Calatorie, Strainatate

Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

…cand sunt intr-un tren pustiu uitandu-ma la nesfarsit pe fereastra, cand umblu pe strazi necunoscute intr-un oras strain pentru a face fotografie de strada, cand calatoresc singura si imi tin companie doar gandurile mele vagi din micul carnetel cu spirala si pixul cu care scriu, atunci am sentimentul acela neclar, intre oboseala placuta si melancolie, intre implinire si tanjire, intre sclipiri de intelegere si intrebari fara sfarsit, ca si cum m-as uita la viata si la mine printr-un obiectiv fara focus.

 Asa ma simteam si in ziua aceea cand ma intorceam din Cadiz la Sevilla si stateam in compartimentul de tren pustiu la lasarea serii. Aveam nisip in par, dare de sare pe picioare, buzele arse de vantul de mare si o sete teribila. Trenul pornise incet, mergand in paralel cu marea, dar kilometrii si minutele treceau si peisajul nu se schimba, dand senzatia relativa de nemiscare. Marea calma si cerul parca se topeau si curgeau una in alta, iar discul soarelui incandescent atarna in mijloc, aruncand o lumina de cupru peste aceasta scena, incadrata de fereastra trenului, ca intr-un stop cadru dintr-un film science-fiction: o planeta lichida nelocuita si o stea orbitoare indepartata, privite prin hubloul unei nave spatiale.

Nu stiu cat am stat privind acest peisaj hipnotic, in care timpul si spatiul pareau ca se oprisera in loc, ca si cum as fi fost prinsa intr-o fotografie vie, asteptand o schimbare de relief sau de lumina, ca pentru a primi o confirmare a realitatii miscarii si a faptului ca vom ajunge candva la o destinatie. La un moment dat, pentru a “scapa” din stop cadru, am intors capul spre fereastra opusa si peisajul s-a schimbat dramatic. De celalata parte a liniilor de tren soarele apusese deja. Pana la linia orizontului se intindea un camp necultivat, nelocuit, plin de buruieni inalte, mlastini, balti verzui, tufisuri si palcuri de arbusti crescute haotic, ca si cum umanitatea ar fi murit si natura ar fi inghitit treptat toate semnele civilizatiei si si-ar fi reintrat in drepturi, ca la inceputul lumii, probabil.

 Si dintr-o data am vazut-o, doar pentru o secunda. In mijlocul acestui peisaj dezolant erau ruinele unei case, din care singurul lucru care mai ramasese in picioare printre buruieni era zidul din fata, cu vopseaua alba cojita, de sub care rasarisera caramizi rosietice ca nista rani, in care era sapat un porton rotunjit sus, prin care se putea vedea campul din spate, iar deasupra lui se puteau inca citi cateva litere sterse DOLORES (durere, in spaniola). Parea o viziune sumbra asupra vietii si ar fi fost o fotografie puternica, insa mi-a disparut din ochi intr-o secunda in goana trenului, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata, ca acele momente rare in care valul realitatii pare ca se ridica si avem o sclipire de intelegere si totul are sens, ca apoi sa se piarda, lasandu-ne mirati si dezorientati, ca la trezirea dintr-un vis, incercand sa ne aminim ceva ce am stiut dintotdeauna.

 Mi-ar fi placut sa pot sa desenez asta pentru voi, in loc sa folosesc cuvinte, dar mi-e frica ca ar fi fost ca si cum as fi incercat sa desenez un elefant in burta unui sarpe boa si toata lumea ar fi vazut o palarie, cum i s-a intamplat si Micului Print.

 Ok, veti spune, si ce-i cu asta?!

 Dupa putin timp am ajuns intr-o statie si s-au urcat mai multi oameni in tren si am reintrat in normalitate, o data cu zgomotul conversatiilor, al rasetelor, al celularelor cu melodii stridente si al ipad-urilor cu aplicatii numa bune sa te protejeze de vreo viziune sumbra pe care ai putea-o avea daca te-ai uita pe fereastra sau in mintea ta.

 Si cum revelatiile s-au terminat, o data cu uitatul la balarii (cum ar fi zis tata), atunci a inceput sa mi se insinueze in minte ca acest mod de a calatori e cam superficial. Adica la urma urmei, cu ce am ramas din calatoria mea de o zi la Cadiz? Habar nu aveam de date istorice, de personaje sau povesti cu aroma locala, de nume de piete, catedrale sau strazi (asa voiam eu sa scriu acele articole de calatorie cool??). Si nici macar nu m-am “distrat”, criteriul de baza in apreciarea activitatilor noastre, conform reclamelor.

Pentru mine Cadiz a fost cercei de argint lucrati fin, cu pietre de topaz, un aer de Maroc, emapanada con autuno (un fel de sanvici cu ton, pe care l-am mancat la o taraba in piata), “Peace, Love and Icecream” (daca asta ar fi fost motto-ul unei manifestatii, l-as fi scandat si eu, dar nu, era doar numele unei terase unde am luat o supradoza de inghetata de ciocolata cu caramel), prima data la mare in anul acela, vantul puternic Sirocco care mi-a umplut hainele si parul de nisip, niste localnici care cantau funky-jazzy la bongo si chitari pe plaja, si o carte buna (dar despre asta mai tarziu). Asta era tot.

 Asta ma face sa ma intreb de ce calatorim? De multe ori ma intreb asta, osciland intre cinism si entuziasm. Raspunsurile sunt multe si depind de ce fel de calatorii facem. Sa ne relaxam (sau macar cu ideea asta plecam), sa ne simtim bine (yeee), sa ne simtim deosebiti, sa simtim ceva diferit, sa luam o pauza de la rutina zilnica, sa bifam un loc de pe lista aceea nesfarsita de locuri de vazut, sa punem poze si statusuri cool pe facebook, sa ne bronzam, sa fim “high” (de obicei in Amsterdam), sa agatam, sa vizitam prieteni, sa fotografiem sau pentru ca pur si simplu nu exista un raspuns mai bun la intrebarea ce sa facem in vacanta? Si asa mai departe. Si apoi vin raspunsurile “grele”: sa ne regasim, sa ne pierdem, sa urmarim un vis, sa ne cautam pacea interioara, sa cautam un sens, sa fugim de ceva, sa ne vindecam, sa umplem un gol interior, sa simtim ca traim sau pentru ca daca stam prea mult intr-un loc creste in noi nelinistea si amorteala, care sunt greu de suportat.

 Dintotdeauna a existat ideea ca o calatorie nu inseamna doar a vedea niste locuri, ci ca iti poate schimba viata. Asta imi aminteste de cartea superba “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier, care a fost si el un calator sau mai degraba un ratacitor toata viata: “O calatorie nu are nevoie de motive. In curand, se dovedeste a fi un scop in sine. Credem ca vom face o calatorie, insa calatoria este de fapt cea care ne face sau ne desface”.

 Dar nu asta este cartea pe care o citeam in acea zi, despre care am promis mai devreme ca va voi vorbi. Este o carte care m-a insotit cu rabdare si grija, respectandu-mi ritmul si toanele, cum doar prietenii buni o fac, spunandu-mi lucrul potrivit la momentul potrivit, facandu-ma sa zambesc si oferindu-mi alinare. A fost “Le voyage de Hector. A la poursouite du temps qui passe” de Francois Lelord. Si spunea asa, invatandu-ne cum sa apreciem momentul… golindu-ne şi lăsându-l să ne umple:

“Pour bien remplir le present, il faut souvent faire le vide en soi. […] pour apprecier un moment, il fallait le laisser vous remplir, ne pas se tracasser pour d’autres choses” (mai multe citate aici)

Si va las cu acest gand si nici o fotografie de aceasta data.

 

For the English version of this article, go here.

 

2 thoughts on “Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *