Monthly Archives: November 2012

Despre istoria orasului si istorii personale

"alzheimer"

Cafeneaua Alzheimer – un proiect în cadrul Muzeului de Artă Timişoara

“Soţia era suparată pe el şi nu îi vorbea de câteva zile. Atunci el a început să caute agitat prin toată casa, deschidea sertarele, uşile dulapurilor, se uita pe sub pat, în bibliotecă, ridica covorul. Atunci ea, nemairezistând, poate şi din curiozitate, rupse tăcerea rece şi îl întrebă:

– Dar ce tot cauţi pe acolo?!

Iar el îi răspunse cu un zâmbet larg:

– Limba ta, dragă

Şi aşa ea i-a vorbit din nou şi s-au împăcat”

Noi râdem în hohote de istorioară şi atmosfera e caldă, de parcă am fi acasă în sufragerie şi am depăna amintiri. De fapt, suntem într-una din sălile Muzeului de Artă Timişoara, aproape doisprezece bătrâni, o voluntară, o doctoriţă, două asistente sociale de la centrul de zi Alzheimer şi Marius Cornea, educator şi curator muzeal, care a iniţiat un alt proiect de suflet pentru bătrânii din centrele de zi pentru bătrâni din Timişoara, printre care şi bolnavi cu Alzheimer şi Parkinson. Se cheamă “Cafeneaua Alzheimer” şi vine în continuarea proiectului prin care bătrâni bolnavi de Parkinson erau pregătiţi să devină ghizi muzeali în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara pentru alte categorii de public mai neobişnuite (cum ar fi bolnavi cu Alzheimer), un proiect despre care am mai scris acum ceva timp (vezi articol)*.

Marius Cornea, iniţiatorul proiectului şi o voluntară

Cafeneaua Alzheimer urmăreştă să creeze un mediu informal în care bătrânii să fie stimulaţi să îşi povestească aminitirile, folosind toate simţurile, să îi determine să interacţioneze, să asculte, şi să le ofere o ocazie de a fi ascultaţi. De obicei un voluntar este invitat la fiecare ediţie a Cafenelei şi povesteşte despre un aspect al istoriei Timişoarei,  de exemplu s-a povestit despre fabricile din Timişoara (dintre care multe au dispărut acum), despre istoria şcolilor şi facultăţilor. Pornind de istoria Timişoarei, bătrânii sunt invitaţi să povestească istoriile lor legate de şcoală, de muncă, care completează cu detalii personale şi se împletesc cu istoria oraşului.

Una dintre bătrâne povestea despre cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, legate de şcoală, ceea ce probabil fusese cu aproape 60 de ani în urmă, dar emoţia din glasul ei era neştirbită, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri: despre un băiat dintr-o clasă mai mare care era protectorul ei, împotriva copiilor de la şcoală care o bătau, iar părinţii îi spuneau că o să se mărite cu el, dar ea era neînduplecată, spunând că nu-i plac băieţii cu părul roşu, şi are şi muci pe deasupra :))

Alţii povesteau despre o copilărie grea, pe timpul războiului, când părinţii le spuneau că nu le trebuie şcoală, că doar nu se fac dascăli sau popi, şi i-au trimis de mici la muncă.

Un alt bătrân povestea cu ochii sclipind şi zâmbind ghiduş despre o beţie inocentă din liceu cu lichior de la Kandia, o profesoară frumoasă, cu rochie violetă în cloş (câte detalii!!), şi o glumă legată de şcoală: hai să dăm şcoala cu untură să o mămânce câinii!

O altă bătrână, clar cu talent scriitoricesc, a vorbit într-un mod emoţionant despre istoria Timişoarei şi amintirile ei, într-o scrisoare pe care a compus-o special pentru Cafenea, o scrisoare destinată mamei ei, prin care-i mulţumea că i-a arătat oraşul (şi aici povestea despre locurile ei preferate din Timişoara), iar la sfârşit făcea o declaraţie de dragoste Timişoarei, spunând (citez inexact, din păcate), că iubeşti un oraş atunci când zi de zi îţi place să te amesteci în forfota lui pe străzi şi să-l priveşti în orice anotimp şi timp.

Fiecare poveste şi felul în care era spusă reflecta atât de bine felul de a fi şi de a se raporta la viaţă al povestitorului, ceea ce la vârsta de 60-70 de ani spunea multe despre cum şi-au trăit viaţa şi mai ales cum i-a modelat viaţa sau cum au ales să fie modelaţi, dacă s-au lăsat doborâţi de greutăţi, dacă au păstrat în suflet amintire întâmplările nefericite sau cele care le-au adus bucurie, dacă şi-au menţinut forţa şi încrederea şi bucuria vii prin toţi aceşti ani care numai uşori nu au fost, dacă au devenit senini sau trişti sau încrâncenaţi  (legat de asta, poate vrei să citeşti şi acest articol despre…timp)

Poveştile lor m-au impresionat şi mi-am dat seama că dacă nu ar fi acest proiect, această Cafenea Alzheimer, a memoriei vii, s-ar pierde neştiute, căci nu fac parte din Istoria Mare. Asta mi-a adus aminte de o idee genială a lui Paul Auster din cartea Nebuniile din Brooklyn (o recomand!), în care un personaj dorea să înfiinţeze o companie care să publice cărţi despre “cei care vor fi uitaţi”, despre toţi oamenii obişnuiţi despre care în mod normal nu se va scrie vreodata vreo carte (vezi citat).

Proiectul continuă şi dacă doreşti să te implici ca voluntar, îl poţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

* Între timp am aflat că una dintre fotografiile pe care le-am făcut astă vară cu ocazia debutului celor doi ghizi muzeali: dna. Edith Alexa (89 de ani) şi dl. Ion Iovescu (66 de ani), ambii bolnavi de Parkinson, în cadrul Muzeului de Artă Timişoara a fost selecţionată printre cele 30 de fotografii câştigătoare la un concurs de fotografie cu tema “Always active”, organizat de UE, cu ocazia Anului îmbătrânirii active şi va face parte dintr-io expoziţie organizată la sediul reprezentanţei Parlamentului European la Madirid şi va fi inclusă într-o carte despre îmbătrânirea activă, cu circulaţie în Europa. Yey :)

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Fotografia de marti #39

"apus"

Am profitat de vremea insorita, chiar daca e noiembrie, ca sa mai fac o plimbare cu bicicleta prin imprejurimile Timisoarei: privelisti minunate de dealuri si campuri ruginii, scaldate in lumina blanda de toamna, iar la intoarcerea grabita de lasarea cu repeziciune a intunericului, am oprit pentru a fotografia acest apus fantastic, care a durat doar un minut, pana cand soarele s-a scufundat in bezna.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Spectacolul Lumii la Marea Nordului

"corabie"

Anul trecut pe vremea aceasta locuiam încă în Bruxelles, care-mi pare o viaţă anterioară acum. Şi nu ştiu dacă noi oamenii suntem cum se spune că sunt pisicile, să avem nouă vieţi, să o tot luăm de la capăt şi dacă (chiar şi pentru pisici) există o continuitate între aceste vieţi. Ce învăţăm, ce luăm cu noi din cea anterioară, ce lăsăm cu adevărat în urmă, cum ne reconstruim? Deh, întrebări mari, dar nu am răspunsuri, decât cele pe care şi le dă fiecare sieşi, dacă avem dorinţa de a ne opri pentru un moment şi a ne uita un pic mai adânc înauntru (ocupaţie nu tocmai plăcută de multe ori). Însă acum voiam doar să vă povestesc despre mare. Nu e nici o alegorie, nu tu valurile vieţii, nu tu incursiuni în adâncuri, nu poezie, şi nici măcar distracţie şi soare, ce dezamăgire. Voiam să vă povestesc despre Marea Nordului în noiembrie.

"convergenta"

Nu mai ştiu ce m-a împins cu un an în urmă, când, cum vă spuneam, locuiam în Bruxelles, într-o zi de noiembrie ca aceasta, care mi se revarsă pe geam cu lumina ei rece şi mohorâtă, să plec în excursie la mare. La Marea Nordului. Mă văd şi acum în trenul tixit (nu mă aşteptasem la atâta lume), cu o carte în franceză în mână, la care nu prea reuşeam să mă concentrez.  Aşa că m-am proptit cu capul de geam, conversaţiile din tren în limbi diferite, din care multe nu le înţelegeam şi nici nu mai încercam, s-au prefăcut într-un zumzet de fundal şi puţin ameţită-adormită lăsam peisajul plat şi gri, ca lumina de acolo, cu case şi grădini aliniate, câmpuri ordonate (care în mod ciudat mă fceau să-mi fie dor de puţină dezordine şi natură crescută haotic şi neîngrijit), gări cu nume în trei limbi (franceză, flamandă şi engleză) să-mi zboare prin faţa ochilor, la fel cum gândurile îmi zburau nedefinite prin minte.

Aşa mi-am adus aminte de Odette Toulemonde, eroina filmului belgian cu acelasi nume, pe care-l văzusem nu cu mult timp înainte. Odette era un om obişnuit (ca şi tălmăcirea numelui ei: Toulemode – toată lumea), în nici un caz o eroină sexy şi sofisticată. O femeie îmbrăcată şi pieptănată ordonat, corect, ca şi apartamentul ei mic, obsesiv de curat şi plin de bibelouri kitchoase, perfect aliniate pe rafturi. O femeie care-şi creştea singură cei doi copii după moartea soţului, un om ca atâţa alţii, pe lângă care trecem zi de zi, fără să-i privim în ochi, a căror vieţi se scurg tăcute şi neştiute. Şi totuşi, Odette era fericită, citind cărţile (vezi citat*) autorului ei preferat (un scriitor de mâna a doua la care visa în taină), trecând cu zâmbet zi de zi prin rutina muncii ei de vânzătoare la un magazin universal, dar mai ales ajutându-i pe alţii, şi astfel ducându-şi viaţa cu onestitate, simplitate, rigoare morală lipsită de băţoşenie, dar mai ales cu umor, bucurie şi iubire, când poate nu exista nimic în viaţa ei care să merite asta, cel puţin nu după criteriile vieţilor fericite, împlinite, realizate, intersante  din zilele noastre. Iar într-o lume în care “mai mult/mai mare” (bani, case, maşini, carieră, călătorii, vacanţe exotice, sex, socializare, party-uri, gadgeturi, telefoane, haine, etc etc) înseamnă “mai bine/mai fericit”, visul ei, doriţa cea mai mare – de a ajunge pe litoralul belgian, la Marea Nordului – mi se părea înduioşător.

"conversatia"

Totuşi, când m-am dat jos din tren în acea zi de noiembrie in Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, vâzând plaja flancată de blocuri gri cu multe etaje, marea cenuşie, frigul şi umezeala pătrunzătoare, nu înţelegeam de loc de ce asta ar fi destinaţia de vis a cuiva. Dar asta am descoperit locuind în Belgia: nu e un loc care să-ţi inspire dragoste la prima vedere.

"promenada"

Însă atunci când fotografiezi, sau chiar dacă doar stai deoparte şi te uiţi la lume într-un loc aglomerat, este un adevărat spectacol, Spectacolul Lumii la scară mai  mică. Asta am văzut şi eu în ziua aceea plimbându-mă pe plajă în Oostende şi fotografiind: copii construind castele de nisip, înălţând zmee sau alergând să se ferească de valuri râzând cu atâta bucurie cum numai copii o fac, perechi îmbrăţişându-se ca şi cum iubirea ar dura veşnic, adolescenţi îmbrăcaţi rebel, vorbind şi râzând tare, cu exuberanţa adolescenţei pline de nesiguranţă şi simţiri puternice, familii pe biciclete de patru persoane, încercând să se sincronizeze – grea sarcină, doamne în vârstă cu aer distins, înfăşurate în bănuri, bătrâni îmbrăcaţi elegant ca de duminică, cu părul alb şi baston, unii dintre ei stând ţepeni în scaune cu rotile, cu ochii apoşi şi rătăciţi… spectacolul lumii, marea trecere…

no images were found

* In your books, you show that in every life, even the most miserable, there’s something to be joyful about, something to laugh about, something to love. You show that little people like me have some worth, too because even the smallest thing costs them more than others (din filmul Odette Toulemonde)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Poveste cu un copac

articol publicat la liternet

"copac"

A fost o dată un om, ca oricare altul, poate ca mine sau poate ca tine. Povestea este atât de nouă şi atât de veche încât nu se mai ştie dacă acest om era bărbat sau femeie, poate că nici nu contează.

Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasa din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.

Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru, sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.

Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera printre gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.

Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.

Până când?

 

Pentru tine ce reprezintă acel copac? Ce ne împiedică să ne vedem curtea? O relaţie, un job, un copil, o activitate, o călătorie, un proiect… sau nu iti spune nimic?

 

O zi in Muntii Tarcu

Zerveşti, Turnu Ruieni, Borlova…parcă fiecare sat este o poartă cu nume magic, iar la trecerea prin ea, mai dispare ceva din lumea ştiută din timpul zilelor săptămânii de la oraş. Dispar maşinile, aglomeraţia, zgomotul, magazinele, panourile cu reclame, masele de oameni mergând preocupaţi vorbind la telefon şi apare tot mai mult lemn, cer, ierburi, vaci şi cai, batrânele îmbrăcate în negru, cu baticuri pe cap, care stau pe prispă în faţa caselor, înşirate ca mărgele colorate şi decolorate de-a lungul drumului, aerul şuieră rece şi proaspăt prin geamul deschis al maşinii şi pe măsură ce urcăm pe drumul în serpentine tot mai strânse, printre dealurile cu păduri aurii, scăldate în lumina caldă de toamnă sub cerul limpede, simt că şi peisajul interior se schimbă şi primeşte ceva din culoarile, blândeţea, lumina, liniştea peisajului exterior.

"copaci"

Pot să spun e minunat, peisajul e superb, să vă arăt poze şi n-aţi simţi totuşi încordarea plăcută din picioarele care urcă pas cu pas pe drumul din pădure, dârele de lumină cernite printre trunchuri, cerul care se vede prin dantelăria complicată şi irepetabilă a crengilor şi ramurilor, ca şi cum pădurea şi-ar miji genele către cer, mirosul înviorător de răşină, textura gâdilăcioasă şi moliciunea ierbii uscate pe care stau întinsă pe spate şi soarele de munte îmi arde faţa, setea buzelor arse de vânt, bolovanii acoperiţi de licheni verzui, care se mişcă instabili când calci pe ei, cloncănind, murmurul acelor de brad prin care se strecoară vântul, într-un sunet atât de delicat care-mi aduce aminte de un clinchet din basme care vesteşte că este pe cale să se întâmple ceva magic. Sau poate că doar aiurez eu în încercarea de a transmite ceva care trebuie experimentat de fiecare personal, ci nu povestit.

Aşa că o să las imaginile să vorbească şi sper să vă convingă să ieşiţi cât mai des în natură.

"muntii tarcu"

ŢTarcuŢ

"Tarcu"

"Tarcu"

"Tarcu"

PS: Stiu ca probabil nu a sesizat nimeni si nici pamantul nu s-a oprit din cauza asta, dar trebuie sa marturisesc eu fata de mine ca articolul asta de vineri a fost publicat cu intarziere, adica luni. Motive exista tot timpul pentru a amana lucrurile, mai ales cand nu e ceva obligatoriu si nu exista cineva care sa ne controleze. Dar dar eu imi reiau promisiunea de a respecta deadlineurile, fie ca e doar fata de mine…. si de voi :)

Unde sunt zapezile de alta data

Dacă nu am fi, nu s-ar povesti.

Dacă nu am avea această nevoie primordială de a ne povesti, adică de a scoate la lumină tot ce clocoteşte obscur, contradictoriu, subtil, confuz, obsesiv, urlător în noi, sub învelişul politeţii, conversaţiilor şi zâmbetelor zilnice de supravieţuire, nu ar exista poezie şi muzică. Dar nu orice poezie şi orice muzică pot face asta, de a ne atinge în miezul nostru adevărat şi neexprimat, cu care ne conectăm atât de rar in zilele noastre grăbite. Iar când Daniel-Silvian Petre scrie Mă plimb prin oraş / în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi) / N-am nimic important sa-mi spun / doar ca mi-e foarte dor de mine, scrie din şi despre acel miez. Şi când o astfel de poezie se întâlneşte cu o muzică pe măsură, putem trai un moment de graţie; sau dacă aş putea scrie DEX-ul meu personal, aş zice că sentimentul acesta limită de dulce-amară melancolie şi intensitate este fericirea, cu f mic, aceea pe lângă care trecem zilnic şi nu o (mai) recunoaştem, ca pe un prieten vechi care acum locuieşte sub pod.

Despre un astfel de moment aş vrea sa vorbesc aici, adică despre concertul Acoustica: Daniel-Silvian Petre (voce, muzicuţă, blockflote) şi Emil Kindlein (voce, chitară, muzicuţă).

Acoustica

Poate că o sa vă întrebaţi de ce v-ar păsa de o formaţie despre care poate mulţi nu au auzit? Sau de ce v-ar păsa de momentul meu de graţie? Sau de o mână de oameni care au străbătut cu greu Timişoara troienită, vătuită şi adormită peste care ningea neîntrerupt de două zile pentru a ajunge la acest concert cu genele îngheţate şi obrajii amorţiţi de ger? Dar când în barul cu interiorul oliv şi lumină subacvatica, Acoustica, cu o chitară şi două voci vibrante, a deschis concertul cu “A working class hero is something to be“, făcând să prindă viaţă cuvintele lui John Lennon, la atâţia ani după moartea tragică şi stupidă a celui care a vrut să schimbe lumea prin muzică, am simţit că fac parte din pasagerii privilegiaţi ai unei arce salvată de potopul (de zăpadă, şi nu doar, dacă vreţi) de afară, în care a fost adunată muzică de valoare pentru a nu se pierde şi a fi dusă mai departe prin generaţii.

Acoustica ne-a purtat prin rockul anilor ’70, Cream, Deep Purple, Led Zeppelin, Doors, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, continuând cu Metallica, Red Hot Chilli Peppers, Guns’n’Roses, Depeche Mode, Beck. Au fost interpretări originale şi intense. Dar nu numai asta.

"Daniel Silvian Petre"

Daniel-Silvian Petre

Voi cum v-aţi simţi daca aţi asculta pe ritm jucăuş, ca într-o pictură naivă care numai naivă nu este “Dacă dragoste nu e / nu-i nimic / facem o cafea la ibric / fumăm pipa păcii apoi / ca după orice război / trişti, plictisiţi şi goi“. Sau daca aţi afla ca într-o melodie rap că viaţa e ca un joc pe calculator în care „dimineaţa ne târâm chiauni din dormitor / şi prăjim nişte pâine cu usturoi, ca s-avem acces la nivelul doi / pe stradă, până la nivelul trei / ne batem cu o gaşcă de derbedei / agresivi şi beţi / şi pierdem două-trei vieţi”. Şi cum suntem obişnuiţi să facem haz de necaz, probabil că aţi râde şi aţi cânta Pu, pu, pu ca în copilărie la „Într-o ţară din pădure cu douăzeci de milioane de pitici / Vine pupăza şi spune: am să fac avere-aici”. Şi poate că până şi dumnezeul câinilor s-a amuzat sau poate chiar a oftat la dedicaţia ce i-a fost făcută pentru salvarea unui labrador iubit.

"Emil Kindlein"

Emil Kindlein

Si apoi de la râs, fie el mai amar sau cu gura până la urechi, ne-a izbit în moalele pieptului sunetul mocnit al chitării lui Emil şi vocea lui Daniel în care s-au cuibărit toată arderea şi amarul din cântecul Mariei Tănase “Până când nu te iubeam / Unde mă culcam dormeam / Acum că te iubesc / Nu pot să mă odihnesc”, şi apoi în crescendo, blestemul strigat „Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. Şi am vibrat o treaptă mai jos spre lucrurile nespuse după care tânjim şi pe care când le pierdem lasă în urmă dureri surde care nu trec niciodată, la cântecul şoptit „Dacă mă iubeşti, dacă mă vei iubi, dacă m-ai iubit / Dă telefon la toţi cunoscuţii şi spune-le c-ai murit. / Astăzi vreau să m-ascund în tine, să mă pierd…Vom fi atât de aproape / Şi n-ar trebui să te mire / Dacă doar unul dintre noi ar fi de ajuns să respire”.

Şi atunci am avut senzaţia, cum spunea şi Cioran (a cărui carte Daniel o citea liniştit la o masă înainte de concert), că “Viaţa-i o nemurire de melancolie”. Dar când era să ne cufundăm în acea melancolie, Emil a schimbat ritmul cântând “Podul de piatră s-a dărâmat” în varianta trash şi atunci am izbucnit cu toţii în râs, deşi cu câteva momente înainte păream să ne fi rătăcit prin Valea Plângerii. Iar râsul acela după plâns (interiorizat), a avut izul vitalităţii pe care o simţi crescând în tine când te însănătoşeşti după o boală (fie ea fizică sau sufletească) şi simţi bucuria aceea simplă de a fi viu, a-ţi simţi corpul şi a-ţi fi foame.

Aş fi vrut ca acel “caiet de cântece” al lui Emil Kindlein şi poeziile lui Daniel-Silvian Petre, sursele de (în)cântare din seara aceea, să nu se mai termine.

Am plecat de la concert târziu în noapte, mergând pe zăpada scârţâind sub picioare, prin oraşul alb ca în vise şi fredonând pe străzi “Dac-ai şti cît de frumoasă erai / Şi cît de frumoasă era Timişoara pe-atunci / Parc-am fi rămas singuri acasă, în Rai / Şi încă nu se inventaseră cele 10 porunci”.

"Acoustica"

O recenzie a concertului Acoustica din 3 februarie 2012 din Bruiaj Bar, Timişoara

Articol publicat si la liternet şi în deschiderea ultimei cărţi de poezii – Peace Off – a lui Daniel-Silvian Petre, ale carui poezii le-am tot citit si recitit si nu m-am mai saturat de ele de-a lungul anilor.