceilalţi. Până când nu vezi cine eşti şi exprimi asta, degeaba faci chestii care crezi că sunt faine, că ţi le doreşti, sau ce vezi în jurul tău, că vei simţi în străfundul sufletului tău că ceva nu e în ordine, vei simţi un gol teribil. Dar e foarte ciudat, atunci când ne apropiem de miezul fiinţei noastre, când vedem ce e important pentru noi şi încercăm să exprimăm şi să trăim asta, e şi atracţie foarte puternică, dar şi respingere foarte puternică. E o frică teribilă. Frica aceasta pare un gardian, cum era paznicul care stătea la poarta Legii, în povestirea lui Kafka (omul tot întreabă an de an dacă poate să intre, gardianul zice nu, şi omul se aşează în faţa uşii şi tot aşteptă să i se dea permisiunea, nu îndrăzneşte să încerce să treacă de gardian, deşi stia că după uşa aceea e poate tot ce şi-a dorit în viaţă. Şi doar la finalul vieţii află că uşa era deschisă şi paznicul nu l-ar fi împiedicat să intre. Dar trebuia să-şi asume riscul şi să încerce să deschidă uşa!). Sau poate că frica este şi un mesager care ne spune că suntem pe calea cea bună şi ne apropiem de ceva important pentru noi.

cat story web

Până şi mâţa asta ştie că o iubesc chiar dacă îmi roade preţioasele mele de cărţi. Până la urmă, nu iubim pe cineva  doar când e drăguţ şi ne stă docil în braţe şi toarce. Iubirea e testată atunci când face ceva ce nu ne convine, când nu se poartă cum am vrea noi sau cum credem noi că merităm. Îmi place ce spunea părintele Teofil Părăian, că dacă nu iubeşti pe cineva cu defectele lui, apăi nu-l iubeşti nici cu calităţile de fapt. Şi cum provocarea este de a rămâne acolo, de a rămâne deschis şi a continua să-l vezi  şi să-l înţelegi pe celalalt, să nu vezi doar dorinţele tale şi supărarea ta. Căci şi dacă supărarea şi tânjirea şi reproşul este doar în gând, apropierea nu este posibilă, iubirea nu este adevărată. Şi mai e ceva, că atunci când spunem “te iubesc” de multe ori de fapt spunem, cerem “iubeşte-mă tu, dar aşa cum aş vrea eu!” Fii tu cuminte şi drăguţ şi pe placul meu, că eu uite ce mult te iubesc. iar de nu…vai ş-amar”. Era şi un banc (bineînţeles, cu rolurile clasice masculin şi feminin). Că femeia îi spune bărbatului: “Te iubesc”. Iar el: “Nu mă ameninţa!” :)))

Şi mâţa mai ştie că uneori trebuie să mă zgârie ca să înţeleg că nu-i place ceva. Şi că tot ce rămâne neexprimat (mai ales furia reprimată) de dragul păstrării aparenţelor “drăguţe”, al politeţii şi sacrificiului pentru aproapele, ne zgârie şi ne dărâmă pe noi pe interior. Nu trebuie să fii agresiv sau violent pentru a te exprima, dar trebuie să găseşti o cale înţeleaptă să exprimi se simţi cu adevărat (şi bineînţeles, să dai strat după strat la o parte până ajungi la adevărul sentimentelor tale, şi nu e aşa simplu pe cum pare).

Şi mai e o lecţie cu mâţa. Că nu trebuie să te arunci cu capul înainte într-o relaţie şi să judeci totul din prima şi să forţezi lucrurile. Da, da, încă vorbeam de mâţă :) Cred că după primele zile petrecute la mine acasă nu prea i-a plăcut. I-a venit să plece. Să sară pe fereastră. Şi mie la fel. Mi-a venit să o dau înapoi. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam şi vinovată că nu-i ofer o casă bună, că nu se simte bine la mine. Şi auzisem că cică e fain să ai o pisică iar mie nu mi se părea de loc aşa, părea că nu ne înţelegem deloc. Dar din nou şi din nou văd câtă răbdare trebuie să ai cu toate lucrurile şi oamenii şi întâmplările din viaţă, cum nu trebuie să te arunci să judeci ceva, să iei decizii imediat, când eşti copleşit de sentimente, fie ele bune sau rele. Oricât de romantic ar părea dragostea la prima vedere, sau furia, dispreţul, neplăcerea sau îndreptăţirea (a crede că eşti îndreptăţit, că ai dreptate, că uite ce nedrept şi ce nashpa ce mi se întâmplă şi ce răi sunt oamenii cu mine) la prima vedere, trebuie răbdare să săpăm sub aparenţa şi imediatul lor, să nu ne lăsăm duşi de ele. Căci întotdeauna lucrurile nu sunt ce par la prima vedere. Nici iubirea. Nici suferinţa. Mai ales suferinţa. Iar acum când mâţa îmi toarce în braţe şi “vorbim” şi pur şi simplu îmi transmite atâta calm de mă adoarme pe canapea după-amiaza, când văd că are atâtea şi atâtea expresii, mă bucur să o găsesc acasa (chiar şi când îmi roade cărţile, păcatul suprem) şi îmi vine să şi râd de reacţiile mele din primele zile.

Şi deocamdată atât de la pisică. Şi de la mine.

Aştept să-mi scrieţi şi voi, despre pisici, iubire, a fi tu însuţi şi alte subiecte serioase sau neserioase :)

 

Fotografia de marti 55 si 56

Pentru ca saptamana trecuta nu am postat nici o fotografie martea, acum revin cu doua fotografii, cu acelasi personaj, o batrana din satul Manastrea Humor. O cheama Rahila Morosan, are 78 de ani, traieste singura, e micuta si cocosata, umbla greu, dar inca rade cu atata bucurie si are o seninatate uimitoare. Ne-a zis ca nu are televizor, nici nu-i trebuie, ca ea nu se plictiseste.

IMG_8850 copy

Sunt 10 ani de cand s-a dus…

IMG_8867 copy

Incotro?

“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

IMG_9082 copy

IMG_9085 copy

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Amintiri din copilarie (Nu stiu altii cum sunt, chiar nu stiu)

O văd atât de clar. Fetiţa slăbănoagă şi adusă din umeri, care părea să fi crescut peste noapte şi toţi pantalonii îi erau veşnic scurţi, ca un blestem. Cu părul negru şi lins, cu breton cam strâmb, tuns de mama „cu oala”. Cu strungăreaţa lată între dinţii de lapte, prin care mai scăpa un sâsâit. Cu coastele care se vedeau prin pielea pieptului plat. Cu ochii verzi, ca tata. Şi aşa-i zicea toată lumea, că seamănă cu tata, tata cel uriaş, care o ridica până la tavan când venea seara târziu acasă după mai multe zile dintr-un loc misterios şi tot mai îndepărtat numit „deplasare”. Tata care când era acasă stătea la televizor cu privirea goală. Tata care la sfârşit s-a micşorat atât de mult încât l-a ţinut ea în braţe, plângând şi nu a mai apucat să-i vorbească. Fetiţa care visa repetat acelaşi vis, care îi lăsa o tristeţe de nesuportat pentru mintea ei de copil, în care se făcea că era într-o sală de bal luminoasă, atât de înaltă încât nu i se vedea tavanul şi din depărtări venea mama, la fel de înaltă ca sala, îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea verde, cu cercuri şi corset, cu părul ridicat într-un coc complicat, mergând cu paşi lenţi şi maiestuoşi, cu privirea fixă înainte, privirea ei din după-amiezile cu casa pustie, iar fetiţa îi ajungea deabia până la glezne şi încerca în zadar să ţină pasul cu ea, înaintând cu greu ca prin apă şi o striga cu disperare, dar femeia nu auzea şi mergea înainte, depărtându-se, şi atunci suna un gong, nu cu un sunet metalic, ci cu un zgomot amplificat de hârtie sfâşiată cu putere, iar atunci se trezea în lacrimi, cu inima sfâşiată, ca şi hârtia. Ea era fetiţa care îşi astupa urechile (deşi şi tăcerile erau tot un fel de urlet), şi se cufunda în lumea creată de Jules Vernes, Karl May şi Alexandre Dumas şi visa la oceane şi ţări cât mai depărtate, unde va pleca când va creşte mare, moment ce părea departe, prea departe. Fetiţa care îi făcea pe toţi copiii să râdă şi nu înţelegea de ce în inima ei era tot singură şi nu râdea niciodată. Fetiţa care stătea conştiincios la birou şi mergea tot timpul la şcoală cu temele făcute şi lecţiile învăţate şi cu toate astea se bâlbâia când era scoasă la răspuns la tablă.

Pe ea o văd. Ea mă priveşte uneori de partea cealaltă a oglinzii şi ne zâmbim cu acelaşi zâmbet timid, cu capul uşor aplecat şi mă întreb cine e aici, e ea sau eu? Şi mi-e drag de ea, şi îmi vine să-i spun că totul va fi bine, doar aşa pentru că e mică şi urâţică şi singură acolo după sticlă. Şi încă încerc să o fac să se simtă iubită aşa cum e, să se bucure şi să plângă şi să spere, să îşi deschidă inima şi să lase jos barierele de protecţie, căci nu oricine se apropie cu adevărat de ea o va răni, să ceară ajutor, să aibă compasiune şi înţelegere pentru neputinţele şi nefericirea lor, şi mai ales să ierte (căci asta cerem, în genunchi uneori, nu-i aşa, să ne fie iertate greselile, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri). Am făcut-o să înţeleagă, cu multă răbdare, că la un moment dat trebuie să ne luăm rămas bun, pentru ca eu sunt eu şi ea e ea. Iar fetiţa mea va creşte altfel.

Acest articol face parte din campania Copiii fără etichete iniţiată de organizaţia Salvaţi Copiii, cu sprijinul Blogal Initiative, în parteneriat cu bloggerii din România. Intenţia este de a se mobiliza 100 de bloggeri care să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. Aşa că dacă vreţi să participaţi, vedeţi detalii aici

 Alte câteva articole din cadrul campaniei care m-au mişcat:

 

Azi am implinit 1 an

In 28 februarie 2012 scriam “dragul meu blog iti dau drumul in lume :) ” si uite ca a trecut un an de atunci si m-a purtat pe drumuri neasteptate. Bilant: 52 fotografii de marti si 52 articole de vineri. Cred ca cel mai mult mi-a placut ca in anul acesta prin fotografie si scris am cunoscut oameni, intamplari, locuri, m-am implicat in proiecte, mai ales in Timisoara, si nu in ultimul rand, a fost o calatorie personala care, spre uimirea si bucuria mea, a rezonat si cu altii.

Multumesc mult tuturor care m-au citit, mi-au scris, mi-au spus parerea lor, m-au incurajat…critici serioase recunosc ca nu am primit, dar nu e prea tarziu :)

Si cum se spune, the show must go on.

Peace,

Claudia

Sunt zile…

zbor

 

Sunt zile (şi unele nopţi) în care totul devine transparent, strălucitor
Ca şi cum pentru o clipă din orb aş fi devenit văzător.

Sunt zile în care pleava dorinţelor se risipeşte
Şi rămân în mine doar boabe de lumină.

Sunt zile în care fac minuni,
Despic în două oceanul dezlănţuit al gândurilor
Şi trec de partea cealaltă.

Sunt zile în care trecutul inundă prezentul
Ca un val ce se ridică după un cutremur în adâncuri

Sunt zile în care sunt captivă în mine
Ca într-o pânză de păianjen ţesută de minte.

Sunt zile în care atingerile trec dincolo de carne
Şi fac inima să înflorească
Sau să se chircească.

Sunt zile în care apropierea doare
La fel de mult ca depărtarea.

Sunt zile în care mă simt ca o picătură de apă
Într-un şuvoi.

Sunt zile în care suferinţa mă înfrumuseţează
Ca o sârmă ghimpată din care cresc trandafiri.

Sunt zile în care liniştea din mine sună
Ca o rugăciune fără cuvinte.

Şi apoi sunt toate celelalte zile…

La munca

inima

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (chiar si spirituale) pe care le iei şi gata, te simţi bine, nu te poti forta sa le simti. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poate nici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

În planul material al existenței totul este trecător: lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar noi înşişi şi de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt. Sună bine asta, adevărat, o cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt minor ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să disper. Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… De fapt, singurul lucru care nu se schimbă, singura „ancoră” care ne menține ferm prin furtunile și schimbările vieții, singura „punte” care ne trece peste tot ce este trecător este Dumnezeu. Doar asta nu se schimbă în mine. Dar până să ajung la întelegerea cu inima și interiorizarea adevărului acestuia, mai e mult. Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.

Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

Goodbye 2012

Those events and people in our lives who trigger our unresolved issues could be regarded as good news. They are like messengers that show us with terrifying clarity exactly where we are stuck (Pema Chodron)

In decembrie 2011 liternet lansa o invitatie catre cititori si scriitori de a povesti de spre cartile, muzicile, piesele de teatru, oamenii, întâmplările care ne-au bucurat, zguduit, schimbat în 2011. Până atunci nu mai scrisesem ceva aşa, la modul mai serios, care ar putea fi citit de alţii, aşa că am trimis cu inima cam strânsă şi textul meu. Spre surpriza mea, a fost publicat: 2011, cărţile şi revelaţiile.

Însă nu am bănuit că acest prim text va fi ca spărtură într-un baraj, prin care apoi s-a revărsat un val de cuvinte şi texte şi am tot scris (fie la liternet, faţa carţii,  alte reviste online sau aici pe blog), fără să mă gândesc prea mult dacă mă va citi cineva, dacă e bun ceea ce scriu, ci pur şi simplu simţeam că trebuie să scriu şi mai ales că am de spus ceva, deşi nici mie nu mi-era prea clar ce. Oricum, eu credeam la începutul anului, mai ales după ce am pornit acest site, că voi scrie despre fotografie, dar văd că scrisul m-a purtat şi în alte direcţii, oarecum neaşteptate. E foarte ciudat, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, e ca şi cum într-o bună zi te-ai trezi că ştii să cânţi la vioară, cu toate că până atunci, timp de 34 de ani, nu ţinusei niciodată o vioară în mână. Şi nu numai atât, lumea în jurul tău îţi spune, dar chiar sună bine ce cânţi. Încă sunt uimită. Deci aş fi putut spune că revelaţia anului 2012 a fost scrisul. Însă acum la sfârşitul anului pot spune că aceasta a fost cea mai neînsemnată dintre revelaţii.

În decursul acestui an mi-a devenit tot mai clar că este important pentru mine (că într-un anume sens asta trebuie să fac) să ating vieţile oamenilor într-un fel sau altul, să ajut pe ceilalţi (şi spun asta cu oarecare rezervă, pentru că nu cred că asta se declară verbal, ci trebuie făcut cât mai discret) şi să spun adevărul despre drumul acesta întortocheat şi eliberator spre noi înşine (nu ca dorinţă de a mă confesa ci poate de a-i inspira pe alţi oameni în “călătoria” lor). Şi în acest sens, fotografia şi scrisul au devenit nişte instrumente, nu o încercare de a face o meserie din asta. După cum spuneam şi în articolul de săptămâna trecută, nici acum nu ştiu dacă din asta-mi voi câştiga traiul  (da, mă gândesc şi la asta, şi clar e important, nu trăiesc cu capul în norii…artei :) .

Mi-e greu să pun în cuvinte tot ce am învăţat în 2012, poate pentru că este şi foarte personal, dar tocmai ziceam că aşa şi vreau să fie, altfel la ce foloseşte? 2012 a fost oricum un an foarte intens şi plin de schimbări interioare (pe lângă marea schimbare a exterioară a întoarcerii în România – am scris despre asta aici) şi într-un fel, pentru mine a fost sfârşitul unei lumi. Cred că cele mai de preţ lecţii în 2012 au fost să spun adevărul despre mine (şi bineînţeles, mai întâi să îl văd) , să nu (mai) fug de de situaţii neplăcute şi nerezolvate, să am răbdare, încredere şi speranţă. Răbdare cu schimbările din mine, răbdare cu oamenii din jurul meu, răbdare pentru a vedea cum evoluează situaţiile în care sunt pusă fără a mă panica, evada, dispera sau acţiona impulsiv, răbdare pentru a nu grăbi lucrurile să se întâmple, răbdare pentru a trece prin şi apoi încet încet de cealaltă parte a situaţiilor şi stărilor dificile. Încredere că tot ce mi se întâmplă, chiar şi ce mă răneşte, are un sens şi trebuie să mă înveţe ceva, chiar dacă în momentul respectiv nu văd asta. Încredere să las lucrurile să se întâmple, să mai renunţ la mine (la importanţa de sine) şi să nu mă cramponez atâta de dorinţele, planurile, părerile şi neplăcerile mele. Şi în tot acest timp să îmi păstrez speranţa. Am mai învăţat să nu mă agăţ de oameni, mai ales, dar şi de alte lucruri sau activităţi din exterior pentru a-mi ocupa timpul şi viaţa, în ideea că asta îmi va aduce fericirea şi voi scăpa de acea nelinişte şi neîmplinire greu de definit, de care văd că mulţi oameni suferă (despre asta am mai scris şi o poveste). Am învăţat că ce sădim, aceea culegem în relaţiile cu oamenii: că nu ne putem aştepta ca ceilalţi să ne dăruiască calm, înţelegere, atenţie, ajutor, compasiune, iubire, încredere, forţă dacă acestea nu se află în noi deja şi nu le dăruim, fără a ne aştepta să le primim înapoi. Că acţiunile, sentimentele şi gândurile noastre (şi mă refer la cele adevărate, pe care de multe ori nu le manifestăm sau exprimăm, dar sunt ascunse, chiar şi de noi înşine uneori) se întorc la noi ca un bumerang şi că trebuie să ne curăţăm, să ne “aliniem” gândurile, sentimentele, acţiunile. Am învăţat că fericirea sau nefericirea noastră nu depinde de ce avem în vieţile noastre, de ce ni se întâmplă, de dorinţe îndeplinite sau nu, de ce oameni sunt cu noi, ci de ceea ce gândim, adică de cum ne raportăm la noi înşine şi tot ceea ce ne este dat. Am învăţat să îmi asum şi alte “faţete” ale mele, nu doar cea sensibilă, timidă, funny şi mrs. Nice, toate sunt necesare, altfel întregul nu e complet. Am învăţat să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru tot ce mi s-a dat, tot ce am în viaţa mea, aşa cum este. Am învăţat…ca mai am multe de învăţat.

Poate că toate aceste lucruri le puteţi citi într-o carte sau le puteţi spune şi voi, probabil că şi eu le-am mai citit, discutat, întâlnit într-o formă sau alta. Dar cred că ştim prea bine că până nu le descoperim pe pielea noastră, cu mintea noastră, prin experienţele noastre şi mai ales prin suferinţele noastre, nu au valoare.

Ca întotdeauna când scriu ceva foarte personal, îi dau drumul în lume cu emoţie şi oarecare strângere de inimă (îi zice vulnerabiltate, nu? :). Dar sper să ajungă la cine trebuie, ca un mesaj într-o sticlă…

Până una alta, vă întreb:

Pentru tine cum a fost 2012? Ce ţi-a adus, ce te-a învăţat?

 

Retrospectiva 2012 in imagini

2012 a fost pentru mine anul marilor schimbări, descoperiri şi reaşezări. Şi continuă. Despre învăţăturile acestui an vă voi povesti în articolul de vinerea viitoare. Dar astăzi, dacă tot fac retrospectiva anului 2012 în imagini, voi vorbi mai mult despre fotografie.  Anul acesta a fost un an liber, în sensul că nu am lucrat într-un job clasic, însă am dedicat mult timp şi energie fotografiei. Am pornit pe drumul acesta fără prea multe planuri, a fost mai degrabă un salt în necunoscut, cu toată frica de rigoare :) Nu ştiu nici acum dacă asta va fi noua mea “carieră” ca să zic aşa, deşi nu am avut vreodată vreuna (sau ambiţia de a avea vreuna), şi nici nu-mi doresc.

Dar ce ştiu sigur este că fotografia mă va însoţi de acum încolo mult timp. Însă faţă de începutul acestui an, s-a schimbat destul de mult felul în care mă raportez la fotografie. Clar este ceva important pentru mine, însă nu mă definesc în funcţie de asta. Cred că am învăţat că chiar şi faţă de lucrurile importante pentru noi, care ne atrag, ne fac plăcere, trebuie să păstrăm o anumită distanţă, detaşare. Asta nu înseamnă a nu te implica, dimpotrivă, dar a nu îţi construi lumea, pe tine, în jurul unor repere exterioare. Centrul trebuie să-l găsim în noi. Am văzut că nu foloseşte la nimic să mă stresez cu ce va fi, să încerc, imit strategii de succes, ci pur şi simplu să dau ce am mai bun, să cred şi să pun suflet în ceea ce fac şi apoi să las lucrurile să se întâmple. Şi se întâmplă (fie că credem sau nu în asta). Iar drumul pe care tebuie să merg devine tot mai clar. E o iluzie să credem că putem controla totul. Cel puţin asta am învăţat eu. Şi de atunci viaţa mea e mult mai simplă şi mai liniştită.

Dar gata cu poveştile. Iată cum arată anul meu 2012 în imagini:

În ianuarie am început să umblu prin Timişoara şi să fotografiez, iar prima fotografie pe care am făcut-o a şi câştigat un concurs foto

_MG_7659_web

În ianuarie a continuat să plouă în Timişoara

_MG_7797_w

iar în februarie a nins mult mult şi oraşul a arătat superb

Timisoara

 

_MG_8737w

Tot în februarie am fost la un workshop de fotografie cu dl. Mihai Moiceanu la Măgura, lângă Braşov, o zonă atât de frumoasă, unde am făcut şi fotografia de mai jos:

_MG_8366-w

Iar la sfârşitul lui februarie am lansat acest site :)

In martie am descoperit un loc din Timişoara unde nu am mai fost niciodată, vechea uzină de apă Urseni:

_MG_9596 copy

Tot în martie am fost la o expoziţie deosebită – Istoria unui meşteşug: Petru Kindlein, bijutier şi ceasornicar (am scris despre asta aici)

 

Ceas_18 copy

Tot umblând pe jos prin Timişoara şi uitându-mă cu atenţie în jur, am văzut cu alţi ochi locuri banale, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să le observ:

Urban landscape

 

Tot în luna martie am început şi primul meu proiect foto – Cititorii – care încă continuă şi sper ca în 2013 să fac o expoziţie cu portretele adunate.

Mircea

Luna martie s-a încheiat cu Ora Pământului, iar câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut cu această ocazie au câştigat la un concurs de fotografie organizat de WWF România şi fotograful Dan Dinu:

Timisoara

În aprilie au început să apară în sfârşit semne de primăvară în Timişoara

primavara

Şi am mai stat la o cafea însoţită de poezie, o idee foarte faină în Bruiaj Bar, Timişoara

Bruiaj

Am mai fost la un concert super fain al celor de la Blazzaj, şi pentru că tot mergeam la astfel de evenimente şi făceam fotografii, mi-a venit ideea de a reuni acestea într-un proiect foto (poate cam pretenţios spus) prin care să susţin artiştii şi evenimentele locale (mediatizandu-i prin fotografie)

Blazzaj

Tot în aprilie am fost în Belgia şi am revizitat Brugge:

Brugge

În mai am fost în excursie la Herculane, unul dintre locurile mele preferate pe lumea asta

Herculane

IMG_1907 copy

Tot în mai am fost la un eveniment de poezie şi artă contemporană în aer liber “Aleea din Parc” şi am mai scris despre ce se întâmplă… sau nu în Timişoara: vezi articol

Aleea din parc

În iunie ştiu că am stat mult pe afară, era deja foarte cald. Am fost la câteva festivaluri în aer liber: Acces Art, Street Delivery şi..la o bătaie cu apă  :)

apa_087 copy

Acces art colaj web

SD_82

SD_212

O dată cu vara am început să umblu foarte mult pe bicicletă şi am făcut multe excursii cu bitza în jurul Timişoarei, de ex la Izvin, de unde e şi fotografia de mai jos

vara

Am mai făcut poze pentru proiectul meu cu Cititorii

MM_93

În iulie am petrecut o săptămână într-un sat de lângă Cheile Turzii – Livada – unde am redescoperit liniştea, bucuriile simple, natura şi am scris despre Viaţa la ţară

 

IMG_4013 copy

Într-una din plimbările cu bicicleta pe câmpurile din apropierea Timişoarei am fotografiat un câmp superb de floarea soarelui la apus, dar şi binecunoscutele ciori ale Timişoarei

floarea soarelui

Elegie

 În iulie m-am bucurat să pot face fotografii ca voluntară la un eveniment deosebit din cadrul Muzeului de Artă din Timişoara: doi bătrâni bolnavi cu Parkinson şi-au făcut debutul ca ghizi muzeali pentru un public special: bolnavi cu Alzheimer (mai multe despre acest proiect aici)

muzeu-alzheimer_055 copy

muzeu-alzheimer_098 copy

Luna iulie s-a încheiat cu o excursie în Cheile Nerei

Cheile Nerei

În august am fost la mare la Constanţa

rasarit

Si am facut prima fotografie pentru proiectul 35 ways of seeing myself

myself

Inapoi in Timisoara, am mai făcut fotografii pe stradă:

IMG_4789

colaj tm a-n

În septembrie am făcut fotografii la copii şi…bunici

Iasmina_12 copy

Ziua Alzheimer_098

Ziua internaţională Alzheimer sărbătorită la Centrul de zi Alzheimer din Timişoara (mai multe despre aceasta aici)

Şi tot în aceeaşi notă, în octombrie am făcut fotografii şi am scris despre Cafeneauna Alzheimer, un alt proiect frumos dedicat bătrânilor cu Alzheimer (vezi articol)

Alzheimer cafe06

În noiembrie încă au fost zile cu soare blând şi culori frumoase de toamă, aşa că am fost într-o excursie la staţia meteo Cuntu

cuntu_015

cuntu_016 copy

…şi pe dealuri, în sate din apropiere de Timişoara

IMG_7308

IMG_7227

…şi o ultimă plimbare cu bicicleta pe anul ăsta înainte de venirea iernii până la Izvin

IMG_7584 copy

Tot în noiembrie am fost la un concert foarte fain – Acoustica – despre care am mai scris şi altă dată (vezi articol, care a apărut şi în cartea de poezii a lui Daniel Silvian Petre – Peace Off)

Acoustica

În decembrie a fost o lună mai săracă în fotografii. Dar am început un proiect foto legat de yoga din care care face parte şi fotografia de mai jos intitulată: Schimbă perspectiva.
…ceea ce vă doresc şi vouă în 2013  :)

Change the perspective

 

Iar daca vrei vezi şi retrospectiva 2011: aici

 

Pentru tine cum a fost anul 2012?

 

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Unde sunt zapezile de alta data

Dacă nu am fi, nu s-ar povesti.

Dacă nu am avea această nevoie primordială de a ne povesti, adică de a scoate la lumină tot ce clocoteşte obscur, contradictoriu, subtil, confuz, obsesiv, urlător în noi, sub învelişul politeţii, conversaţiilor şi zâmbetelor zilnice de supravieţuire, nu ar exista poezie şi muzică. Dar nu orice poezie şi orice muzică pot face asta, de a ne atinge în miezul nostru adevărat şi neexprimat, cu care ne conectăm atât de rar in zilele noastre grăbite. Iar când Daniel-Silvian Petre scrie Mă plimb prin oraş / în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi) / N-am nimic important sa-mi spun / doar ca mi-e foarte dor de mine, scrie din şi despre acel miez. Şi când o astfel de poezie se întâlneşte cu o muzică pe măsură, putem trai un moment de graţie; sau dacă aş putea scrie DEX-ul meu personal, aş zice că sentimentul acesta limită de dulce-amară melancolie şi intensitate este fericirea, cu f mic, aceea pe lângă care trecem zilnic şi nu o (mai) recunoaştem, ca pe un prieten vechi care acum locuieşte sub pod.

Despre un astfel de moment aş vrea sa vorbesc aici, adică despre concertul Acoustica: Daniel-Silvian Petre (voce, muzicuţă, blockflote) şi Emil Kindlein (voce, chitară, muzicuţă).

Acoustica

Poate că o sa vă întrebaţi de ce v-ar păsa de o formaţie despre care poate mulţi nu au auzit? Sau de ce v-ar păsa de momentul meu de graţie? Sau de o mână de oameni care au străbătut cu greu Timişoara troienită, vătuită şi adormită peste care ningea neîntrerupt de două zile pentru a ajunge la acest concert cu genele îngheţate şi obrajii amorţiţi de ger? Dar când în barul cu interiorul oliv şi lumină subacvatica, Acoustica, cu o chitară şi două voci vibrante, a deschis concertul cu “A working class hero is something to be“, făcând să prindă viaţă cuvintele lui John Lennon, la atâţia ani după moartea tragică şi stupidă a celui care a vrut să schimbe lumea prin muzică, am simţit că fac parte din pasagerii privilegiaţi ai unei arce salvată de potopul (de zăpadă, şi nu doar, dacă vreţi) de afară, în care a fost adunată muzică de valoare pentru a nu se pierde şi a fi dusă mai departe prin generaţii.

Acoustica ne-a purtat prin rockul anilor ’70, Cream, Deep Purple, Led Zeppelin, Doors, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, continuând cu Metallica, Red Hot Chilli Peppers, Guns’n’Roses, Depeche Mode, Beck. Au fost interpretări originale şi intense. Dar nu numai asta.

"Daniel Silvian Petre"

Daniel-Silvian Petre

Voi cum v-aţi simţi daca aţi asculta pe ritm jucăuş, ca într-o pictură naivă care numai naivă nu este “Dacă dragoste nu e / nu-i nimic / facem o cafea la ibric / fumăm pipa păcii apoi / ca după orice război / trişti, plictisiţi şi goi“. Sau daca aţi afla ca într-o melodie rap că viaţa e ca un joc pe calculator în care „dimineaţa ne târâm chiauni din dormitor / şi prăjim nişte pâine cu usturoi, ca s-avem acces la nivelul doi / pe stradă, până la nivelul trei / ne batem cu o gaşcă de derbedei / agresivi şi beţi / şi pierdem două-trei vieţi”. Şi cum suntem obişnuiţi să facem haz de necaz, probabil că aţi râde şi aţi cânta Pu, pu, pu ca în copilărie la „Într-o ţară din pădure cu douăzeci de milioane de pitici / Vine pupăza şi spune: am să fac avere-aici”. Şi poate că până şi dumnezeul câinilor s-a amuzat sau poate chiar a oftat la dedicaţia ce i-a fost făcută pentru salvarea unui labrador iubit.

"Emil Kindlein"

Emil Kindlein

Si apoi de la râs, fie el mai amar sau cu gura până la urechi, ne-a izbit în moalele pieptului sunetul mocnit al chitării lui Emil şi vocea lui Daniel în care s-au cuibărit toată arderea şi amarul din cântecul Mariei Tănase “Până când nu te iubeam / Unde mă culcam dormeam / Acum că te iubesc / Nu pot să mă odihnesc”, şi apoi în crescendo, blestemul strigat „Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. Şi am vibrat o treaptă mai jos spre lucrurile nespuse după care tânjim şi pe care când le pierdem lasă în urmă dureri surde care nu trec niciodată, la cântecul şoptit „Dacă mă iubeşti, dacă mă vei iubi, dacă m-ai iubit / Dă telefon la toţi cunoscuţii şi spune-le c-ai murit. / Astăzi vreau să m-ascund în tine, să mă pierd…Vom fi atât de aproape / Şi n-ar trebui să te mire / Dacă doar unul dintre noi ar fi de ajuns să respire”.

Şi atunci am avut senzaţia, cum spunea şi Cioran (a cărui carte Daniel o citea liniştit la o masă înainte de concert), că “Viaţa-i o nemurire de melancolie”. Dar când era să ne cufundăm în acea melancolie, Emil a schimbat ritmul cântând “Podul de piatră s-a dărâmat” în varianta trash şi atunci am izbucnit cu toţii în râs, deşi cu câteva momente înainte păream să ne fi rătăcit prin Valea Plângerii. Iar râsul acela după plâns (interiorizat), a avut izul vitalităţii pe care o simţi crescând în tine când te însănătoşeşti după o boală (fie ea fizică sau sufletească) şi simţi bucuria aceea simplă de a fi viu, a-ţi simţi corpul şi a-ţi fi foame.

Aş fi vrut ca acel “caiet de cântece” al lui Emil Kindlein şi poeziile lui Daniel-Silvian Petre, sursele de (în)cântare din seara aceea, să nu se mai termine.

Am plecat de la concert târziu în noapte, mergând pe zăpada scârţâind sub picioare, prin oraşul alb ca în vise şi fredonând pe străzi “Dac-ai şti cît de frumoasă erai / Şi cît de frumoasă era Timişoara pe-atunci / Parc-am fi rămas singuri acasă, în Rai / Şi încă nu se inventaseră cele 10 porunci”.

"Acoustica"

O recenzie a concertului Acoustica din 3 februarie 2012 din Bruiaj Bar, Timişoara

Articol publicat si la liternet şi în deschiderea ultimei cărţi de poezii – Peace Off – a lui Daniel-Silvian Petre, ale carui poezii le-am tot citit si recitit si nu m-am mai saturat de ele de-a lungul anilor.