Tag Archives: ganduri

Mai mic. Mai puțin. Mai simplu. Mai încet.

A doua zi după ce m-am întors în Timișoara, parcă am intrat la programul de centrifugă al mașinii de spălat. Sau o descriere mai bună ar fi urna de pe vremuri cu bile loto, cu numere pe ele, care se învârteau haotic lovindu-se de toți pereții și unele de altele până când una era propulsată afară, câștigătoare.

Culmea e că nu doar eu eram o bilă cu număr care se învârte haotic. Ci toată lumea. Un program care nu părea că se termină vreodată și din care nu ieșeai afară câștigător niciodată, rămâneai la nesfârșit în urnă. Cei câțiva oameni cu care am vorbit în ziua aceea mi-au confirmat că programul după care ne „centrifugăm” e comun. Să vedem câteva caracteristici. O listă interminabilă cu chestii de făcut: la început era un bilețel post-it, apoi a crescut la un A5, apoi la un A4 și probabil că în curând o să umblăm cu suluri A3, tot bifând și neținând pasul. Sentimentul înnebunitor al lipsei de timp, că tot alergi și nu ajungi la finalul zilei sau al săptămânii să faci toate câte ți le-ai propus. Oboseala cronică. Sentimentul că ești hăituit sau alergat. Minte agitată și încărcată. Probleme de somn. Dureri de tot felul și mai ales de spate. Nevoia de ceva dulce sau să ronțăi ceva. Lipsa răbdării. Senzația că nu poți ține pasul cu toată informația care vine spre tine (fie că o vrei, fie că nu): încă o carte (de citit sau de cumpărat, și uite așa crește teancul din bibliotecă care și ăsta îți dă senzația că nu ai timp să citești), încă un articol de citit (așa, măcar în zig-zag), un newsletter sau un mail, o știre, un eveniment, o postare, un site, un video, o chestie amuzantă de pe facebook, un comentariu. Uitarea, adică uiți aproape instant ceva (unde trebuie să mergi, ce trebuie să faci, să cumperi sau să rezolvi) dacă nu îți notezi. Parcă nu mai apuci să te întâlnești cu nimeni (oricum, știi ce fac, de pe facebook sau telefon). Și lista poate continua.

Și totuși am văzut că se poate și altfel. Doar trei zile la munte și parcă s-a oprit centrifuga. La început a fost și ciudat. Cum adică să nu mai ai ceva de bifat de pe o listă?! Este și o obișnuință de a trăi așa în grabă. Dacă zi de zi trăiești pe fast forward, intervine și o dependență de rapiditate, de activitate continuă, de surescitare și chiar și atunci când vrei să te oprești, interția continuă și te trage înapoi. Greu ieși din ea.

Și totuși, după ce m-am întors acasă de la munte și am reintrat în ritmul de mai sus, m-am întrebat: asta să fie soluția? Adică doar când plec undeva să mă simt odihnită, relaxată (fizic și psihic)? Nu, refuz să cred că doar evadarea din cotidian este soluția pentru o minte liniștită, pentru o viață liniștită. (Oricum, am eu o problemă cu evadările – chiar și când nu le privim așa, ci le raționalizăm cumva – pentru că nu rezolvă absolut nimic. Totul rămâne în tine, dar estompat de adrenalina noutății, iar acasă te așteaptă chiar și mai acute toate lucrurile pe care voiai să le lași în urmă, chiar și inconștient.) Soluția trebuie găsită tot în cotidian, în viața de zi cu zi.

Dar nu vreau să dau eu soluții aici. Cred că trebuie să și le găsească fiecare. Și așa ni se prezintă atâtea „soluții” (iertați-mi ghilimelele) – tot rapide – de la cum să-ți aranjezi dulapul la programe de management al stresului, de la cum să-ți crești copiii la meditații, de la cum să-ți organizezi timpul la seminarii pentru relații și iubire de sine, sunt cărți, site-uri și cursuri on-line, workshopuri care-ți promit liniște, fericire, vindecare, luminare spirituală, etc. cu o metodă proprie (și totul sună așa fain, cu testimoniale, descrieri convingătoare, poze emoționante, încât ai vrea să încerci și asta și aia și aia…și nu ai timp oricum să le încerci pe toate, ok, nici bani, iar mintea se mai încarcă cu niște opțiuni și informații). Nu vreau să fiu cinică sau să desconsider munca altora. Sau cum era vorba aceea, să arunci și copilul cu apa din covată. Sunt sigură că sunt multe programe folositoare…dar și multe abureli. Și eu am încercat și de unele și de altele. Problema este că devine tot mai greu să discerni ce este de valoare. Problema este că există o cere foarte mare pentru astfel de programe (nu știu cum să le numesc general, de vindecare, de dezvoltare, de bunăstare) și au cunoscut o dezvoltare fantastică în ultimele decenii tocmai pentru că lumea este tot mai dezechilibrată și se află într-o mare confuzie dar și într-o mare căutare.

Se vorbește de minimalism, de slow food, slow life…dar cum să fii slow într-un tren în mișcare? Cum să stai nemișcat într-o rotativă? Cum să fii minimalist când din jur primești doar mesaje de „mai mult”. Presiunea mediului este foarte mare și cu greu scăpăm de ea, chiar și dacă suntem conștienți de influența asta (dar lucrează oricum și inconștient asupra noastră). A crede că suntem în afară este iluzoriu. Citisem undeva comparația asta, că dacă ești într-un mediu poluat, chiar dacă ești conștient de poluare, oricum te afectează și nu poți să te ferești ținându-ți respirația. Sau dacă ești într-un mediu care îngheață, vei îngheța și tu, oricât te-ai zbate.

Și totuși… poate că totuși există o scăpare, ca să nu te mai învârți la centrifugă, chiar dacă simți valurile ei. Poate dacă îți dispui viața (interioară) în jurul unui alt centru, fix, care nu se mișcă, care e în afara lumii…și totuși în lume? Dar nu, nu o să vorbesc de asta, pentru că nici eu nu trăiesc așa (deși încerc mult). Pentru că ce m-a adus să scriu despre lucrurile acestea nu este vezi-bine o stare de liniște pe care vreau să o „predic” mai departe, ci constatarea neputinței mele de a trăi în jurul acelui centru nemișcat, al acelui „soare” al vieții. În ultimele articole tot despre asta am vorbit, despre secătuirea fizică, psihică, creativă, spirituală.

Bine, bine, și ce legătură are asta cu melci, broaște și floricele? Păi o dată că mi-au plăcut maxim. Sincer, nici nu am avut aparatul foto la mine pentru că simțeam nevoia de o pauză de fotografie, dar se pare că nu pot. Am făcut pozele astea cu telefonul (al soțului, că al meu e o vechitură). E ok, nu sunt o fotografă adevărată, fac poze cu telefonul.

Cum e asta? Eu scriu despre grabă, haos și centrifugă, iar lucrurile care mi-au atras atenția cel mai mult în excursia asta au fost lucruri se mișcă…încet. Sau deloc. Poate că vor să-mi spună ceva. Acum nu o să încep să merg ca melcul de dragul unei slow life. Nu o să stau într-o scorbură ca o broască ca să fiu zen. Nu o să mă întind în iarbă ca să mă acopăr de rouă (deși n-ar fi așa rău). Dar gândul cu care am rămas după ce am văzut la munte, după excursia asta, după pozele astea a fost că trebuie să mă „recentrez” (ca o roată de bicicletă, pe care o redescopăr acum). Mi-am dat seama că e prea mult: prea multe cărți, prea multe evenimente, prea multe proiecte, prea multe informații, prea mult internet, prea multe dorințe (chiar dacă par necesități). Chiar nu trebuie să fac toate lucrurile pe care le fac acum. Dar cum o să reușesc să fac mai puțin?

Am pe birou un calendar de citate de la oameni celebri (scriitori, actori, filozofi) și aproape toți asta zic în diverse forme: să trăiești simplu, să te bucuri de lucrurile mici, să nu îți dorești prea multe, să fii fericit cu nimic, etc. Într-un fel să trăiești, să fii…mai mic, mai puțin, mai simplu, mai încet.

Dar uite ce greu este de făcut. Simplitatea este ceva foarte greu de trăit.

Mi-a venit gândul că poate de aceea suntem așa de ocupați pentru că ne definim foarte mult prin ce facem. Adică și atunci când ne întâlnim cu cineva ne întreabăm reciproc „ce faci?”. Când te prezinți cuiva spui ce lucrezi, adică… ce faci.

Pe de altă parte, simt că acum, spre și după 40 de ani este perioada cea mai înfloritoare a vieții, este o perioadă de maturitate, chiar și cu mici scăpări :) , în care putem realiza cel mai mult, puteam crea ceva valoros și pentru alții, putem dărui ceva din ceea ce suntem. Văd și în jurul meu, atâtea inițiative faine, atâția oameni implicați, atâtea proiecte (în care mi-ar plăcea și mie să mă implic cumva, să le susțin).

Așa că închei nu cu un răspuns ci cu o temă de gândire (dar și de pus în practică) pentru mine: Cât și ce să fac pentru a-mi lucra potențialul uman, dar a nu cădea în supra-activitate și răspândire. Cât și ce să fac astfel încât mai puțin, mai încet, mai simplu să nu se transforme în trândăvie și a face minimul posibil și a trăi doar în micul meu cerc?

De cujetat.

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

Despre fata ascunsa a lui a darui

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Ordinary day, perfect day

“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)

IMG_4878 copy

Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în  weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat  (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.

Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.

Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?

La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.

Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.

IMG_4881 copy

IMG_4887 copy

IMG_4883 copy

IMG_4890 copy

 PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.

A vedea

IMG_9098 copy

De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe  noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.

Complicat, nu?

De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.

Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.

Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.

Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final  iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).

Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.

Ne “vedem” curând :)

Şi ca de obicei, mă bucur dacă vreţi să-mi scrieţi gândurile voastre despre a vedea sau orice vă trece prin cap.

 

PS: Fotografia face parte din proiectul 35 ways of seeing myself, pentru care văd că am tot făcut poze în ultima vreme (poate nu întâmplător) şi am adunat 10 ipostaze până acum (vezi galeria foto)

Incotro?

“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

IMG_9082 copy

IMG_9085 copy

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Sunt zile…

zbor

 

Sunt zile (şi unele nopţi) în care totul devine transparent, strălucitor
Ca şi cum pentru o clipă din orb aş fi devenit văzător.

Sunt zile în care pleava dorinţelor se risipeşte
Şi rămân în mine doar boabe de lumină.

Sunt zile în care fac minuni,
Despic în două oceanul dezlănţuit al gândurilor
Şi trec de partea cealaltă.

Sunt zile în care trecutul inundă prezentul
Ca un val ce se ridică după un cutremur în adâncuri

Sunt zile în care sunt captivă în mine
Ca într-o pânză de păianjen ţesută de minte.

Sunt zile în care atingerile trec dincolo de carne
Şi fac inima să înflorească
Sau să se chircească.

Sunt zile în care apropierea doare
La fel de mult ca depărtarea.

Sunt zile în care mă simt ca o picătură de apă
Într-un şuvoi.

Sunt zile în care suferinţa mă înfrumuseţează
Ca o sârmă ghimpată din care cresc trandafiri.

Sunt zile în care liniştea din mine sună
Ca o rugăciune fără cuvinte.

Şi apoi sunt toate celelalte zile…

La munca

inima

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (chiar si spirituale) pe care le iei şi gata, te simţi bine, nu te poti forta sa le simti. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poate nici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

În planul material al existenței totul este trecător: lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar noi înşişi şi de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt. Sună bine asta, adevărat, o cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt minor ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să disper. Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… De fapt, singurul lucru care nu se schimbă, singura „ancoră” care ne menține ferm prin furtunile și schimbările vieții, singura „punte” care ne trece peste tot ce este trecător este Dumnezeu. Doar asta nu se schimbă în mine. Dar până să ajung la întelegerea cu inima și interiorizarea adevărului acestuia, mai e mult. Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.

Cum ar fi daca…

Text publicat la liternet

masti

Zilele astea mi-am adus aminte de o poveste din copilarie, care mă umplea de mirare dar şi de frică. Era o carte cu legende asiatice, o carte groasa, pe care deabia o ţineam in braţe, cam dezmembrată şi fără coperţi, cu desene ciudate, alungite, în tonuri de sepia şi portocaliu, sau cel putin asa mi-o amintesc eu. Povestea era despre o fată săracă şi orfană care-şi căuta rostul în lume şi rătăcind prin pădure întâlneşte un lup rănit pe care-l salvează (da, se pare că şi lupii au nevoie să fie salvaţi). Drept răsplată, căci vezi bine, era un lup fermecat, îi dăruieşte căteva din genele sale, spunându-i că dacă va privi orice om prin aceste gene îi va vedea faţa adevărată. Fata ajunge la oraş şi de câte ori vorbeşte cu oamenii, fie pentru a-şi căuta de lucru sau de mâncare sau adăpost îi priveşte prin aceste gene şi spre mirarea şi frica ei, priviţi prin genele lupului, oamenii îşi arătau faţa adevărată, defilând cu capete de…vulpe, porc, câine, şarpe, iepure, gâscă, curcan, păun, cârtiţă şi câte şi mai câte. Bineînţeles că povestea are un final fericit, ca pentru copii (şi pentru copiii mai mari). Fata învaţă să trăiască printre oamenii-animale şi învaţă multe de la ei, învaţă să-i vadă cu adevărat şi fără genele lupului, învaţă să-şi facă un rost printre ei, dar nu reuşeşte să se…integreze (ha!) cu adevărat în această societate. Dar într-o bună zi vede pe stradă un tânăr foarte sărac, negru de funingine, care căra cărbuni sau vreascuri, muncind toată ziua pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi. Privit prin genele de lup, oricât le-ar fi întors pe toate părţile, tânărul îşi păstrează faţa umană…şi nu numai atât, în ciuda sărăciei, simplităţii lui şi vieţii grele, avea ochii şi inima luminoasă, era fericit. Şi…ştiţi voi ce urmează, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ideea că oamenii nu sunt ceea ce par mă umplea de teamă, ca de multe ori când luam (şi iau :) prea în serios poveştile. Aşa că atunci umblam pe stradă şi mă uitam insistent, dar cu coada ochiului la oameni, aşteptând să văd…cine ştie ce. Bineînţeles, povestea are şi alte straturi şi înţelesuri, la care nu mă gândisem când eram copil, ca de exemplu că iubirea adevărată nu poate înflori decât atunci când îl vedem cu adevărat (şi acceptăm) pe celalalt (şi pe noi înşine). Că de multe ori imaginea, comportamentul, acţiunile noastre nu reflectă ceea ce este în interior. Sau că atunci când uiţi de sine (adică când nu trăieşti doar pentru tine) atunci te găseşti pe tine şi în asta stă bucuria. Deh, aşa este când nu mai eşti copil, tot diseci lucrurile. Dar ce mă întreb acum este ce ar fi văzut fata aceea dacă s-ar fi privit pe sine prin genele lupului?

Cum ar fi dacă ne-am vedea adevărata noastră faţă? Dacă am putea vedea în noi nuanţele subtile de bine şi rău, nu acel Bine şi Rău evident şi uşor de văzut şi spus. De exemplu binele pe care facem pur şi simplu fiind autentici în faţa altor oameni, binele pe care-l facem ascultând, fiind calmi când celălat ne acuză, îmbrăţişând sau doar zâmbind cuiva fără să aşteptăm nimic înapoi, având grijă de alţii fără a declara asta, fără a face din asta un motiv de mândrie, binele pe care-l facem când ne luptăm cu noi înşine pentru a face ceea ce este bine şi drept, când greşim şi repetăm greşeli, dar apoi avem curajul de a le vedea şi a ne schimba, binele pe care-l facem când nu ne punem pe noi pe primul loc, când lăsăm de la noi, călcând pe mândire şi ego, acel bine subtil şi nemărturisit, care trece neobservat, sau pe care uneori nu-l mai facem, crezând că nu e important, iar în momentele noastre mai negre uităm să mai credem în el. Şi acel rău subtil, atunci când ne risipim zilele şi energia în nemulţumire, delăsare sau deznădejde, când suntem ajutaţi şi înţeleşi şi nu răspundem la fel în alte situaţii, când iubirea noastră e egoistă sau disperată şi (ne) face rău dar nu vrem, putem să ne oprim, când irosim darurile cu care am fost înzestraţi, când nu spunem te iubesc sau iartă-mă de frică sau pentru a ne proteja, când nu putem ierta sau a ne ierta cu adevărat, când dăm vina pe cei apropiaţi pentru neîmplinirea noastră, când alegem să fim nemulţumiţi în loc să fim recunoscători.

Şi dacă am vedea toate acestea în noi am găsi puterea de a ne accepta, a ne schimba şi a ne iubi în acelaşi timp?

Şi dacă am vedea toate aceastea în ceilalţi, i-am putea accepta şi iubi?

Aştept răspunsuri, păreri, idei de la voi. Aşa că dacă vrei, lasă un comentariu mai jos sau scrie-mi la adresa claudia.tanasescu@gmail.com. Multumesc

PS: Şi bineînţeles că în timp ce scriam articolul acesta, mă întrebam ce legătură are cu fotografia, mă gândeam că în curând se face un an de când am început acest site şi că nu prea mai cred, cum credeam la început, că scopul lui este fotografia si că poate ar fi cazul să mai fac nişte schimbări pe aici. Acel de ce mă urmăreşte. Şi totuşi, când m-am gândit cu ce fotografii aş putea să ilustrez articolul acesta, m-a dus gândul la proiectul pe care l-am început anul trecut 35 ways of seeing myself , al cărui scop este chiar a mă vedea cu adevărat pe mine (şi pe care aş vrea să îl termin anul acesta, cât am 35 de ani :), din care fac parte şi fotografiile acestea. Şi totuşi, uite că ce am scris se leagă şi de fotografie, nu? :)

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

Inceput de 2013

Începutul lui 2013 a fost însorit, liniştit, meditativ, cu o senzaţie ciudată de început şi sfârşit, cu plimbări lungi pe jos, prin parcuri şi pe câmp, unde mai mult am privit, dar am şi fotografiat şi poate am găsit câteva fragmente de lume cu care am rezonat şi mi-au spus ceva dicolo de cuvinte şi m-a cuprins din nou acea emoţie care-mi inundă pieptul când văd câtă frumuseţe este în jurul nostru, într-un mugur de copac, într-o picătură de apă, într-o pasăre în zbor, în culoarea luminii, într-o buruiană chiar. Nu am simţit că am ceva de spus sau de scris în mod deosebit, poate şi pentru că ultimele articole au fost mai introspective şi am săpat mai adânc, iar acum se reumple “fântâna” cu…asta:

 

IMG_7879

 

“Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema este să le tratăm drept oglinzi sau ferestre: Să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcede. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni un zid, dacă funcţionează ca blocaj: Şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.”  (Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani)

 

IMG_7901

 

 “Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Confruntat cu o dificultate, diavolul alimentează această conversaţie solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.” (Paulo Coelho)

apus

Care este cel mai mare păcat? Să fii permanent nemulţumitor şi să nu te bucuri de viaţa pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu” (părintele Paisie)

apus

Pe pielea mea şi în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pentru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume a dorinţelor şi imaginaţiei mele, cu nici un fel de desăvârşire a închipuirii mele, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă simt parte integrantă a ei. (…)Dragostea mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. Să înţeleagă lumea, să o explice, să o dispreţuiască – iată care est epoate treaba marilor gânditori. Ceea ce mă interesează pe mine este însă doar putinţa mea de a iubi lumea şi nu de a o dispreţui sau de ao urî sau de a mă urî pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi, de a privi toate fiinţele cu dragoste şi admiraţie. (Hermann Hesse – Siddharta)

Goodbye 2012

Those events and people in our lives who trigger our unresolved issues could be regarded as good news. They are like messengers that show us with terrifying clarity exactly where we are stuck (Pema Chodron)

In decembrie 2011 liternet lansa o invitatie catre cititori si scriitori de a povesti de spre cartile, muzicile, piesele de teatru, oamenii, întâmplările care ne-au bucurat, zguduit, schimbat în 2011. Până atunci nu mai scrisesem ceva aşa, la modul mai serios, care ar putea fi citit de alţii, aşa că am trimis cu inima cam strânsă şi textul meu. Spre surpriza mea, a fost publicat: 2011, cărţile şi revelaţiile.

Însă nu am bănuit că acest prim text va fi ca spărtură într-un baraj, prin care apoi s-a revărsat un val de cuvinte şi texte şi am tot scris (fie la liternet, faţa carţii,  alte reviste online sau aici pe blog), fără să mă gândesc prea mult dacă mă va citi cineva, dacă e bun ceea ce scriu, ci pur şi simplu simţeam că trebuie să scriu şi mai ales că am de spus ceva, deşi nici mie nu mi-era prea clar ce. Oricum, eu credeam la începutul anului, mai ales după ce am pornit acest site, că voi scrie despre fotografie, dar văd că scrisul m-a purtat şi în alte direcţii, oarecum neaşteptate. E foarte ciudat, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, e ca şi cum într-o bună zi te-ai trezi că ştii să cânţi la vioară, cu toate că până atunci, timp de 34 de ani, nu ţinusei niciodată o vioară în mână. Şi nu numai atât, lumea în jurul tău îţi spune, dar chiar sună bine ce cânţi. Încă sunt uimită. Deci aş fi putut spune că revelaţia anului 2012 a fost scrisul. Însă acum la sfârşitul anului pot spune că aceasta a fost cea mai neînsemnată dintre revelaţii.

În decursul acestui an mi-a devenit tot mai clar că este important pentru mine (că într-un anume sens asta trebuie să fac) să ating vieţile oamenilor într-un fel sau altul, să ajut pe ceilalţi (şi spun asta cu oarecare rezervă, pentru că nu cred că asta se declară verbal, ci trebuie făcut cât mai discret) şi să spun adevărul despre drumul acesta întortocheat şi eliberator spre noi înşine (nu ca dorinţă de a mă confesa ci poate de a-i inspira pe alţi oameni în “călătoria” lor). Şi în acest sens, fotografia şi scrisul au devenit nişte instrumente, nu o încercare de a face o meserie din asta. După cum spuneam şi în articolul de săptămâna trecută, nici acum nu ştiu dacă din asta-mi voi câştiga traiul  (da, mă gândesc şi la asta, şi clar e important, nu trăiesc cu capul în norii…artei :) .

Mi-e greu să pun în cuvinte tot ce am învăţat în 2012, poate pentru că este şi foarte personal, dar tocmai ziceam că aşa şi vreau să fie, altfel la ce foloseşte? 2012 a fost oricum un an foarte intens şi plin de schimbări interioare (pe lângă marea schimbare a exterioară a întoarcerii în România – am scris despre asta aici) şi într-un fel, pentru mine a fost sfârşitul unei lumi. Cred că cele mai de preţ lecţii în 2012 au fost să spun adevărul despre mine (şi bineînţeles, mai întâi să îl văd) , să nu (mai) fug de de situaţii neplăcute şi nerezolvate, să am răbdare, încredere şi speranţă. Răbdare cu schimbările din mine, răbdare cu oamenii din jurul meu, răbdare pentru a vedea cum evoluează situaţiile în care sunt pusă fără a mă panica, evada, dispera sau acţiona impulsiv, răbdare pentru a nu grăbi lucrurile să se întâmple, răbdare pentru a trece prin şi apoi încet încet de cealaltă parte a situaţiilor şi stărilor dificile. Încredere că tot ce mi se întâmplă, chiar şi ce mă răneşte, are un sens şi trebuie să mă înveţe ceva, chiar dacă în momentul respectiv nu văd asta. Încredere să las lucrurile să se întâmple, să mai renunţ la mine (la importanţa de sine) şi să nu mă cramponez atâta de dorinţele, planurile, părerile şi neplăcerile mele. Şi în tot acest timp să îmi păstrez speranţa. Am mai învăţat să nu mă agăţ de oameni, mai ales, dar şi de alte lucruri sau activităţi din exterior pentru a-mi ocupa timpul şi viaţa, în ideea că asta îmi va aduce fericirea şi voi scăpa de acea nelinişte şi neîmplinire greu de definit, de care văd că mulţi oameni suferă (despre asta am mai scris şi o poveste). Am învăţat că ce sădim, aceea culegem în relaţiile cu oamenii: că nu ne putem aştepta ca ceilalţi să ne dăruiască calm, înţelegere, atenţie, ajutor, compasiune, iubire, încredere, forţă dacă acestea nu se află în noi deja şi nu le dăruim, fără a ne aştepta să le primim înapoi. Că acţiunile, sentimentele şi gândurile noastre (şi mă refer la cele adevărate, pe care de multe ori nu le manifestăm sau exprimăm, dar sunt ascunse, chiar şi de noi înşine uneori) se întorc la noi ca un bumerang şi că trebuie să ne curăţăm, să ne “aliniem” gândurile, sentimentele, acţiunile. Am învăţat că fericirea sau nefericirea noastră nu depinde de ce avem în vieţile noastre, de ce ni se întâmplă, de dorinţe îndeplinite sau nu, de ce oameni sunt cu noi, ci de ceea ce gândim, adică de cum ne raportăm la noi înşine şi tot ceea ce ne este dat. Am învăţat să îmi asum şi alte “faţete” ale mele, nu doar cea sensibilă, timidă, funny şi mrs. Nice, toate sunt necesare, altfel întregul nu e complet. Am învăţat să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru tot ce mi s-a dat, tot ce am în viaţa mea, aşa cum este. Am învăţat…ca mai am multe de învăţat.

Poate că toate aceste lucruri le puteţi citi într-o carte sau le puteţi spune şi voi, probabil că şi eu le-am mai citit, discutat, întâlnit într-o formă sau alta. Dar cred că ştim prea bine că până nu le descoperim pe pielea noastră, cu mintea noastră, prin experienţele noastre şi mai ales prin suferinţele noastre, nu au valoare.

Ca întotdeauna când scriu ceva foarte personal, îi dau drumul în lume cu emoţie şi oarecare strângere de inimă (îi zice vulnerabiltate, nu? :). Dar sper să ajungă la cine trebuie, ca un mesaj într-o sticlă…

Până una alta, vă întreb:

Pentru tine cum a fost 2012? Ce ţi-a adus, ce te-a învăţat?

 

Adio Bruxelles

“We shouldn’t be afraid of leaving things behind, because what is really important always stays with us. Even when we don’t want to” (dialog din filmul Mine Vaganti)

Zilele astea se implineste un an de cand am plecat din Bruxelles, asa ca reiau un text pe care l-am scris atunci, cu inima stransa si cu multe sentimente contradictorii inaintea plecarii.

"Bruxelles"

"nori"

E greu sa lasi ceva in urma, fie ca sunt locuri, oameni, joburi, relatii. Poate ca cel mai greu este sa spunem ramas bun, care de multe ori e un adio, oamenilor din viata noastra (sau oare e mai greu sa spui adio unor obisnuinte, chiar si atunci cand stim in stafunduri ca (ne) fac rau?). Poate ca de multe ori ne agatam de oameni pentru ca ne agatam de fapt de sentimentele noastre. Poate pentru ca ne dau iluzia sigurantei si sensului. Poate pentru ca orice schimbare implica o zguduire, o pierdere (si de sine) si e dureros si mai ales atat de nesigur drumul in fata. Asta imi aduce aminte de ce scria Dan Lungu, ca “Avem o singura viata, insa mai multe morti”. (in cartea “In iad toate becurile sunt arse”)

Ma gandesc la toate astea pentru ca sunt cu o zi inainte de a parasi Bruxelles-ul definitiv, dupa ce am locuit trei ani si jumatate aici. Si acum e momentul sa spun adio la cursurile de franceza, incercarile nereusite de a diferentia é de è, duminicile lenese si ploioase cu pain au chocolat, trudind asupra ziarului Tribune de Bruxelles in compania dictionarului scolar Francez-Roman, plimbarile pe soare si ploaie in parcul Cinquantenaire, plangerile nesfarsite despre vreme si birocratie, excursiile ieftine de weekend prin Europa la mai toate destinatiile ryanair, al 9lea job, plimbari lungi cu bicicleta prin padurea La Cambre si Tervuren, sentimentul de a fi un strain, bariere culturale si lingvistice, singuratate, consumerismul la cote maxime, beri grozave, sentimentul ca am adus o mica diferenta in vietile catorva oameni, pe care acum ii las in urma, schimbari, curaj, yoga, masti vesele, pierdere si descoperire de sine, iubire, conversatii adevarate, cativa oameni care au avut un impact foarte mare asupra mea si m-au si ajutat mult, neliniste, heartbreak, concerte si festivaluri de muzica, proiecte noi, proiecte neterminate, piata de vechituri Jeu de Balle, pita fierbinte umpluta cu branza feta care se topeste, masline picante, ceapa murata si rosii uscate de la familia de marocani din Marche du Midi (inca mai salivez), regasirea pasiunii pentru fotografie, disciplina, decizii…

Cat despre fotografii, au fost facute de la etajul superior al Parking 58, o parcare cu 10 etaje din centru, unde am vrut sa merg de cand am ajuns in Bruxelles. Asa ca in ultima mea zi aici am vrut sa bifez de pe acea lista cu locuri de vazut macar asta (desi acum cand plec imi dau seama ca mai sunt atatea locuri pe care as vrea sa le vad in Bruxelles).

(Si un alt Goodbye pentru Bruxelles aici)

Spectacolul Lumii la Marea Nordului

"corabie"

Anul trecut pe vremea aceasta locuiam încă în Bruxelles, care-mi pare o viaţă anterioară acum. Şi nu ştiu dacă noi oamenii suntem cum se spune că sunt pisicile, să avem nouă vieţi, să o tot luăm de la capăt şi dacă (chiar şi pentru pisici) există o continuitate între aceste vieţi. Ce învăţăm, ce luăm cu noi din cea anterioară, ce lăsăm cu adevărat în urmă, cum ne reconstruim? Deh, întrebări mari, dar nu am răspunsuri, decât cele pe care şi le dă fiecare sieşi, dacă avem dorinţa de a ne opri pentru un moment şi a ne uita un pic mai adânc înauntru (ocupaţie nu tocmai plăcută de multe ori). Însă acum voiam doar să vă povestesc despre mare. Nu e nici o alegorie, nu tu valurile vieţii, nu tu incursiuni în adâncuri, nu poezie, şi nici măcar distracţie şi soare, ce dezamăgire. Voiam să vă povestesc despre Marea Nordului în noiembrie.

"convergenta"

Nu mai ştiu ce m-a împins cu un an în urmă, când, cum vă spuneam, locuiam în Bruxelles, într-o zi de noiembrie ca aceasta, care mi se revarsă pe geam cu lumina ei rece şi mohorâtă, să plec în excursie la mare. La Marea Nordului. Mă văd şi acum în trenul tixit (nu mă aşteptasem la atâta lume), cu o carte în franceză în mână, la care nu prea reuşeam să mă concentrez.  Aşa că m-am proptit cu capul de geam, conversaţiile din tren în limbi diferite, din care multe nu le înţelegeam şi nici nu mai încercam, s-au prefăcut într-un zumzet de fundal şi puţin ameţită-adormită lăsam peisajul plat şi gri, ca lumina de acolo, cu case şi grădini aliniate, câmpuri ordonate (care în mod ciudat mă fceau să-mi fie dor de puţină dezordine şi natură crescută haotic şi neîngrijit), gări cu nume în trei limbi (franceză, flamandă şi engleză) să-mi zboare prin faţa ochilor, la fel cum gândurile îmi zburau nedefinite prin minte.

Aşa mi-am adus aminte de Odette Toulemonde, eroina filmului belgian cu acelasi nume, pe care-l văzusem nu cu mult timp înainte. Odette era un om obişnuit (ca şi tălmăcirea numelui ei: Toulemode – toată lumea), în nici un caz o eroină sexy şi sofisticată. O femeie îmbrăcată şi pieptănată ordonat, corect, ca şi apartamentul ei mic, obsesiv de curat şi plin de bibelouri kitchoase, perfect aliniate pe rafturi. O femeie care-şi creştea singură cei doi copii după moartea soţului, un om ca atâţa alţii, pe lângă care trecem zi de zi, fără să-i privim în ochi, a căror vieţi se scurg tăcute şi neştiute. Şi totuşi, Odette era fericită, citind cărţile (vezi citat*) autorului ei preferat (un scriitor de mâna a doua la care visa în taină), trecând cu zâmbet zi de zi prin rutina muncii ei de vânzătoare la un magazin universal, dar mai ales ajutându-i pe alţii, şi astfel ducându-şi viaţa cu onestitate, simplitate, rigoare morală lipsită de băţoşenie, dar mai ales cu umor, bucurie şi iubire, când poate nu exista nimic în viaţa ei care să merite asta, cel puţin nu după criteriile vieţilor fericite, împlinite, realizate, intersante  din zilele noastre. Iar într-o lume în care “mai mult/mai mare” (bani, case, maşini, carieră, călătorii, vacanţe exotice, sex, socializare, party-uri, gadgeturi, telefoane, haine, etc etc) înseamnă “mai bine/mai fericit”, visul ei, doriţa cea mai mare – de a ajunge pe litoralul belgian, la Marea Nordului – mi se părea înduioşător.

"conversatia"

Totuşi, când m-am dat jos din tren în acea zi de noiembrie in Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, vâzând plaja flancată de blocuri gri cu multe etaje, marea cenuşie, frigul şi umezeala pătrunzătoare, nu înţelegeam de loc de ce asta ar fi destinaţia de vis a cuiva. Dar asta am descoperit locuind în Belgia: nu e un loc care să-ţi inspire dragoste la prima vedere.

"promenada"

Însă atunci când fotografiezi, sau chiar dacă doar stai deoparte şi te uiţi la lume într-un loc aglomerat, este un adevărat spectacol, Spectacolul Lumii la scară mai  mică. Asta am văzut şi eu în ziua aceea plimbându-mă pe plajă în Oostende şi fotografiind: copii construind castele de nisip, înălţând zmee sau alergând să se ferească de valuri râzând cu atâta bucurie cum numai copii o fac, perechi îmbrăţişându-se ca şi cum iubirea ar dura veşnic, adolescenţi îmbrăcaţi rebel, vorbind şi râzând tare, cu exuberanţa adolescenţei pline de nesiguranţă şi simţiri puternice, familii pe biciclete de patru persoane, încercând să se sincronizeze – grea sarcină, doamne în vârstă cu aer distins, înfăşurate în bănuri, bătrâni îmbrăcaţi elegant ca de duminică, cu părul alb şi baston, unii dintre ei stând ţepeni în scaune cu rotile, cu ochii apoşi şi rătăciţi… spectacolul lumii, marea trecere…

no images were found

* In your books, you show that in every life, even the most miserable, there’s something to be joyful about, something to laugh about, something to love. You show that little people like me have some worth, too because even the smallest thing costs them more than others (din filmul Odette Toulemonde)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Poveste cu un copac

articol publicat la liternet

"copac"

A fost o dată un om, ca oricare altul, poate ca mine sau poate ca tine. Povestea este atât de nouă şi atât de veche încât nu se mai ştie dacă acest om era bărbat sau femeie, poate că nici nu contează.

Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasa din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.

Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru, sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.

Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera printre gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.

Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.

Până când?

 

Pentru tine ce reprezintă acel copac? Ce ne împiedică să ne vedem curtea? O relaţie, un job, un copil, o activitate, o călătorie, un proiect… sau nu iti spune nimic?

 

When you’re gone

"Berlin Holocaust memorial"

E primul lucru care mi-a venit in minte dupa ce am facut poza asta: When you’re gone, dupa titlul unui cantec de la Cranberries, pe care-i ascultam atat de des in vremea liceului, pana am uzat de tot banda casetei copiate dupa alta caseta copiata, cu etichete scrise cu pixul.

In ziua aceea cand am facut fotografia, sigur nu cautam sa exprim asta, deabia imi venea sa scot aparatul din geanta, era mult prea frig si umed ca sa ma gandesc la altceva decat la picioarele mele inghetate care au batut multi kilometri prin Berlinul gigantic, care te atragea si te incanta si te haituia si nu te lasa sa te odihnesti. Tin minte, desi era acum vreo cinci ani, ca am tot umblat cu o senzatie ciudata, de apasare si pierdere, printre blocurile de ciment gri de la Memorialul Holocaustului peste care cadea o ploaie marunta si inghetata pana am facut poza asta.

Uneori ma gandesc ca am putea da unei fotografiei orice interpretare. Cumva este ca si cu testul cu petele de cerneala Roscharch: ceea ce vezi in petele de cerneala este doar in mintea ta si de fapt spune ceva despre tine.

As fi putut intitula aceasta fotografie “Toamna si betonul” :)) sau “Memorialul Holocaustului din Berlin”, care ar fi fost probabil titluri mai potrivite din punctul de vedere al descrierii realitatii. Insa oare realitatea o caut cand fotografiez? Originalitatea? Frumusetea? Sa fac fotografii care sa aiba succes? Eh, prostii… Si eu, ca si ceilalti, in atatea moduri, interpretam realitatea, ce vedem, ce ni se intampla, pe ceilalti, prin “ochelarii” personali, prin prisma experientelor, ideilor cimentate in timp, obisnuintelor si a tot ce am aculmulat pana la momentul respectiv din viata. Si incercam sa exprimam asta, in speranta ca ceilalti vor intelege cu adevarat si vor avea compasiune. Ca de cele mai multe ori cand fac fotografii, uit de mine, mi se goleste mintea, dar se umple de idei si imagini care nu au de-a face cu mine, insa surprinzator, fotografiile care ies  spun ceva despre mine. Si mai surprinzator a fost sa aflu ca spun ceva si despre ceilalti oameni.  Da, da, da, si eu stiu si tu care citesti stii ce vreau sa spun aici. Emotiile astea care, cu cat sunt mai puternice, mai delicate, mai confuze, sau atat de contradictorii ca ne sfasie, cu atat este mai dificil sa le exprimam direct. Toti, ca fiinte umane, impartasim aceleasi emotii si sentimente, care ne conecteaza, dincolo de toate diferentele. E simplu, si totusi atat de complicat cand vine vorba de oameni. Cred ca acesta este unul din lucrurile care imi place cel mai mult la fotografie, puterea de a exprima sentimente dincolo de cuvinte si prin aceasta, a conecta oamenii.

Tie ce iti spune aceasta fotografie? Ce titlu i-ai da?

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Lisabona si cealalta fata a calatoritului

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare, de gol amestecat cu teamă, de lipsă de rost amestecată cu semne de întrebare, pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig, la ocean. (acum știu, uitându-mă înapoi, că sufletul meu încerca să-mi trimită un mesaj că nu acesta e drumul pe care trebuie să merg, dar a trebuit ceva timp până să-l pot asculta).

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (tot pe aceeaşi temă, şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător pentru viața ta așa cum e zi de zi (nu cum e doar când călătorești sau faci ceva cool), din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Povesti din Insulele Eoliene

"Insulele Eoliene"In seara aceea pe plaja pustie din insula Lipari nu ma gandeam la nimic, doar simteam, sunt sigura. Si asta rareori se intampla.

"Insulele eoliene"Era in 2010 si era prima calatorie in care plecasem singura. E drept, in urma cu cativa ani plecasem in Italia sau in Cehia la lucru in urma unor decizii luate ad-hoc si fara sa cunosc orasul sau pe nimeni acolo, dar era diferit, acolo macar stiam ce voi face, aveam niste repere fixe, universitatea, biroul. Dar niciodata nu plecasem singura o saptamana intreaga, ceea ce mi se parea un timp atat de lung, care se deschidea in fata mea necunoscut. Stiu, stiu, poate nu e mare lucru, am prietene care sunt atat de curajoase si le admir (nu numai pentru asta), calatoresc singure cu lunile prin America de Sud sau Asia. Si prin calatoriile mele am intalnit atatia backpackeri care dadeau singuri inconjorul lumii, ca un fel de ritual de maturizare dupa graduation si… erau cu 10 ani mai tineri decat mine). Tot imi zic ca intr-o zi o sa fac si eu asta. Intr-o zi. Aaargh!! Dar nu, chiar trebuie sa fac asta, nu ca sa obtin vreo iluminare sau fericirea sau vreun Fat Frumos la final, cum s-a intamplat in Eat Pray Love, dar asa, zic eu ca-i o chestie care sta pe lista mea de lucruri importante de facut inainte de a muri. Cum a fost sa zbor cu parapanta, sa fac scuba diving, sa locuiesc in strainatate sau sa pot vorbi si sa-mi exprim parerea cu convingere in public (da, asta e printre cele mai grele, noroc ca mai am ceva timp ca sa reusesc…sper)

Hmm, uneori cand stau la o bere cu prietenii la terasa in orasul unde m-am nascut si am crescut si totul in jur si in mine e atat de calm si familiar, ma intreb ce e chestia asta in noi, ca o neliniste, un urlet, un dor nedefinit (unii il numesc wanderlust) care ne impinge sa lasam totul in urma, sa ne aruncam in lume cantr-un ocean necunoscut, ca Ulise, sperand ca in final sa ajungem…”acasa”.

Trebuie sa va spun ca inainte de a pleca in calatoria asta, imi trecusera atatea ganduri si frici prin cap, pronind de la o sa ma plictisesc/deprim singura, nu o sa reusesc sa vorbesc cu oamenii intalniti pe acolo, cum am vazut ca face toata lumea relaxata si faina pe care am mai intalnit-o in calatorii, o sa apar in ziare la sectia de stiri socante: violata, nu i-a fost gasit corpul, o sa am o aventura (sau mai multe?) cu un pescar local ars de soare, cu ochi albastri (da, da, asta ne baga in cap filmele alea romantice), o sa intalnesc iubirea vietii mele, dar nu o sa schimbam adrese de email sau numere de telefon si o sa ne cautam in urmatorii 10 ani, in realitate si pe facebook (daca nu v-ati dat seama, sunt mare fana a filmelor Before Sunrise and Before Sunset…si a lui Ethan Hawke hehe) 

Asa ca in ziua in care a trebuit sa ma trezesc la 3 dimineata ca sa iau autobuzul spre aeroport (si stiam ca va urma o calatorie cu trenul, si apoi cu vaporul si apoi iarasi un autobuz pana in satul unde era campingul in insulele Eoliene, si bineinteles, sa  caut gara, portul, vaporul, statiile in orasele de pe drum), mi-a venit sa inchid alarma si sa ma culc la loc si sa renunt la ideea acestei calatorii.

Insa la vreo doua zile dupa ce am ajuns acolo, in seara despre care voiam sa va povestesc, chiar nu ma gandeam la nimic, era liniste si pace in mine, nici urma de fricile de acasa (ceea ce imi dovedeste inca o data ca lucrurile de care ne e frica sut doar in capul nostru.Dar sa nu credeti ca data viitoare cand plec o sa fiu mai relaxata, naaah, pana la iluminare e cale lunga).

Nu voiam sa fiu in alta parte, nu-mi faceam planuri, nu mi-era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald, nu aveam nevoie sa-mi cumpar ceva, sa vad ceva, sa merg undeva, sa ma intalnesc sau sa vorbesc cu cineva. Eram pur si simplu. V-am spus, rar mi se intampla asa ceva. Stateam pe plaja cu pietricele negre care-mi lasasera sute de urme rotunde pe spate, insa atunci nu le simteam. Se auzea doar marea calma, fosnind la cativa pasi de picioarele mele. Pe plaja nu mai era nimeni, doar mai incolo barcile colorate ale pescarilor trase la mal. Golful in care stateam era inconjurat de munti intunecati, deasupra carora rasarea luna, unde doar vreun scooter intarziat lasa o dara intortocheata si muta pe drumurile ce urcau si coborau prin sate. In departare, pe mare, se vedea vag, prin ceata de pe linia orizontului, varful vulcanului Stromboli, cu scantei si un nor de fum deasupra.

Langa mine pe cearceaf erau resturile cinei, o foccacia cu masline si rosii uscate cu un miros de-ti lasa gura apa, un strugure negru, dulce si doua piersici pufoase si zemoase. Era si cartea de Isabel Allende, care m-a fermecat cu istoriile ei latino-americane de dragoste, moarte, intamplari fantastice tesute in realitate si destine tragice, povestite simplu si cald si trist, cum numai ea stie sa o faca (cred ca v-ati dat seama, e povestitoarea mea preferata). Dar cartea statea acum cu fata in jos, abandonata, pentru ca nu mai era suficienta lumina ca sa citesc. Aerul era caldut, ca o mangaiere pe pielea arsa de soarele din timpul zilei, pe puntea vaporului cu care am mers pe una din insulele alaturate.

Si poate de aceea acum, incercand sa va spun cum era pe plaja aia m-am gandit la cartea lui Castaneda (da, poate cand o sa cresc mare, o sa zic cu cuvintele mele)

Cred ca despre starea asta vorbea el, cand te indepartezi de lume uneori, pentru a nu o epuiza, a nu TE epuiza, pentru a nu-i epuiza pe oamenii pe care-i iubesti. Are sens? Cred ca in momente din acestea ne reincarcam, ne reconectam la noi insine, pentru ca apoi sa ne intoarcem in lume cu energie noua. Sau cel putin asta am simtit eu. Ca fluxul si refluxul.

Poate ca pana acum v-ati dat deja seama ca v-am cam amagit cu titlul despre Insulele Eoliene, ca nu prea v-am zis despre aventurile

"Stromboli"de acolo, insule exotice, scuba-diving, flirting Italians hihi, vulcan activ, golfuri cu stanci abrupte, fructe de mare, pizza, arheologie, mare albastra, terase albe, oleandri, legenda cu zeul Eol (de unde si numele insulelor)…dar sper ca fotografiile o sa vorbeasca despre asta si bineinteles, lasa loc unei povesti viitoare) Si doar asa, ca un mic teaser, o sa va povestesc curand despre placutele pe care sunt inscrise numere caselor de acolo, care a fost micul meu proiect foto personal in Insulele Eoliene.

Pe curand.

 

O apologie a mersului cu trenul (de fapt, un pretext pentru a scrie despre fotografia abstracta)

"fotografie abstracta"Cred ca sunt putine lucruri in care gasesc mai multa inspiratie ca intr-o calatorie lunga cu trenul. Timpul pare ca isi incetineste curgerea si intru in alt ritm, in care imaginatia gaseste teren fertil. Rareori in viata de zi cu zi avem timp sa stam pur si simplu, sa avem timp pentru noi si cu noi insine, sa ne permitem luxul de a ne plictisi, sa ii dam mintii o pauza de la lucru si de la lista nesfarsita de lucuri pe care trebuie sa le rezolvam si sa schimbam acele repere in jurul careia se tes zilele noastre grabite: supermarchet, dentist, mecanic, mall, cizmar, birt, calculator, televizor.

Insa pe tren suntem constransi sa stam si sa gasim ceva diferit de facut: sa ne cufundam pagina dupa pagina tot mai adanc intr-o carte, sa observam personajele si conversatiile demne de scurt-metraje sau de comedii negre (e drept ca uneori as vrea sa pot pune sonorul pe mut), sa ascultam la casti fara intrerupere si fara alte activitati un album pe care nu l-am mai auzit de mult, sa scriem sau pur si simplu sa privim pe geam imaginile care se succed cu repeziciune in goana trenului fara sa stim daca a trecut un minut sau o ora (asta e preferata mea). Mi se pare atat de relaxant, ca un fel de meditatie vizuala, si totodata un exercitiu de privire si imaginatie, caci imaginile de afara declanseaza alte imagini in interior.

"abstract"De curand am descoperit (cum probabil am descoperi, daca am avea un computer care sa cuprinda toata informatia trecuta si prezenta din lume, ca orice gand al nostru, orice am scrie sau am crea, mai e gandit, scris sau creat si de altcineva pe planeta) ca si altcineva crede (doar ca ea e celebra si eu nu :) ca a te uita pe fereastra trenului este o activitate benefica, asta in contextul mai larg al activitatilor care stimuleaza creativitatea: “Este un paradox faptul ca atunci cand ne golim vietile de distractii, de fapt reumplem fantana interioara a creativitatii. Fara distractii, suntem din nou impinsi inspre lumea senzoriala. Fara un ziar in spatele caruia sa  ne ascundem, o calatorie cu trenul se aseamana cu vizionarea unei galerii de arta. Fara sa ne cufundam intr-o carte sau intr-un program la televizor care sa ne amorteasca, o seara devine un teritoriu vast in care ne vine cheful sa rearanjam mobilele, dar si ideile fixe.“ Julia Cameron – The Artist’s Way. A course in recovering and discovering your creative self (mai multe pasaje din cartea Juliei Cameron aici). (nota: traducerea imi apartine).

 Asa ca o calatorie de la Bucuresti la Timisoara, in plin cod galben de ninsoare, sub amenintarea anularii sau blocarii trenului cine stie pe unde, mi-a oferit vreo 10 ore in care am ascultat cateva povestiri ale vietii, monoloage la telefon, personaje care se asemanau cu intelectualii snobi a lui Woody Allen, am citit vreo trei sute de pagini din cartea lui Cartarescu “Orbitor. Aripa dreapta” si, dupa cum spuneam, m-am dedat la una din activitatile mele preferate, uitatul pe fereastra trenului. Care m-a inspirat sa scriu asta:

"abstract zoom" Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc. Cand inchid cartea, deschid viata, spune Pablo Neruda. Asa inchid si eu cartea si ma uit pe geamul trenului la campiile nesfarsite, cu zapada viscolita, pe care se intind, ca pe o panza alba, ideograme scrise maiestrit din marea carte a vietii: burieni tepoase a caror brate contorsionate impung dureros pielea zapezii, fabrici dezafectate cu geamuri oarbe, schelete metalice de furnale, benzi transportoare si vagonete rasturnate, tronand incremenite in pustietate ca niste fosile dezgropate ale unei specii uitate de animale preistorice, bare ruginii de poduri incrucisandu-se rapid, garduri de sarma ghimpata ca oasele de peste, palcuri de copaci cu trunchiuri paralele si crengi incucisate, creand iluzii optice, orase indepartate cu un nor de fum apocaliptic deasupra, santuri de irigare serpuind intr-un desen neinteles, poate ca liniile Nazca inainte de fi privite de sus, un iepure alergand bezmetic cu urechile date pe spate lasandu-si urmele haotice pe zapada imaculata, parand pe punctul de a-si scoate din buzunar ceasul cu lant si sa spuna ca a intarziat in Tara Minunilor, dealuri molcome si albe ca niste valuri inghetate inainte de a se pravali in spuma, un uliu in zbor lent, napustindu-se din cand in cand in jos la vederea prazii, capite cu caciula tuguiata de zapada, ca vrednici locuitori ai tarii din care a fost alungat Oblio, ciori caraitoare pe garduri cu uluci lipsa, tufisuri ca niste pete de cerneala, gropi de gunoi animate de pungi zburatacite, pasari planand si caini amusinand, gari cu nume imposibile, ca o impreunare aleatoare de litere, apoi alb alb alb, ceata si cerul si campia.

"umbre"

Si peste toate astea, omniprezent –  ca o matrita prin care privesc lumea – geamul cu chipul meu reflectat, caruia incerc sa-i evit privirea, caci simt aceeasi pierdere de sine ca atunci cand te uiti intens la tine in oglinda fara a putea vedea intregul, sau cand repeti de multe ori un cuvant sau propriul nume pana isi pierde sensul. Si atunci, ca intotdeauna, imi doresc sa scot aparatul foto si sa surprind lumea asta de ideograme abstracte pentru a-i da un sens.  Iar cand se lasa noaptea si lumea de afara dispare si ramane doar chipul “ei” in geam, inchid viata si redeschid cartea de pe genunchi, unde citesc: “Atinge cu degetul centrul acestei pagini si vei vedea cum pornesc din acel punct unde circulare, cum pagina se limpezeste si iti vezi in ea geamana din manuscris, bruneta si cu cearcane ca si tine, obosita si ea de parcurgerea in sens invers a vietii si a cartii voastre comune.” (Cartarescu – Orbitor. Aripa dreapta). Si atunci, buimacita de aceasta coincidenta, ca de atatea altele intense si inexplicabile, inchid din nou cartea si scriu: “Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc…”

 Sfarsit

PS: Fotografiile care insotesc articolul nu sunt facute din tren, ci la Magura (un loc despre care sigur o sa va mai povestesc), insa am cautat si am intalnit si acolo aceeasi “scriere” abstracta pe care am incercat sa o transpun in fotografii.

Urmatorul articol vinerea viitoare. Pe curand :)

 

Multumesc pentru atentie. Sper ca articolul te-a inspirat sa iei o pauza, sa dai dumul la imaginatie si sa gasesti linistea pentru a asculta vocea interioara care are multe lucruri importante de spus. Iar daca doresti, poti impartasi si cu mine gandurile tale, lasand un comentariu mai jos.

 

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this article go here

Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

…cand sunt intr-un tren pustiu uitandu-ma la nesfarsit pe fereastra, cand umblu pe strazi necunoscute intr-un oras strain pentru a face fotografie de strada, cand calatoresc singura si imi tin companie doar gandurile mele vagi din micul carnetel cu spirala si pixul cu care scriu, atunci am sentimentul acela neclar, intre oboseala placuta si melancolie, intre implinire si tanjire, intre sclipiri de intelegere si intrebari fara sfarsit, ca si cum m-as uita la viata si la mine printr-un obiectiv fara focus.

 Asa ma simteam si in ziua aceea cand ma intorceam din Cadiz la Sevilla si stateam in compartimentul de tren pustiu la lasarea serii. Aveam nisip in par, dare de sare pe picioare, buzele arse de vantul de mare si o sete teribila. Trenul pornise incet, mergand in paralel cu marea, dar kilometrii si minutele treceau si peisajul nu se schimba, dand senzatia relativa de nemiscare. Marea calma si cerul parca se topeau si curgeau una in alta, iar discul soarelui incandescent atarna in mijloc, aruncand o lumina de cupru peste aceasta scena, incadrata de fereastra trenului, ca intr-un stop cadru dintr-un film science-fiction: o planeta lichida nelocuita si o stea orbitoare indepartata, privite prin hubloul unei nave spatiale.

Nu stiu cat am stat privind acest peisaj hipnotic, in care timpul si spatiul pareau ca se oprisera in loc, ca si cum as fi fost prinsa intr-o fotografie vie, asteptand o schimbare de relief sau de lumina, ca pentru a primi o confirmare a realitatii miscarii si a faptului ca vom ajunge candva la o destinatie. La un moment dat, pentru a “scapa” din stop cadru, am intors capul spre fereastra opusa si peisajul s-a schimbat dramatic. De celalata parte a liniilor de tren soarele apusese deja. Pana la linia orizontului se intindea un camp necultivat, nelocuit, plin de buruieni inalte, mlastini, balti verzui, tufisuri si palcuri de arbusti crescute haotic, ca si cum umanitatea ar fi murit si natura ar fi inghitit treptat toate semnele civilizatiei si si-ar fi reintrat in drepturi, ca la inceputul lumii, probabil.

 Si dintr-o data am vazut-o, doar pentru o secunda. In mijlocul acestui peisaj dezolant erau ruinele unei case, din care singurul lucru care mai ramasese in picioare printre buruieni era zidul din fata, cu vopseaua alba cojita, de sub care rasarisera caramizi rosietice ca nista rani, in care era sapat un porton rotunjit sus, prin care se putea vedea campul din spate, iar deasupra lui se puteau inca citi cateva litere sterse DOLORES (durere, in spaniola). Parea o viziune sumbra asupra vietii si ar fi fost o fotografie puternica, insa mi-a disparut din ochi intr-o secunda in goana trenului, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata, ca acele momente rare in care valul realitatii pare ca se ridica si avem o sclipire de intelegere si totul are sens, ca apoi sa se piarda, lasandu-ne mirati si dezorientati, ca la trezirea dintr-un vis, incercand sa ne aminim ceva ce am stiut dintotdeauna.

 Mi-ar fi placut sa pot sa desenez asta pentru voi, in loc sa folosesc cuvinte, dar mi-e frica ca ar fi fost ca si cum as fi incercat sa desenez un elefant in burta unui sarpe boa si toata lumea ar fi vazut o palarie, cum i s-a intamplat si Micului Print.

 Ok, veti spune, si ce-i cu asta?!

 Dupa putin timp am ajuns intr-o statie si s-au urcat mai multi oameni in tren si am reintrat in normalitate, o data cu zgomotul conversatiilor, al rasetelor, al celularelor cu melodii stridente si al ipad-urilor cu aplicatii numa bune sa te protejeze de vreo viziune sumbra pe care ai putea-o avea daca te-ai uita pe fereastra sau in mintea ta.

 Si cum revelatiile s-au terminat, o data cu uitatul la balarii (cum ar fi zis tata), atunci a inceput sa mi se insinueze in minte ca acest mod de a calatori e cam superficial. Adica la urma urmei, cu ce am ramas din calatoria mea de o zi la Cadiz? Habar nu aveam de date istorice, de personaje sau povesti cu aroma locala, de nume de piete, catedrale sau strazi (asa voiam eu sa scriu acele articole de calatorie cool??). Si nici macar nu m-am “distrat”, criteriul de baza in apreciarea activitatilor noastre, conform reclamelor.

Pentru mine Cadiz a fost cercei de argint lucrati fin, cu pietre de topaz, un aer de Maroc, emapanada con autuno (un fel de sanvici cu ton, pe care l-am mancat la o taraba in piata), “Peace, Love and Icecream” (daca asta ar fi fost motto-ul unei manifestatii, l-as fi scandat si eu, dar nu, era doar numele unei terase unde am luat o supradoza de inghetata de ciocolata cu caramel), prima data la mare in anul acela, vantul puternic Sirocco care mi-a umplut hainele si parul de nisip, niste localnici care cantau funky-jazzy la bongo si chitari pe plaja, si o carte buna (dar despre asta mai tarziu). Asta era tot.

 Asta ma face sa ma intreb de ce calatorim? De multe ori ma intreb asta, osciland intre cinism si entuziasm. Raspunsurile sunt multe si depind de ce fel de calatorii facem. Sa ne relaxam (sau macar cu ideea asta plecam), sa ne simtim bine (yeee), sa ne simtim deosebiti, sa simtim ceva diferit, sa luam o pauza de la rutina zilnica, sa bifam un loc de pe lista aceea nesfarsita de locuri de vazut, sa punem poze si statusuri cool pe facebook, sa ne bronzam, sa fim “high” (de obicei in Amsterdam), sa agatam, sa vizitam prieteni, sa fotografiem sau pentru ca pur si simplu nu exista un raspuns mai bun la intrebarea ce sa facem in vacanta? Si asa mai departe. Si apoi vin raspunsurile “grele”: sa ne regasim, sa ne pierdem, sa urmarim un vis, sa ne cautam pacea interioara, sa cautam un sens, sa fugim de ceva, sa ne vindecam, sa umplem un gol interior, sa simtim ca traim sau pentru ca daca stam prea mult intr-un loc creste in noi nelinistea si amorteala, care sunt greu de suportat.

 Dintotdeauna a existat ideea ca o calatorie nu inseamna doar a vedea niste locuri, ci ca iti poate schimba viata. Asta imi aminteste de cartea superba “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier, care a fost si el un calator sau mai degraba un ratacitor toata viata: “O calatorie nu are nevoie de motive. In curand, se dovedeste a fi un scop in sine. Credem ca vom face o calatorie, insa calatoria este de fapt cea care ne face sau ne desface”.

 Dar nu asta este cartea pe care o citeam in acea zi, despre care am promis mai devreme ca va voi vorbi. Este o carte care m-a insotit cu rabdare si grija, respectandu-mi ritmul si toanele, cum doar prietenii buni o fac, spunandu-mi lucrul potrivit la momentul potrivit, facandu-ma sa zambesc si oferindu-mi alinare. A fost “Le voyage de Hector. A la poursouite du temps qui passe” de Francois Lelord. Si spunea asa, invatandu-ne cum sa apreciem momentul… golindu-ne şi lăsându-l să ne umple:

“Pour bien remplir le present, il faut souvent faire le vide en soi. […] pour apprecier un moment, il fallait le laisser vous remplir, ne pas se tracasser pour d’autres choses” (mai multe citate aici)

Si va las cu acest gand si nici o fotografie de aceasta data.

 

For the English version of this article, go here.