Calatorie, Strainatate

Povesti din Insulele Eoliene

"Insulele Eoliene"In seara aceea pe plaja pustie din insula Lipari nu ma gandeam la nimic, doar simteam, sunt sigura. Si asta rareori se intampla.

"Insulele eoliene"Era in 2010 si era prima calatorie in care plecasem singura. E drept, in urma cu cativa ani plecasem in Italia sau in Cehia la lucru in urma unor decizii luate ad-hoc si fara sa cunosc orasul sau pe nimeni acolo, dar era diferit, acolo macar stiam ce voi face, aveam niste repere fixe, universitatea, biroul. Dar niciodata nu plecasem singura o saptamana intreaga, ceea ce mi se parea un timp atat de lung, care se deschidea in fata mea necunoscut. Stiu, stiu, poate nu e mare lucru, am prietene care sunt atat de curajoase si le admir (nu numai pentru asta), calatoresc singure cu lunile prin America de Sud sau Asia. Si prin calatoriile mele am intalnit atatia backpackeri care dadeau singuri inconjorul lumii, ca un fel de ritual de maturizare dupa graduation si… erau cu 10 ani mai tineri decat mine). Tot imi zic ca intr-o zi o sa fac si eu asta. Intr-o zi. Aaargh!! Dar nu, chiar trebuie sa fac asta, nu ca sa obtin vreo iluminare sau fericirea sau vreun Fat Frumos la final, cum s-a intamplat in Eat Pray Love, dar asa, zic eu ca-i o chestie care sta pe lista mea de lucruri importante de facut inainte de a muri. Cum a fost sa zbor cu parapanta, sa fac scuba diving, sa locuiesc in strainatate sau sa pot vorbi si sa-mi exprim parerea cu convingere in public (da, asta e printre cele mai grele, noroc ca mai am ceva timp ca sa reusesc…sper)

Hmm, uneori cand stau la o bere cu prietenii la terasa in orasul unde m-am nascut si am crescut si totul in jur si in mine e atat de calm si familiar, ma intreb ce e chestia asta in noi, ca o neliniste, un urlet, un dor nedefinit (unii il numesc wanderlust) care ne impinge sa lasam totul in urma, sa ne aruncam in lume cantr-un ocean necunoscut, ca Ulise, sperand ca in final sa ajungem…”acasa”.

Trebuie sa va spun ca inainte de a pleca in calatoria asta, imi trecusera atatea ganduri si frici prin cap, pronind de la o sa ma plictisesc/deprim singura, nu o sa reusesc sa vorbesc cu oamenii intalniti pe acolo, cum am vazut ca face toata lumea relaxata si faina pe care am mai intalnit-o in calatorii, o sa apar in ziare la sectia de stiri socante: violata, nu i-a fost gasit corpul, o sa am o aventura (sau mai multe?) cu un pescar local ars de soare, cu ochi albastri (da, da, asta ne baga in cap filmele alea romantice), o sa intalnesc iubirea vietii mele, dar nu o sa schimbam adrese de email sau numere de telefon si o sa ne cautam in urmatorii 10 ani, in realitate si pe facebook (daca nu v-ati dat seama, sunt mare fana a filmelor Before Sunrise and Before Sunset…si a lui Ethan Hawke hehe) 

Asa ca in ziua in care a trebuit sa ma trezesc la 3 dimineata ca sa iau autobuzul spre aeroport (si stiam ca va urma o calatorie cu trenul, si apoi cu vaporul si apoi iarasi un autobuz pana in satul unde era campingul in insulele Eoliene, si bineinteles, sa  caut gara, portul, vaporul, statiile in orasele de pe drum), mi-a venit sa inchid alarma si sa ma culc la loc si sa renunt la ideea acestei calatorii.

Insa la vreo doua zile dupa ce am ajuns acolo, in seara despre care voiam sa va povestesc, chiar nu ma gandeam la nimic, era liniste si pace in mine, nici urma de fricile de acasa (ceea ce imi dovedeste inca o data ca lucrurile de care ne e frica sut doar in capul nostru.Dar sa nu credeti ca data viitoare cand plec o sa fiu mai relaxata, naaah, pana la iluminare e cale lunga).

Nu voiam sa fiu in alta parte, nu-mi faceam planuri, nu mi-era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald, nu aveam nevoie sa-mi cumpar ceva, sa vad ceva, sa merg undeva, sa ma intalnesc sau sa vorbesc cu cineva. Eram pur si simplu. V-am spus, rar mi se intampla asa ceva. Stateam pe plaja cu pietricele negre care-mi lasasera sute de urme rotunde pe spate, insa atunci nu le simteam. Se auzea doar marea calma, fosnind la cativa pasi de picioarele mele. Pe plaja nu mai era nimeni, doar mai incolo barcile colorate ale pescarilor trase la mal. Golful in care stateam era inconjurat de munti intunecati, deasupra carora rasarea luna, unde doar vreun scooter intarziat lasa o dara intortocheata si muta pe drumurile ce urcau si coborau prin sate. In departare, pe mare, se vedea vag, prin ceata de pe linia orizontului, varful vulcanului Stromboli, cu scantei si un nor de fum deasupra.

Langa mine pe cearceaf erau resturile cinei, o foccacia cu masline si rosii uscate cu un miros de-ti lasa gura apa, un strugure negru, dulce si doua piersici pufoase si zemoase. Era si cartea de Isabel Allende, care m-a fermecat cu istoriile ei latino-americane de dragoste, moarte, intamplari fantastice tesute in realitate si destine tragice, povestite simplu si cald si trist, cum numai ea stie sa o faca (cred ca v-ati dat seama, e povestitoarea mea preferata). Dar cartea statea acum cu fata in jos, abandonata, pentru ca nu mai era suficienta lumina ca sa citesc. Aerul era caldut, ca o mangaiere pe pielea arsa de soarele din timpul zilei, pe puntea vaporului cu care am mers pe una din insulele alaturate.

Si poate de aceea acum, incercand sa va spun cum era pe plaja aia m-am gandit la cartea lui Castaneda (da, poate cand o sa cresc mare, o sa zic cu cuvintele mele)

Cred ca despre starea asta vorbea el, cand te indepartezi de lume uneori, pentru a nu o epuiza, a nu TE epuiza, pentru a nu-i epuiza pe oamenii pe care-i iubesti. Are sens? Cred ca in momente din acestea ne reincarcam, ne reconectam la noi insine, pentru ca apoi sa ne intoarcem in lume cu energie noua. Sau cel putin asta am simtit eu. Ca fluxul si refluxul.

Poate ca pana acum v-ati dat deja seama ca v-am cam amagit cu titlul despre Insulele Eoliene, ca nu prea v-am zis despre aventurile

"Stromboli"de acolo, insule exotice, scuba-diving, flirting Italians hihi, vulcan activ, golfuri cu stanci abrupte, fructe de mare, pizza, arheologie, mare albastra, terase albe, oleandri, legenda cu zeul Eol (de unde si numele insulelor)…dar sper ca fotografiile o sa vorbeasca despre asta si bineinteles, lasa loc unei povesti viitoare) Si doar asa, ca un mic teaser, o sa va povestesc curand despre placutele pe care sunt inscrise numere caselor de acolo, care a fost micul meu proiect foto personal in Insulele Eoliene.

Pe curand.

 

5 thoughts on “Povesti din Insulele Eoliene

  1. Draga Claudia,
    Anul acesta, la inceputul lunii iunie am fost in Calabria, Tropea mai exact, singura… :-) Incepand ”cercetarile” despre zona, inclusiv despre Stromboli, am dat peste articolul tau despre Insulele Eoliene , care m-a convins sa plec intr-o scurta croaziera spre vulcan. Recunosc ca nu stiam la ce sa ma astept si aici nu ma refer la peisaje, care clar te impresioneaza si te transpun intr-o alta lume, parca nepamanteasca. Mi-am gasit un loc’sor pe o plaja neagra semipustie si am savurat linistea Insulei Stroboli, o liniste aparenta pentru ca stiam ca in adancuri pamantul geme… Pe inserat am vazut eruptiile din largul marii…sentimentul este de nedescris…pot spune ca vazand pentru prima oara o eruptie atat de aproape de mine m-a emotionat atat de tare incat mi s-au umplut ochii de lacrimi.
    Multumesc pentru ca ai imparatasit experienta ta in acel colt de lume, necunoscut pentru multi …

    1. Draga Gabriela, Multumesc si eu ca ai impartasit experienta ta. Ma bucur ca ai ajuns acolo. Locul este minunat, intr-adevar, te inspira, te emotioneaza, te transpune…Iar calatoriile de una singura sunt adevrate porti spre tine insuti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *