Coborâm dimineață cu ochii cârpiți de somn, încercând să ne orientăm în Valencia, ca în orice oraș nou, pe care-l luăm în stăpânire încetul cu încetul, ca până la finalul excursie de doar trei zile să schimbăm experți metrouri, autobuze și să mergem fără google maps. Ne simțim ca teleportați aici, încă suntem buimaci – vineri, după lucru, fuga la aeroport, oboseală, zbor aglomerat, genunchi strânși, noi ăștia înalți, ultimul metrou prins în fugă de la aeroport spre oraș, ajungem pe la miezul nopții la cazare și cădem lați, doar pentru a ne trezi la 8 dimineața, cum facem de obicei și acasă în weekend.

Sâmbătă, un început lent

Luăm un croissant de la o patiserie de cartier, apoi ne prăbușim la o cafenea, cu scaunele și mesele pe trotuar, pe o stradă cu blocuri (ale lor sunt mai frumoase, deh!), sub palmieri și copaci de jacaranda, care își risipesc cu nonșalanță florile mov intens pe caldarâm (nu, nu am făcut nicio poză instagramabilă), printre ramurile cărora zboară papagali verzi și gălăgioși (ne holbăm, oare chiar am văzut bine? da!) și suntem înconjurați de limba aceasta (în)cântătoare. Înțeleg aproape tot (nu că ar fi foarte complicat, totuși, e o limbă latină), dar îmi aduc aminte de o altă viață, când eram pasionată de învățatul limbilor străine. Am luat cursuri de spaniolă, am dat examen de nivel B2, citeam cărți în spaniolă și vorbeam destul de bine, ca apoi să pun limba aceasta, împreună cu multe alte astfel de „achiziții” din tinerețe într-un sertar, unde a stat nefolosită… din 2008! Desde muchos anos.

Decidem să o luăm încet. Eu beau un cappuccino, C. un Americano, mai luăm o empanada cu brânză și spanac, apoi un croissant dulce, că totul arată așa delicios în vitrină, și încet-încet parcă sufletul ne prinde din urmă.

Ca orice turiști, avem o listă lungă cu ce vrem să vedem, în primul rând centrul istoric cu obiectivele sale. Dar înainte de oraș, o primă oprire, la un supermarket, soțul meu își ia o bere. Trebuie să degust berile din Spania, îmi spune. Claro que si! Încă dinainte de a pleca, îmi trimitea dume pe whatsapp: „AI is going to replace you. Ha! I’d like to see AI drink 6 beers before 11 a.m. in Spain.” Ha! Sper că nu vei încerca această performanță, răspund eu, ca o soție tipică.

Jardín del Turia

Fără să fim beți – poate doar de încântare – mergem pe fundul râului. Chiar așa! Cursul râului Turia, care trecea prin Valencia (ca un fel de Bega, dar de vreo trei ori mai lată) a fost deviat în afara orașului în urma unei mari inundații în 1957. Acum, în fosta albie a râului se găsește o imensă grădină-pădure, Jardín del Turia, care se întinde pe nouă kilometri, cu alei de promenadă, heleșteie, piste de alergare și de bicicletă. Vegetația crește exuberantă: palmieri, portocali, pini, ficuși gigantici, salcâmi galbeni, tufe imense de trandafiri japonezi cu flori roșii și nelipsiții arbori jacaranda. Din loc în loc, au rămas fostele poduri de piatră care traversau râul, unul chiar din secolul XVI! Sâmbătă dimineață, când ne-am plimbat noi pe acolo vreo doi kilometri, mergând spre centru, grădina era plină de localnici care stăteau la picnic, se țineau cursuri de dans sau yoga sub copaci, oamenii treceau pe biciclete sau făcând jogging, am trecut și pe lângă două terenuri de fotbal unde erau în curs antrenamente pentru copii.

