Category Archives: Calatorie

Poveste din Lindenfeld

In biserica din LindenfeldPlecasem din Timișoara cu un grup de excursioniști într-o zi mohorâtă, pe o prognoză meteo care arăta numa ploaie. Erau de urcat vreo doua ore pe jos până în sat și pe drum se înnora tot mai amenințător. Norii erau ca sculptați pe cerul vânăt, culorile intense, ca înainte de furtună. Pe drum ne-am întâlnit cu o turmă de oi și același bătrân cioban, pe care-l întâlnisem și acum doi ani tot aici, neschimbat, tot cu oile sale. Ne-a spus că o să ne plouă. Aproape de intrarea în Lindenfeld cerul bubuia, începuseră să cadă stropi grei de ploaie și arăta a vijelie. Am alergat spre sat și deabia am reușit să intrăm în biserica aproape dărâmată din sat, că a început furtuna. Cineva facuse un foc mai demult acolo în mijlocul bisericii și rămăsese vatra. Ne-am așezat pe bârne și izolire, am scos senviciuri din rucsaci, cineva avea o chitară și a cântat cântece de tabără care sunau melancolic în liniștea din biserică. O cățelușă rătăcită, cu ochii blânzi, cu coastele ieșite prin blana subțire, care se vedea că are pui, a intrat și ea, sperioasă, să cerșească mâncare. De afară se auzea furtuna și mai intrau stropi prin geamurile sfărâmate, cu ramășițe de vitralii, dar înăuntru era bine. O icoana cu Mantuitorul pe perete, și deasupra un cuib de rândunele. Biserica din satul fantomă, părăsit de aproape 15 ani, a prins din nou viață. Cineva ne-a trimis ploaie, Cineva ne-a trimis adăpost. O minune, ca atâtea din minunile zilnice, prea delicate pentru a ne opri și a le simți. Am mulțumit. Furtuna a trecut, am ieșit din biserică în soare și aerul limpezit de ploaie, în liniștea din afara civilizației și ciripitul a zeci de păsări. Soarele ardea, iar cațelușa stătea la picioarele Crucii.

IMG_1939IMG_1844IMG_1849IMG_1853IMG_1871Vine ploaiaIMG_1927IMG_9370wIMG_1935IMG_1936IMG_1921IMG_1923IMG_1952IMG_1961IMG_1965IMG_1967IMG_1970IMG_9337IMG_9347 copy

IMG_9348 copy

IMG_1918

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Fragmente de călătorie

Ce rămâne dintr-o călătorie?

Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă. Am rămas cu ochii în lacrimi de simplitatea și bunătatea acestui gest.

Geamana

Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).

IMG_6739

Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.

Rimetea de pe Piatra Secuiului

Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz.)

manastirea Sub Piatra - Salciua - rasarit

Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.

Izvorul Posaga….

Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.Cheile Rimetului

Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.

Mai multe fotografii din această călătorie: aici

La Mănăstirea Ţeţu

IMG_6540Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Ţeţu la o tabără de fotografie. Am mers pe la stânele şi gospodăriile oamenilor din zonă şi am fotografiat traiul oamenilor de acolo. Am scris atunci despre tabără şi experienţa de atunci (aici), aşa că nu mai repet. Împreună cu colegii din tabără am organizat apoi şi o expoziţie de fotografie. Şi apoi părea că ecourile taberei s-au stins. Dar nu şi pentru mine. Dar poate nici pentru alţii. Însă eu pot să mărturisesc doar pentru mine.

Deşi am stat doar câteva zile acolo, m-am întors foarte schimbată. Ţin minte că după ce m-am întors nu mai reuşeam pur şi simplu să mă reconectez la viaţa mea din Timişoara. De parcă totul fusese măturat, luminat şi simplificat în interiorul meu, într-un fel pe care nici nu mi-l închipuiam. Şi apoi, ţin minte durerea pe care am avut-o  – ca atunci când visezi că zbori şi apoi cazi şi te trezeşti – când am început să pierd starea aceea şi am recăzut în sinele şi viaţa mea dinainte, deşi nu era nimic rău cu cu ea, chiar eram mulţumită de viaţa mea. Dar în comparaţie cu lumina de acolo totul a pălit. De fapt despre ce e vorba? Nu vreau să par misterioasă sau mistică, dar cred că sunt lucruri care probabil nu se pot pune în cuvinte. Sau eu simt că nu am competenţa să le pun în cuvinte. De care mă apropii cu mintea cu mare mirare şi smerenie. Am primit ceva acolo, ceva nematerial, reflectat în lumea materială. Începând cu simplitatea şi greutatea vieţii oamenilor de acolo, dusă cu o seninătate incredibil – și asta-mi aduce aminte de ce spunea un părinte, că greul vieţii dă greutatea ei. Apoi frumuseţea locurilor, poate pare banal când spun asta, dar am mai auzit vorbindu-se de natură înduhovnicită. Aşa era şi acolo. Pur şi simplu locurile şi natura aveau o armonie şi frumuseţe aparte care te mişca şi te îndemna la contemplaţie. Apoi a fost mănăstirea, căldura maicilor, ritmul vieţii de acolo, slujbele, predicile, spovedania, discuţiile, tăcerile, rugăciunile, binecuvântările şi îmbrăţişările date din toată inima şi…chiar şi mâncarea :) E un loc cu mult har, altfel nu ştiu cum să-i spun.

IMG_6412

Aşa că, bineînţeles, voiam să mă întorc la Ţeţu. Şi la mănăstire, dar şi la starea de atunci (nu sunt vânător de stări de bne şi trăiri grozave, ştiu că nu asta e ideea). Aşa că încă din toamna anului trecut m-am gândit cum o să merg din nou la tabăra foto la anul (adică în 2015).

Dar ştiţi cum e cu planurile omnului. Îmi vine şi mie să râd. Eu mi-am păstrat frumos toată luna august liberă de orice planuri în caz că se va anunţa tabăra de fotografie. Doar că tabăra s-a ţinut anul acesta mai târziu, în septembrie, când deja promisesem că fac poze şi merg la o nunta. Na, acum descâlceşte-le, Claudia. M-am tot gândit şi m-am zbătut în mintea mea, pe de o parte era dorinţa de a merge în tabăra foto, un lucru pe care mi l-am dorit şi la care am visat tot anul, iar pe de altă parte era promisiunea pe care o făcusem să fac fotografii la nunta. Încercam ideea unui compromis, câteva zile doar acolo, apoi nunta. Sau chiar să le explic la oamenii aceia că vezi ce important e pentru mine să merg în tabără şi să renunţ la nuntă. Până la urmă am decis. Şi ce am învăţat este că deciziile bune sunt însoţite de o mare linişte interioară şi eliberare. De fapt, orice decizie este mai bună decât nehotărârea şi îndoiala. Am decis să nu merg în tabără, nici să nu aplic măcar. Mi-am dat seama, am primit gând bun, că poate cu un an înainte era important să mă zbat pentru asta şi să merg în tabără, iar acum să învăţ să renunţ. Uneori renunţarea – dacă o faci cu discernământ – e calea spre adevărata libertate. Oricum, depăşisem vârsta limită pentru tabără şi dacă m-ar fi acceptat s-ar fi făcut o excepţie pentru mine şi aş fi luat locul altcuiva care poate nu a mai fost niciodată acolo. Apoi, ar fi trebuit să îmi încalc promisiunea de a face poze la nunta aceea. Şi aşa, după ce tot anul m-am gândit cum să ajung din nou în tabăra aceea foto, acum am renunţat de bună voie şi eram liniştită. Cine să mai înţeleagă?

IMG_6447

Doar că s-a deschis altă uşă. Cu două săptămâni înainte de tabăra foto Liga Studenţilor organiza tot la Mănăstirea Ţeţu o tabără de fete cu tema “Familia”. Eram liberă atunci, aşa că am zis, mă duc acolo. Nici nu am vrut să-mi iau aparatul foto. Doar în ultimul moment l-am pus în geantă. Eu eram tot fixată pe fotografie, pe tabăra foto. Cred că atunci când suntem prea fixaţi în planurile noastre, pur şi simplu nu putem vedea încotro să mergem şi ratăm lucruri mult mai importante. Cred că de multe ori viaţa ne oferă daruri la care nici nu visăm, doar dacă suntem deschişi ca să le primim, nu să ne încăpăţânăm să primim ce vrem noi. Sper că acum am înţeles. Şi  mi-am primit darul, zilele petrecute la Ţeţu. Şi apoi, nici nu a fost întâmplător că am ajuns la o tabără tocmai cu tema familia.

IMG_6500

Fotografia era şi de data aceasta doar “momeala”. Ca de obicei, pentru mine fotografia a fost şi este un instrument care a avut rolul de a mă duce în diverse situaţii în care să învăţ ceva, să lucrez  la mine, să întâlnesc anumiţi oameni, să primesc ceva sau să dau ceva. Cred că am mai scris mai de mult ce spunea un fotograf, că ar trebui să te apropii de fotografie ca un film gol, să te impregnezi tu însuţi de ce fotografiezi, să te laşi modelat, inscripţionat, developat. Căci doar aşa poţi fotografia cu adevărat, doar aşa poţi vedea, ştergându-te pe tine de fapt. Ca şi parabola vasului, care doar dacă e gol poate fi umplut. Şi asta simt eu, că tot ce fotografiez lasă o amprentă nu doar pe senzorul digital al aparatului, ci şi pe senzorul sufletului meu, că asta mă umple, mă scrie şi rescrie.

IMG_6515

Aşa au fost şi cele câteva zile petrecute la Mănăstirea Ţeţu anul acesta. Tabăra a fost foarte faină, am fost la câteva conferinţe, ţinute de călugării de acolo, deschişi cu tinerii, cu umor, cu idei foarte faine şi cu o bucurie care se revărsa asupra tuturor. Chiar n-am mai simţit de mult că mintea mea era bucuroasă că îi e dat să rumege aşa idei deosebite.

Şi totuşi, am făcut şi fotografii.

Cel mai fain loc de pe Pământ

…este Herculane. (pentru mine)

eu - inima - Herculane

Mi-am dat seama de asta când eram departe. Probabil că nu se poate altfel, trebuie să ne îndepărtăm de un lucru (chiar până la punctul de a-l pierde) pentru a-l putea vedea mai bine. Doar când suntem departe de un loc, de o ţară, de un om, de o familie (de noi înşine, de fapt) înţelegem că depărtarea în termeni fizici nu are nici o însemnătate, căci sufletul este cel care ne spune şi de la mii de kilometri de ce şi de cine suntem apropiaţi. Adică cine suntem cu adevărat. Doar că vocea asta a sufletului este foarte firavă, de multe ori înăbuşită şi nu este întodeauna uşor de ascultat, pentru că în majoritatea cazurilor te face să renunţi la confort, la cunoscut, te face să înfrunţi demoni din interior şi să treci prin chestii pe care ai prefera bine mersi să le ocoleşti.

Acum vreo patru ani locuiam în Belgia şi eram, cum s-ar zice, realizată. haha. Aveam un job confortabil şi bine plătit (nu zic asta ca să mă laud, ci doar ca o constatare, ca şi cum ar fi fost cald afară), îmi permiteam să îmi cumpăr ce îmi doream, orice mic sau mare răsfăţ şi aş fi putut să călătoresc oriunde în lume. Şi totuşi, printre bilete de avion şi planuri de vacanţă spre locuri îndepărtate mă trezeam că îmi dădea târcoale un gând: cât mi-aş dori să fiu la Herculane! Da, Herculane acela în ruine, cu munţii pe care i-am colindat ani de-a rândul cu oameni care sunt şi nu mai sunt. Atunci vocea aceea firavă a sufletului îmi zicea că nu sunt în locul potrivit. Dar, după cum ziceam, nu e uşor să asculţi vocea aceea. Pentru că puterea inerţiei e mare şi puterea modelelor din jur e şi mai mare, care-ţi spun că fericirea e confortul şi distracţia şi zâmbetul cu orice preţ, şi îndepliniera tuturor dorinţelor, care normal că implică acel “să îţi permiţi”. Iar eu îmi permiteam. De ce aş renunţa la asta pentru…Herculane?!

Şi apoi, mi se întâmpla să merg cu trenul prin Belgia sau Germania sau pe undeva prin Europa “civilizată” (după cum o numim noi în România) şi să mă uit la peisajul acela perfect, curat, alineat, parcelat, perfect îngrijit, cu iarba care parcă creştea la aceeaşi înălţime, şi tânjeam să văd un câmp lăsat în voia lui, un câmp cu buruieni, mă înţelegeţi? O pădure nealiniată. Un câine vagabond pe care să-l mângâi pe stradă. O casă care se cojeşte, cu o babă în poartă. Poate că nu-s eu făcută pentru “civilizaţie”. Sau poate că rădăcinile acelea merg mult mai adânc decât credeam eu.

Mi-am dat seama că toate au un preţ. Nu ştiam cum să explic de ce nu-mi placea “dincolo”, ziceam că e vremea, că oamenii sunt reci…dar nu e asta. Sunt rădăcinile acelea. Sau şi mai mult, drumul meu în viaţă nu trebuia să rămână definitiv acolo. Acum, că m-am întors în România mi-e foarte clar asta. Poate că dacă nu plecam şi nu aş fi fost departe, nu aş fi înţeles asta.

Şi toate gândurile-rândurile acestea au fost declanşate de o excursie la Herculane, care a rămas acelaşi loc de suflet pentru mine. Într-adevăr, cel mai fain loc de pe Pământ.

Mai jos sunt câteva imagini din ultima excursie la Herculane, prin satul Scărişoara şi Crovuri

IMG_3894 copyIMG_3890IMG_3881IMG_3870IMG_3863

IMG_3699

IMG_3702

IMG_3713IMG_3761IMG_3753IMG_3738

IMG_3895 copy

Şi un album cu fotografii realizate în decursul a mai mulţi ani la Herculane  aici

Articole pe aceeaşi temă:

Herculane: Disco days are over

Lecţia: cal, vacă, floare, copac, munte, cer, biserică, acasă

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Adio Bruxelles

“We shouldn’t be afraid of leaving things behind, because what is really important always stays with us. Even when we don’t want to” (dialog din filmul Mine Vaganti)

Zilele astea se implineste un an de cand am plecat din Bruxelles, asa ca reiau un text pe care l-am scris atunci, cu inima stransa si cu multe sentimente contradictorii inaintea plecarii.

"Bruxelles"

"nori"

E greu sa lasi ceva in urma, fie ca sunt locuri, oameni, joburi, relatii. Poate ca cel mai greu este sa spunem ramas bun, care de multe ori e un adio, oamenilor din viata noastra (sau oare e mai greu sa spui adio unor obisnuinte, chiar si atunci cand stim in stafunduri ca (ne) fac rau?). Poate ca de multe ori ne agatam de oameni pentru ca ne agatam de fapt de sentimentele noastre. Poate pentru ca ne dau iluzia sigurantei si sensului. Poate pentru ca orice schimbare implica o zguduire, o pierdere (si de sine) si e dureros si mai ales atat de nesigur drumul in fata. Asta imi aduce aminte de ce scria Dan Lungu, ca “Avem o singura viata, insa mai multe morti”. (in cartea “In iad toate becurile sunt arse”)

Ma gandesc la toate astea pentru ca sunt cu o zi inainte de a parasi Bruxelles-ul definitiv, dupa ce am locuit trei ani si jumatate aici. Si acum e momentul sa spun adio la cursurile de franceza, incercarile nereusite de a diferentia é de è, duminicile lenese si ploioase cu pain au chocolat, trudind asupra ziarului Tribune de Bruxelles in compania dictionarului scolar Francez-Roman, plimbarile pe soare si ploaie in parcul Cinquantenaire, plangerile nesfarsite despre vreme si birocratie, excursiile ieftine de weekend prin Europa la mai toate destinatiile ryanair, al 9lea job, plimbari lungi cu bicicleta prin padurea La Cambre si Tervuren, sentimentul de a fi un strain, bariere culturale si lingvistice, singuratate, consumerismul la cote maxime, beri grozave, sentimentul ca am adus o mica diferenta in vietile catorva oameni, pe care acum ii las in urma, schimbari, curaj, yoga, masti vesele, pierdere si descoperire de sine, iubire, conversatii adevarate, cativa oameni care au avut un impact foarte mare asupra mea si m-au si ajutat mult, neliniste, heartbreak, concerte si festivaluri de muzica, proiecte noi, proiecte neterminate, piata de vechituri Jeu de Balle, pita fierbinte umpluta cu branza feta care se topeste, masline picante, ceapa murata si rosii uscate de la familia de marocani din Marche du Midi (inca mai salivez), regasirea pasiunii pentru fotografie, disciplina, decizii…

Cat despre fotografii, au fost facute de la etajul superior al Parking 58, o parcare cu 10 etaje din centru, unde am vrut sa merg de cand am ajuns in Bruxelles. Asa ca in ultima mea zi aici am vrut sa bifez de pe acea lista cu locuri de vazut macar asta (desi acum cand plec imi dau seama ca mai sunt atatea locuri pe care as vrea sa le vad in Bruxelles).

(Si un alt Goodbye pentru Bruxelles aici)

Spectacolul Lumii la Marea Nordului

"corabie"

Anul trecut pe vremea aceasta locuiam încă în Bruxelles, care-mi pare o viaţă anterioară acum. Şi nu ştiu dacă noi oamenii suntem cum se spune că sunt pisicile, să avem nouă vieţi, să o tot luăm de la capăt şi dacă (chiar şi pentru pisici) există o continuitate între aceste vieţi. Ce învăţăm, ce luăm cu noi din cea anterioară, ce lăsăm cu adevărat în urmă, cum ne reconstruim? Deh, întrebări mari, dar nu am răspunsuri, decât cele pe care şi le dă fiecare sieşi, dacă avem dorinţa de a ne opri pentru un moment şi a ne uita un pic mai adânc înauntru (ocupaţie nu tocmai plăcută de multe ori). Însă acum voiam doar să vă povestesc despre mare. Nu e nici o alegorie, nu tu valurile vieţii, nu tu incursiuni în adâncuri, nu poezie, şi nici măcar distracţie şi soare, ce dezamăgire. Voiam să vă povestesc despre Marea Nordului în noiembrie.

"convergenta"

Nu mai ştiu ce m-a împins cu un an în urmă, când, cum vă spuneam, locuiam în Bruxelles, într-o zi de noiembrie ca aceasta, care mi se revarsă pe geam cu lumina ei rece şi mohorâtă, să plec în excursie la mare. La Marea Nordului. Mă văd şi acum în trenul tixit (nu mă aşteptasem la atâta lume), cu o carte în franceză în mână, la care nu prea reuşeam să mă concentrez.  Aşa că m-am proptit cu capul de geam, conversaţiile din tren în limbi diferite, din care multe nu le înţelegeam şi nici nu mai încercam, s-au prefăcut într-un zumzet de fundal şi puţin ameţită-adormită lăsam peisajul plat şi gri, ca lumina de acolo, cu case şi grădini aliniate, câmpuri ordonate (care în mod ciudat mă fceau să-mi fie dor de puţină dezordine şi natură crescută haotic şi neîngrijit), gări cu nume în trei limbi (franceză, flamandă şi engleză) să-mi zboare prin faţa ochilor, la fel cum gândurile îmi zburau nedefinite prin minte.

Aşa mi-am adus aminte de Odette Toulemonde, eroina filmului belgian cu acelasi nume, pe care-l văzusem nu cu mult timp înainte. Odette era un om obişnuit (ca şi tălmăcirea numelui ei: Toulemode – toată lumea), în nici un caz o eroină sexy şi sofisticată. O femeie îmbrăcată şi pieptănată ordonat, corect, ca şi apartamentul ei mic, obsesiv de curat şi plin de bibelouri kitchoase, perfect aliniate pe rafturi. O femeie care-şi creştea singură cei doi copii după moartea soţului, un om ca atâţa alţii, pe lângă care trecem zi de zi, fără să-i privim în ochi, a căror vieţi se scurg tăcute şi neştiute. Şi totuşi, Odette era fericită, citind cărţile (vezi citat*) autorului ei preferat (un scriitor de mâna a doua la care visa în taină), trecând cu zâmbet zi de zi prin rutina muncii ei de vânzătoare la un magazin universal, dar mai ales ajutându-i pe alţii, şi astfel ducându-şi viaţa cu onestitate, simplitate, rigoare morală lipsită de băţoşenie, dar mai ales cu umor, bucurie şi iubire, când poate nu exista nimic în viaţa ei care să merite asta, cel puţin nu după criteriile vieţilor fericite, împlinite, realizate, intersante  din zilele noastre. Iar într-o lume în care “mai mult/mai mare” (bani, case, maşini, carieră, călătorii, vacanţe exotice, sex, socializare, party-uri, gadgeturi, telefoane, haine, etc etc) înseamnă “mai bine/mai fericit”, visul ei, doriţa cea mai mare – de a ajunge pe litoralul belgian, la Marea Nordului – mi se părea înduioşător.

"conversatia"

Totuşi, când m-am dat jos din tren în acea zi de noiembrie in Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, vâzând plaja flancată de blocuri gri cu multe etaje, marea cenuşie, frigul şi umezeala pătrunzătoare, nu înţelegeam de loc de ce asta ar fi destinaţia de vis a cuiva. Dar asta am descoperit locuind în Belgia: nu e un loc care să-ţi inspire dragoste la prima vedere.

"promenada"

Însă atunci când fotografiezi, sau chiar dacă doar stai deoparte şi te uiţi la lume într-un loc aglomerat, este un adevărat spectacol, Spectacolul Lumii la scară mai  mică. Asta am văzut şi eu în ziua aceea plimbându-mă pe plajă în Oostende şi fotografiind: copii construind castele de nisip, înălţând zmee sau alergând să se ferească de valuri râzând cu atâta bucurie cum numai copii o fac, perechi îmbrăţişându-se ca şi cum iubirea ar dura veşnic, adolescenţi îmbrăcaţi rebel, vorbind şi râzând tare, cu exuberanţa adolescenţei pline de nesiguranţă şi simţiri puternice, familii pe biciclete de patru persoane, încercând să se sincronizeze – grea sarcină, doamne în vârstă cu aer distins, înfăşurate în bănuri, bătrâni îmbrăcaţi elegant ca de duminică, cu părul alb şi baston, unii dintre ei stând ţepeni în scaune cu rotile, cu ochii apoşi şi rătăciţi… spectacolul lumii, marea trecere…

no images were found

* In your books, you show that in every life, even the most miserable, there’s something to be joyful about, something to laugh about, something to love. You show that little people like me have some worth, too because even the smallest thing costs them more than others (din filmul Odette Toulemonde)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

When you’re gone

"Berlin Holocaust memorial"

E primul lucru care mi-a venit in minte dupa ce am facut poza asta: When you’re gone, dupa titlul unui cantec de la Cranberries, pe care-i ascultam atat de des in vremea liceului, pana am uzat de tot banda casetei copiate dupa alta caseta copiata, cu etichete scrise cu pixul.

In ziua aceea cand am facut fotografia, sigur nu cautam sa exprim asta, deabia imi venea sa scot aparatul din geanta, era mult prea frig si umed ca sa ma gandesc la altceva decat la picioarele mele inghetate care au batut multi kilometri prin Berlinul gigantic, care te atragea si te incanta si te haituia si nu te lasa sa te odihnesti. Tin minte, desi era acum vreo cinci ani, ca am tot umblat cu o senzatie ciudata, de apasare si pierdere, printre blocurile de ciment gri de la Memorialul Holocaustului peste care cadea o ploaie marunta si inghetata pana am facut poza asta.

Uneori ma gandesc ca am putea da unei fotografiei orice interpretare. Cumva este ca si cu testul cu petele de cerneala Roscharch: ceea ce vezi in petele de cerneala este doar in mintea ta si de fapt spune ceva despre tine.

As fi putut intitula aceasta fotografie “Toamna si betonul” :)) sau “Memorialul Holocaustului din Berlin”, care ar fi fost probabil titluri mai potrivite din punctul de vedere al descrierii realitatii. Insa oare realitatea o caut cand fotografiez? Originalitatea? Frumusetea? Sa fac fotografii care sa aiba succes? Eh, prostii… Si eu, ca si ceilalti, in atatea moduri, interpretam realitatea, ce vedem, ce ni se intampla, pe ceilalti, prin “ochelarii” personali, prin prisma experientelor, ideilor cimentate in timp, obisnuintelor si a tot ce am aculmulat pana la momentul respectiv din viata. Si incercam sa exprimam asta, in speranta ca ceilalti vor intelege cu adevarat si vor avea compasiune. Ca de cele mai multe ori cand fac fotografii, uit de mine, mi se goleste mintea, dar se umple de idei si imagini care nu au de-a face cu mine, insa surprinzator, fotografiile care ies  spun ceva despre mine. Si mai surprinzator a fost sa aflu ca spun ceva si despre ceilalti oameni.  Da, da, da, si eu stiu si tu care citesti stii ce vreau sa spun aici. Emotiile astea care, cu cat sunt mai puternice, mai delicate, mai confuze, sau atat de contradictorii ca ne sfasie, cu atat este mai dificil sa le exprimam direct. Toti, ca fiinte umane, impartasim aceleasi emotii si sentimente, care ne conecteaza, dincolo de toate diferentele. E simplu, si totusi atat de complicat cand vine vorba de oameni. Cred ca acesta este unul din lucrurile care imi place cel mai mult la fotografie, puterea de a exprima sentimente dincolo de cuvinte si prin aceasta, a conecta oamenii.

Tie ce iti spune aceasta fotografie? Ce titlu i-ai da?

Lisabona si cealalta fata a calatoritului

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig la ocean.

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (şi tot pe aceeaşi temă, poate vrei să citeşti şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător, din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Geneva sau “Why do all good things come to an end?”

Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.

"Geneva"
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda,  vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii  etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.

"Jet d'eau Geneva"

Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-amcontinuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.

"parapanta"

Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? :-) . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!

"geneva"

Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.

“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?

For the English version of this article, go here.

 

Andalucia, mi amor

Articol si fotografii publicate in revista Foto4All (pag 55-63)

Cu riscul de a suna ca într-o telenovelă, trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit profund şi iremediabil de Andalucia, după doar o săptămână petrecută acolo.

Poate că s-a întâmplat atunci când ascultam cu respiraţia tăiată, în întuneric, sunetul răscolitor al corzilor de chitară mângâiate melancolic şi apoi brutal, palmele lovite ritmic, picioarele dansatorilor care băteau ritmul atât de rapid, făcându-mi stomacul să vibreze, iar pieptul să mi se strângă la cântecul presărat cu ţipete, despre dragoste neîmplinită sau pierdută, despre răzbunare şi moarte, despre cuţite şi onoare, în timpul unui spectacol flamenco în Sevilla.

 "flamenco"

Dansatoare de flamenco in cadrul unui spectacol la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

 Poate că m-a lăsat uimită priveliştea incredibilă a oraşului Ronda, cu casele lui albe căţărate pe marginile unui canion ameţitor de piatră roasă de vremuri, la înălţimi de peste o sută de metri, care par să reflecte istoria zbuciumată a locului, ocupat de-a lungul istoriei de celţi, fenicieni, romani, arabi şi marcat de masacrele inchiziţiei. Ronda a atras şi multe nume celebre, ca Ernest Hemingway, care a petrecut multe veri acolo şi a localizat una din scenele din romanul său „Pentru cine bat clopotele” în Ronda; de asemenea au petrecut timp şi au scris acolo Orson Welles şi Rainer Maria Rilke.

"ronda"Canionul din Ronda

"Ronda"

Panorama din Ronda

Poate că m-a vrăjit atmosfera din micul oraş alb de la ocean, Cadiz, peste care sufla puternic vântul Sirocco venit din Africa, ce ridica nisipul, învolbura marea şi îţi ardea pielea, cu mirosul de peşte proaspăt din pieţe, cu empanada con autuno (un fel de merdenea cu ton ce ţi se topea în gură), cu somnolenţa străzilor la amiază când era plin de pisici ce dormeau pe pietrele albe, calde ale oraşului, cu o îngheţată fabuloasă de la gelateria „Peace Love and Icecream”, despre care am decis că e tocmai bun ca motto pentru oraş, împreună cu gustul de caramel, vanilie şi mirodenii.

 "Cadiz"

Cadiz

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana, Sevilla. Detaliu ceramica

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana seara

Dar nu sunt numai lucrurile spectaculoase care mi-au furat inima în Andalucia (cum e şi fascinanta, desprinsă din basme Mezquita de Cordoba sau Plaza de Espana pe înserat, ca un arc armonios, cu cerul indigo deasupra), ci şi atmosfera atât de relaxată şi deschisă – în contrast cu intensitatea flamencoului – de pe străzile şi pieţele Sevillei, unde localnicii tineri şi bătrâni păreau că îşi duc viaţa afară, ieşiţi la promenadă, la o conversaţie pe bancă cu prietenii, citind ziarul, la tapas şi claras con limon (bere albă cu lămâie) prin bodegi înghesuite cu mese slinoase şi terase gălăgioase, unde chelnerii vorbeau cu tine, nu conta de ştiai spaniolă sau nu, şi era atât de uşor să fii şi tu mai deschis şi să intri în vorbă cu oricine. Şi de aceea, din punct de vedere fotografic, mi s-a părut unul dintre cele mai bune locuri pentru a face fotografie de stradă.

"fotografie de strada"Povesti pe strada in Sevilla

Mai multe fotografii din Andalucia aici

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

O zi in desert

“Ce zodie esti? O sa-ti arat constelatia ta”

A iesit de pe soseaua ingusta, pe care nu incapeau doua masini venind din sensuri opuse, astfel incat la fiecare intalnire rara cu faruri orbitoare, venind parca din neant pe drumul in mijlocul pustiului, soferii jucau un joc putin dus la limita al nervilor tari si al celui care cedeaza primul suprematia drumului.

"Maroc"
O data motorul oprit, doar praful jucand inca in aer ca un halo in jurul masinii, s-a lasat o liniste atat de profunda si m-a coplesit cerul, o perfecta cupola sferica, neintrerupt de nici o constructie umana, de nici o lumina artificiala. Doar noaptea neagra si stelele, miliarde si miliarde. Atunci mi-am dat seama ca nu mai privisem cerul de atata timp. Orasul ne-a dezvatat de a mai privi cerul, ne-a facut sa ne uitam la el ciuntit de cladiri, incadrat de geamuri termopane de birouri luminate vesnic de neoane, decolorat de faruri de masini si de stalpi de iluminat. Insa acolo, prinsa intre pamant si cer, coplesita de imensitatea acestui spatiu deschis, parca urca in mine o bucurie ancestrala, uitata, pe care o simt tot timpul in fata naturii.

"Maroc"

Atunci mi-a prins bratul, aratandu-mi cu cealalta mana intinsa spre cer: “Vezi? Grupul acela de trei stele, care apoi se continua cu o secera? Acela e Leul. Iar acela este arcul vanatorului Orion, insotit de cainii lui, ii vezi? Raul acela alb care strabate cerul este Calea Lactee. Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte”

Da, recunosc, un barbat si o femeie in noapte, el vorbindu-i despre stele, e deja o imagine-cliseu de comedii siropoase, dar inainte de a va lasa imaginatia sa zboare, inventand scenarii romantice, trebuie sa va spun ca eram impreuna cu inca doi prieteni, langa un jeep prafuit, dupa un drum hurducat de aproape doua ore in noapte prin desertul marocan, prin care Abdul – soferul si totodata ghidul nostru berber – ne-a condus in afara oricarui drum, printre dune, pietris si arbori pitici, fara GPS, fara lumini sau indicatoare, lasandu-ne undeva la limita intre uimire in fata capacitatii lui incredibile de a se orienta in acest pustiu fara repere (cel putin pentru noi) si o oarecare frica care se insinua fara sa vrea in mintile noastre obisnuite cu siguranta ‘civilizatiei’, care nu lasa loc neprevazutului sau necunoscutului. Iar un drum noaptea prin desert, care parea sa nu se mai termine, pentru ca nici o lumina nu indica apropierea unui spatiu locuit, intalnirile sporadice cu alte masini si conversatii intr-o limba necunoscuta si rastita, tacerea aproape ostentativa a lui Abdul ne tineau intr-o asteptare incordata. Mai tarziu, cand am ajuns la hostel, ne-a spus ca se simtise foarte rau, si strangea din dinti ca sa poata conduce mai departe. Da, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par la prima vedere.

"Maroc"

Abdul stia totul despre stele, nu ne-a spus de unde invatase, ci doar ca daca traiesti in desert ajungi sa le cunosti si sa te orientezi dupa ele ca dupa arbustii pitici si uscati sau dunele. Recunostea constelatiile cu o precizie uimitoare si am primit o lectie de astronomie acolo, in marginea drumului din mijlocul pustietatii.

Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”. Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierudt ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.

"Maroc"

Caci in acea zi am fost fericita. Da, nu pot gasi alt cuvant mai bun pentru a descrie starea de uimire si exaltare in fata a tot ce vedeam, care era atat de diferit de viata mea “reala”/obisnuita, cu statul pe un scaun in fata unui monitor timp de 8 ore sau mai mult, cu alergatura aceea de a rezolva zeci de mici probleme care-ti faramiteaza si inghit timpul, cu amorteala mintii si a corpului provocata de rutina, cu ganduri si senzatii vagi, dorinte nemarturisite si fantome ale inimii care te asalteaza noaptea in pat inainte de a inchide ochii. Ma simteam atat de departe de toate astea, ma simteam usoara, plina de energie, cu mintea limpede, absorbind noul si diferitul, si rezonand la ele. I felt ALIVE! Probabil de aceea calatoritul poate deveni ca un drog, devii dependent de aceste senzatii si le cauti din nou si din nou, mergand spre alte destinatii. Si din nou, atunci, dar si acum in timp ce scriu, ma incearca acel dor de duca, un dor de lucruri pe care nici macar nu le cunosc, dar ma cheama si ma fac sa-mi doresc sa plec, mai mult decat un concediu, mai mult decat o saptamana sau un weekend aici si dincolo. Oare cand ii voi da ascultare?

"Maroc"

Insa sa revin. Si derulez filmul calatoriei cu trei zile in urma, cand eram inca in Marrakech, si plecam de dimineata intr-o masina inchiriata, putin speriati de traficul haotic si de posibilitatea de a intalni false road patrols, care te pot jefui, dupa cum de avertizasera ghidurile turistice citite inainte. Insa am zis Insh’Allah si am pornit. Si bineinteles ca ne-am facut griji degeaba (dupa cum spune una din cartile mele preferate: “Fear is he mind killer”. Dune, de Frank Herbert). In acea zi am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase traversari de munti, prin trecatoarea Tiz’n’Tichka, la 2300m, e drept, in masina, pe o sosea  in perfecta stare (bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vesnica noastra problema cu drumurile din Romania) cu serpentine ametitoare si urcusuri pe care masinuta noastra se tara gafaind. Erau muntii Atlas, rosiatici, cu straturi de roca incretite acum milioane de ani, vai abrupte si salbatice, vegetatie pitica si saracacioasa, un peisaj dezolant, in care apareau sate cu doar cateva case, construite din acelasi pamant rosu, ca si cum ar fi crescut din munte.

"Maroc"

La fel parea rasarit din pietre si pamant si Ait Ben Haddou, poate una din cele mai renumite atractii turistice din Maroc:  un kasbah care a fost mult timp un punct important pe ruta caravanelor ce transportau aur, sare si sclavi intre Sahara si Marrakech, dar ce l-a facut cu adevarat celebru a fost aparitia in filme ca Lawrence al Arabiei, Isus din Nazaret sau Gladiatorul. Totul e turistic acolo, in cetate nu mai locuiesc localnici, ci sunt doar standuri cu esarfe, picturi si alte suveniruri. Dar sunt unele locuri (cum e si Parisul, cel putin  pentru mine), care au atata personalitate, incat nici un stand de suveniruri sau vanzator agasant nu le poate strica farmecul.

"Maroc"

Noaptea ne-am oprit  in Skoura, la un riad singuratic, inconjurat de un desert  pietros si dezolant pe de-o parte, si de cealalta de o crescatorie nesfarsita de palmieri in care rasareau din loc in loc alte ksars, iar in departare profilandu-se crestele inzapezite ale muntilor Atlas. La Chez Tali am stat la povesti cu gazda noastra Soufiane, care ne-a asteptat cu prajituri marocane si ceai de menta, foarte prietenos si vorbaret. Iar apoi, asteptand ora cinei, am stat vrajita pe terasa de pamant in nuante de ocru si am urmarit in linistea aceea a desertului un apus crepuscular, rasaritul stelelor si aparitia fantomatica si amenintatoare a unei lune imense.

A doua zi am traversat valea Draa, ce parea un fel de Vale a mortii, cu munti pamantii, stratificati, lunatici, cu solul uscat si fara vegetatie, cu exceptia palmierilor ce cresteau luxuriant de-a lungul vreunui rau sau oaze. si am ajuns in Zagora, oras in care am stat cat sa dormim acolo la un hostel si din care mi-a ramas intiparit in minte doar urletul infricosator ca al unui t-rex – nu glumesc – al unui paun din gradina hostelului care plangea dupa perechea lui.

"Maroc"

Si reinnod firul povestii din desert, cu dimineata in care plecasem devreme spre dunele de la Erg Chigaga. Din pacate nu aveam decat o zi la dispozitie pentru safari-ul in desert. Am negociat aceasta excursie, ca tot ce vrei sa cumperi in Maroc, de la mancare, la esarfe, cercei, marochinarie sau cazare, nimic nu are un pret fix. Bineinteles, la inceput pare greu si m-am simtit stingherita, dar apoi am intrat in joc, caci altfel as fi platit dublu si m-as fi simtit inselata.  Oricum, cu negociat cu tot, in majoritatea cazurilor plateam probabil mai mult decat pretul real, dupa lungi conversatii (uneori in fata unui pahar de ceai de menta, adus ad-hoc) in care se strecoara povesti de familie, lectii de istorie si povestiri despre obiceiuri marocane. Iar la sfarsit, dupa ce tranzactia se incheia, sincer, nici nu imi mai pasa care era pretul real sau daca as fi putut scoate cu 10 dirham mai putin. Si asta nu pentru ca sunt risipitoare (imi place sa cred) dar simteam ca am primit mult in schimbul banilor. Si sta cred ca e adevarata regula a pretului ‘corect’. De multe ori ma intrebam daca sociabilitatea si placerea lor de a povesti era dictata doar de ratiuni de comerciant, dar chiar si asa, era singurul mod de a vorbi cu localnicii si am aflat multe povesti interesante despre vietile lor si am ras cu ei si de multe ori mi-a parut rau de ei, de saracia lor si de lipsa de sanse.

"Maroc"

In acea zi ma catarasem gafaind sub un soare nemilos pe dunele de la Erg Chigaga; ramanand acolo sus aproape o ora, privind desertul care se unduia pana in zare, fara cuvinte. Poate pentru ca era prima data cand eram in desert, nu  ma saturam de privelistea himerica a dunelor ca niste valuri impietrite, creand iluzii optice. Abdul, care venea aici aproape zilnic cu alte grupuri de turisti, spunea ca nu se satura niciodata sa priveasca desertul si acolo se simtea in pace, se simtea acasa, si intr-adevar, parea ca se integreaza atat de bine in peisajul acela. La 40 de grade, eu eram rosie, transpirata si arsa de soare, el senin, fara o urma de transpiratie,  cu ochii zambind negri sub turbanul care-i acoperea si jumatete din fata. Si stand acolo, am inteles de ce asta nu se transforma intr-o rutina.

"Maroc"

In urma cu cateva saptamani plouase, ceea ce era atat de rar acolo, asa ca pe bucatile de pamant uscat de langa dunele de la Erg Chigaga rasarise iarba. Triburile nomade care traiau in desert venisera acolo cu turmele de camile si dromaderi la pascut. Am trecut printre ele, starnind mame dromader care-si protejau puii proaspat nascuti, cu picioare nesigure si boturi umede, iar mai departe am intalnit si turme de magari salbatici, pitici si speriosi. Ne-am continuat drumul in masina pana cand soarele a inceput sa coboare, si atunci ne-am oprit, am coborat din masina si ne-am asezat pe pamant, fara sa vorbim, privind cu respiratia taiata apusul de soare in desert, cum discul incandescent cobora incet dupa linia orizonotului, imbracand pietre, tufisuri strambe, arbori pitici si despuiati si nisipul omniprezent in lumina aurie, apoi rosiatica iar la sfarsit albastrie, inainte ca totul sa se cufunde in intuneric. Si era atat de liniste…

"Maroc"

“Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte, mi-a mai spus.  Dar trebuie sa plecam acum”. M-am urcat in jeep, cu mintea la stele, si m-a doborat oboseala acelei zile

A fost doar o zi. O zi din viata mea, care sigur nu o voi uita sau nu o voi confuda cu altele.

Fotografia de marti #23

 

Morning magic in Cheile Nerei

Mai multe fotografii din Cheile Nerei aici

Si un mic anunt. In luna august voi fi mai mult plecata si probabil deseori fara acces la calculator si internet, asa ca pentru seria Articolul de vineri voi relua articole mai vechi, despre calatorii pe care le-am facut in august in anii trecuti, pe care fie le-am publicat mai demult doar pe blogul in engleza iar acum le traduc, fie ca le-am rescris. Sper ca nu o sa va pierd de cititori :) Sa aveti o vara frumoasa, libera, relaxata, aproape de soare, departe de calculator :) Pe curand!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]            [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]