Între graffitti și palimpsest

Nu ne obișnuim cu priveliștea portocalelor căzute pe jos. Asta mă transportă în urmă cu 20 de ani (!!), atunci când am ajuns la Genova și am văzut pentru prima dată portocale căzute pe jos, pe care nimeni nu se grăbea să le culeagă, cu aceeași uimire. Dar așa e când înaintezi în vârstă, orice călătorie e ca un palimpsest. Chiar și atunci când călătorești într-un loc nou, îți declanșează asocieri vechi, care se așază straturi peste straturi de amintiri, de locuri, de senzații. Trebuie să spun că Valencia nu e un oraș complet necunoscut pentru mine. Am mai fost aici în 2010 –  a fost prima mea călătorie singură. Adică mai plecasem în străinătate singură, cu bursa la Genova sau la lucru în Brno, dar nu într-o călătorie de vacanță, de câteva zile. Constat că nu îmi amintesc prea multe despre oraș de atunci. Deși au trecut 15 ani (!!), țin minte o durere sâcâitoare de dinți care m-a urmărit toate cele patru zile cat am stat aici, teama mea, paella mâncată pe malul mării într-o zi ploioasă, berea cu gust dulce-acrișor de la care m-am amețit (ca să scap de durerea de măsea), acvariul Oceanografic cu rechini, grafitti-urile grozave (țin minte că le-am făcut multe poze, pe care le-am pierdut apoi), bucătăria cu faianță colorată a hostelulului unde am stat și cartea groasă (Life of Pi) pe care am citit-o toată, pentru că eram prea timidă ca să interacționez cu oamenii de la hostel și am stat cu nasul în carte (ce tipic pentru mine!). De data asta în Valencia nu am văzut aproape deloc graffitti-uri.

Prin centrul Valenciei

Sâmbătă ne plimbăm doar prin centrul Valenciei. Ajungem mai întâi în Plaza de la Virgen, în centrul căreia se găsește o fântână (care mă duce cu gândul la Italia – din nou straturile de memorie) care simbolizează râul Turia și canalele sale de irigare. Sculptura bărbatului din centrul fântânii ține în mână un corn al abundenței, care a fost primul simbol al orașului, la fondarea lui pe vremea romanilor – atât era de prosper orașul!

Păstrând legătura cu apa, pe altă latură a pieței se găsește Poarta Apostolilor, o poartă gotică superbă, în fața căreia și azi se ține Tribunal de las Aguas (Tribunalul apelor – how cool is that?!), ai cărui membri se întâlnesc în fiecare joi. Fondat în secolul X, scopul tribunalului era să rezolve disputele legate de distribuția apei din râul Turia, prin canalele de irigație, către terenurile agricole din zonă. În această zi de sâmbătă, prin fața Porții Apostolilor defilează hoarde de turiști și se țin sesiuni foto ad-hoc cu fete îmbrăcate cu rochii ample ale costumului tradițional falleras.

Ne uităm, cu capul dat pe spate și gura căscată la tavanul din Iglesia de San Nicolás de Bari, numită și Capela Sixtină valenciană (pe cea din Roma nu am văzut-o… încă). Într-o navă laterală suntem surprinși să găsim o statuie reprezentând intrarea în Ierusalim a lui Iisus, călare pe un măgăruș, în mărime naturală. Nu am mai văzut o astfel de statuie până acum.

Ne pierdem privirea în dantelăriile gotice și mascheronii siniștri (mă duce cu gândul la „Numele Trandafirului”) care decorează clădirea La Lonja, Bursa de mătase, cu grădina interioară dreptunghiulară plină de portocali și în centru o fântână de piatră în formă de stea, cu apă azurie. E una din cele mai renumite clădiri gotice civile din Europa (în general stilul gotic era caracteristic bisericilor).

Și pentru că e ora prânzului, luăm o gustare de salam uscat, brânză și fructe, cumpărate în cornete de hârtie de la Mercado Central. Cea mai mare piață de produse proaspete din Europa, găzduită într-o clădire superbă în stil Art Nouveau, cu vitralii, faianță colorată, care fac referire la livezile și grădinile Valenciei. Ne plimbăm și adulmecăm printre toate tarabele, în special la secțiunea marină: sepii, calcani, crabi, stridii, melci, anghile vii (tăiate pe loc!!) și alți pești pe care nu-i recunosc, însă nu gustăm nimic. Încă îmi aduc aminte, acum mulți ani, când am gustat prima dată o stridie, oferită cu șampanie, la o onomastică posh, nu am știut unde s-o scuip mai repede 🙂

Lăsăm la final cireașa de pe tort, Catedrala Valenciei. Un tânăr este interpelat pe un ton serios de domnul care vinde bilete la intrare, spunându-i că pentru el e 50 de euro intrarea pentru că are tricou de la Real Madrid. Apoi încep să râdă amândoi. Ei da, Valencia este renumită și pentru fotbal, iar soțul meu vrea neapărat să vizităm și stadionul Mestalla. Dar mai întâi catedrala. Când aud de construcții din secolul XIII, mă înfior, ce încărcătură au aceste locuri, câte secole și întâmplări au trecut peste ele – multe straturi de memorie una peste alta.

Catedrala e celebră nu doar prin vechimea sa, ci pentru că se spune că în interiorul bisericii se găsește Sfântul Graal – potirul din care a băut Hristos la Cina cea de taină. Nu știu dacă e adevărat, dar sunt emoționată de această posibilitate. Oamenii stau în tăcere în sala de piatră unde se găsește potirul, în spatele unui geam. Unii sunt în genunchi și se roagă. Până și băiatul care poartă tricou albastru de Real Madrid, cu numele jucătorului Mbappe, pare căzut pe gânduri. Biserica invită la o descoperire lentă, în compania ghidului audio, e un întreg muzeu în interior.

Soțul meu termină mai repede turul bisericii pentru a urca în turnul Miguelete și a admira panorama orașului de sus. Eu mai zăbovesc în biserică și mă întorc în apropierea altarului pentru a vedea pe boltă fresca cu îngerii muzicanți. Sunt 12 îngeri, cu diverse instrumente muzicale, pe un fond albastru intens cu stele, pictați în secolul XV, și apoi acoperiți în perioada barocă cu o altă boltă. Au fost redescoperiți abia acum zece ani, întâmplător, prin îndepărtarea bolții baroce care i-a acoperit timp de 200 de ani. Îmi închipui cum trebuie să fi fost surpriza acestei descoperiri! Cumva, la fel ca pentru mine, acum.

Duminică, de Rusalii, România

Duminică este ziua Rusaliilor (Pogorârea Sfântului Duh) și mergem la biserica ortodoxă română din Valencia. N-am auzit deloc vorbindu-se română ieri și acum e surprinzător să fim din nou într-o mică lume de acasă aici, în Valencia.

Cu ocazia aceasta descoperim și cartiere mai îndepărtate ale Valenciei. Ne oprim la o cafenea de cartier și îmi iau din nou croissant și cappuccino, de parcă ar fi meniul zilnic, deși ne-am promis, în spiritul nostru românesc, veșnic pus pe economii, că nu vom mai face o astfel de extravaganță după ziua de ieri, ci vom cumpăra ceva de la supermarket și vom mânca și bea cafeaua la apartamentul airbnb, unde avem acces la bucătărie. Dar nu mă pot opri să observ că aici prețurile sunt comparabile sau chiar mai mici decât în România atunci când ieși în oraș. Ceea ce mă întristează, cât de scumpă a devenit viața în România (sau poate pentru noi) și cum suntem veșnic la nivel de supraviețuire în fiecare lună. Această excursie de trei zile e o mare extravaganță pentru bugetul nostru, dar având în vedere că anul trecut nu am fost niciunde în concediu… am sărit în gol acum.

Asta e prima dată când ne gândim la vreo problemă de acasă, dar apoi hotărâm să le punem deoparte cât stăm aici și să ne bucurăm de tot, în loc să tot facem calcule și comparații. Ce dacă mâine ne transformăm în Cenușăreasă, în seara asta jucăm la bal! Și cum n-am ieșit din țară de vreo trei ani, acum parcă suntem scăpați din închisoare, totul ni se pare minunat! Fiecare floare, copac, stradă, fântână, clădire, pictură, piatră și… croissant.

Muzeele și Mediterana

Vizităm Museo de Bellas Artes (intrarea e gratuită!) cu o cupolă înstelată în interior, unde, pentru că tot suntem în ziua de Rusalii, căutăm în picturi – ca într-un treasure hunt – acest subiect, prin secolele de pictură cu teme religioase. Și chiar găsim o mai multe reprezentări ale Pogorârii Sfântului Duh – una foarte mică, ascunsă la baza unui iconostas, alta, enormă, probabil printre cele mai mari tablouri din sălile muzeului.

Apoi merg și la Centre del Carme (din nou, intrarea gratuită), un muzeu de artă modernă amenajat în incinta unei foste mănăstiri, unde iarăși mă întâlnesc cu aceleași arcade în stil gotic, care-mi plac atât de mult. În interior, o expoziție de pictură ale pictorilor locali – „Valencia en el alma de los artistas” – însoțită de proiecții imense care aduc picturile la viață. La final mă odihnesc puțin la umbra copacilor în claustrul gotic și apoi în cel renascentist, unde las să se sedimenteze în mine toată frumusețea acumulată în aceste zile.

Îmi dau seama că aici, în Barrio del Carme sunt celebrele graffitti, dar nu mai apuc să le văd nici pe acestea, nici Institutul de Artă Modernă, aflat în apropiere. Și eu, care inițial mă gândeam să „tragem o fugă” și până la Madrid pentru că nu avem destule de văzut în Valencia în aceste trei zile. Dar văd totuși atracția turistică Casa de los Gatos, deasupra căreia cineva scrisese „Tourists go home”. (Și noi chiar locuim aici în casa pisicilor, la apartamentul airbnb unde stăm, proprietara are trei pisici!)

Terminăm ziua pe plajă, la apus, cu o baie în mare și o paella cu fructe de mare, spălată cu bere. Pentru că merităm 🙂

Luni, the remains of the day

Luni e ultima zi în care stăm la Valencia, avionul pleacă la 11 noaptea, așa că avem încă o zi plină să vizităm. Bineînțeles, începem cu o cafea și un croissant la cafeneaua de lângă apartament, unde am stat în prima noastră zi în Valencia, care pare acum mult timp.

Vizităm Mercat Colon, altă clădire tipică pentru Art Nouveau valencian, la fel de frumoasă, dar mai luxoasă în interior, cu cafenele și magazine și fără atmosfera plină de viață a pieței din Mercado Central.

Apoi ne îndreptăm iarăși spre centrul istoric unde vedem cea mai îngustă clădire din Europa (doar 107 cm lățime). Ne dăm seama că am mai trecut o dată pe aici în prima zi, dar nu am remarcat-o. Și pentru că suntem la capitolul „cea mai”, vedem și cea mai celebră clădire în stil baroc din Spania, Palacio del Marqués de Dos Aguas, care adăpostește Muzeul de Ceramică (e închis azi). Și chiar mă dă pe spate intrarea cu sculpturile reprezentând cele două râuri ale Valenciei – știu asta pentru că am tras cu urechea la un ghid cu un grup de turiști pe bicilete care s-a oprit fix atunci în fața muzeului 🙂

Vizităm și Ayuntamiento de Valencia, Primăria, adică, care poate fi vizitată, tot gratuit. O notă: mi se pare extraordinar ca un oraș/administrație să aibă viziunea ofere așa ceva, se gândească la educația prin cultură, la valoarea patrimoniului și artei, oferind intrare gratuită la muzeele municipale. În interior, scări de marmură, luminatoare cu vitralii, candelabre de cristal, scaune cu catifea roșie, ca la operă, tabloul regelui, un muzeu impresionant cu artefacte din istoria Valenciei, totul perfect organizat. (Mă apucă jalea când mă gândesc la muzeul nostru de istorie, închis de mulți ani – dar nu, am zis că nu fac comparații.) A, da, și stema Valenciei, cu dungi roșii ale casei de Aragon și un liliac deasupra. De ce? Se spune că un liliac l-ar fi trezit pe regele Jaime I de Aragon „El Conqueridor” (mi-l închipui ca pe Aragorn din Stăpânul Inelelor 🙂 ) în momentul când trupele musulmane au întreprins un atac surpriză – deh, povești din secolul XIII.

În apropierea Primăriei, o „atracție” importantă, un supermarket imens, de unde ne luăm masa de prânz la casolete și o mâncăm lângă primărie, stând pe iarbă, la umbra palmierilor. Acum serios, de parcă n-ar fi fost de ajuns, lângă Primărie am mai avut de admirat Palatul Poștelor (alb, cu sculpturile sale tematice) și Gara de Nord (vitralii, mozaic, Art Nouveau – din nou, fără comparații cu Gara noastră de nord).

La final lăsăm vizita la Ciudad de las Artes y las Ciencias, unde ne împărțim: eu merg la Orașul Științelor, soțul meu merge la Oceanografic – încă un superlativ pentru Valencia: cel mai mare acvariu din Europa. Cred că e primul muzeu de științe pe care-l vizitez, și îmi dau seama că nu prea e genul meu, dar având multe părți interactive, cred că e grozav pentru copii, de care e plin locul. Recunosc, îmi place mai mult arhitectura decât conținutul muzeului. În schimb soțul meu iese încântat ca un copil de la acvariu. Așa că în așteptarea lui, mă plimb îndelung prin interiorul și exteriorul acestui „oraș” futurist (deși îl mai văzusem și acum 15 ani), proiectat de arhitectul valencian Santiago Calatrava și sunt foarte impresionată de spațiile pe care le-a creat. Cred că trebuie să fii un pic nebun sau vizionar (același lucru) să proiectezi așa ceva. Și dacă ne uităm la alte creații de-ale lui… Apoi îmi iau o „orchata” (băutură tipic valenciană preparată din chufas, niște tuberculi) și mă așez pe o bancă să inspir frumusețe.

The aferparty – Din nou acasă

Și suntem din nou teleportați în Timișoara. Acasă ne întâmpină aceleași gânduri, stresuri și rutine, ca o haină veche. Parcă observ că și apartamentul e ponosit pe alocuri, are nevoie de o reorganizare. Fac o curățenie generală prin casă cu îndârjire. Soțul meu vine de la lucru, se așază în fotoliul lui de la fereastră și se uită tăcut afară. Ne-am întors cu o nostalgie din Valencia. Eu tânjesc după un oraș cu mai mult verde, cum e minunata grădină Turia, iar soțul meu tânjește după Mediterana… Sunt periculoase ieșirile astea, după aceea îți reintri greu în ritm. Eh, doar o zi, și apoi… Suntem asaltați de un nou val de scumpiri. De muncă. De treburi casnice. De facebook. De știri. Ion Iliescu e pe moarte. Are 95 de ani și lumea l-a cam uitat. A trecut de mult momentul când ne doream să plătească cumva pentru tot răul pe care l-a făcut României după Revoluție. Se împlinesc 35 de ani de la prima mineriadă, (încă) o pată neagră din istoria noastră recentă. Am văzut o glumiță pe net, că italienii sunt ca est-europenii, dar fără traumă. Sau că sunt ca românii, dar fără comunism. Aș putea spune același lucru despre spanioli, sau despre popoarele mediteraneene, probabil. Iar noi, românii, rămânem cu trauma, cu sechelele comunismului. Da, e bine să trăiești conștient, cu ochii deschiși, conectat la tine însăți și să știi cine ești, inclusiv ca popor, să-ți asumi toate umbrele (și să poți vedea și luminile). Dar ce bine e să iei și o pauză din când în când!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *