Monthly Archives: January 2013

Cum ar fi daca…

Text publicat la liternet

masti

Zilele astea mi-am adus aminte de o poveste din copilarie, care mă umplea de mirare dar şi de frică. Era o carte cu legende asiatice, o carte groasa, pe care deabia o ţineam in braţe, cam dezmembrată şi fără coperţi, cu desene ciudate, alungite, în tonuri de sepia şi portocaliu, sau cel putin asa mi-o amintesc eu. Povestea era despre o fată săracă şi orfană care-şi căuta rostul în lume şi rătăcind prin pădure întâlneşte un lup rănit pe care-l salvează (da, se pare că şi lupii au nevoie să fie salvaţi). Drept răsplată, căci vezi bine, era un lup fermecat, îi dăruieşte căteva din genele sale, spunându-i că dacă va privi orice om prin aceste gene îi va vedea faţa adevărată. Fata ajunge la oraş şi de câte ori vorbeşte cu oamenii, fie pentru a-şi căuta de lucru sau de mâncare sau adăpost îi priveşte prin aceste gene şi spre mirarea şi frica ei, priviţi prin genele lupului, oamenii îşi arătau faţa adevărată, defilând cu capete de…vulpe, porc, câine, şarpe, iepure, gâscă, curcan, păun, cârtiţă şi câte şi mai câte. Bineînţeles că povestea are un final fericit, ca pentru copii (şi pentru copiii mai mari). Fata învaţă să trăiască printre oamenii-animale şi învaţă multe de la ei, învaţă să-i vadă cu adevărat şi fără genele lupului, învaţă să-şi facă un rost printre ei, dar nu reuşeşte să se…integreze (ha!) cu adevărat în această societate. Dar într-o bună zi vede pe stradă un tânăr foarte sărac, negru de funingine, care căra cărbuni sau vreascuri, muncind toată ziua pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi. Privit prin genele de lup, oricât le-ar fi întors pe toate părţile, tânărul îşi păstrează faţa umană…şi nu numai atât, în ciuda sărăciei, simplităţii lui şi vieţii grele, avea ochii şi inima luminoasă, era fericit. Şi…ştiţi voi ce urmează, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ideea că oamenii nu sunt ceea ce par mă umplea de teamă, ca de multe ori când luam (şi iau :) prea în serios poveştile. Aşa că atunci umblam pe stradă şi mă uitam insistent, dar cu coada ochiului la oameni, aşteptând să văd…cine ştie ce. Bineînţeles, povestea are şi alte straturi şi înţelesuri, la care nu mă gândisem când eram copil, ca de exemplu că iubirea adevărată nu poate înflori decât atunci când îl vedem cu adevărat (şi acceptăm) pe celalalt (şi pe noi înşine). Că de multe ori imaginea, comportamentul, acţiunile noastre nu reflectă ceea ce este în interior. Sau că atunci când uiţi de sine (adică când nu trăieşti doar pentru tine) atunci te găseşti pe tine şi în asta stă bucuria. Deh, aşa este când nu mai eşti copil, tot diseci lucrurile. Dar ce mă întreb acum este ce ar fi văzut fata aceea dacă s-ar fi privit pe sine prin genele lupului?

Cum ar fi dacă ne-am vedea adevărata noastră faţă? Dacă am putea vedea în noi nuanţele subtile de bine şi rău, nu acel Bine şi Rău evident şi uşor de văzut şi spus. De exemplu binele pe care facem pur şi simplu fiind autentici în faţa altor oameni, binele pe care-l facem ascultând, fiind calmi când celălat ne acuză, îmbrăţişând sau doar zâmbind cuiva fără să aşteptăm nimic înapoi, având grijă de alţii fără a declara asta, fără a face din asta un motiv de mândrie, binele pe care-l facem când ne luptăm cu noi înşine pentru a face ceea ce este bine şi drept, când greşim şi repetăm greşeli, dar apoi avem curajul de a le vedea şi a ne schimba, binele pe care-l facem când nu ne punem pe noi pe primul loc, când lăsăm de la noi, călcând pe mândire şi ego, acel bine subtil şi nemărturisit, care trece neobservat, sau pe care uneori nu-l mai facem, crezând că nu e important, iar în momentele noastre mai negre uităm să mai credem în el. Şi acel rău subtil, atunci când ne risipim zilele şi energia în nemulţumire, delăsare sau deznădejde, când suntem ajutaţi şi înţeleşi şi nu răspundem la fel în alte situaţii, când iubirea noastră e egoistă sau disperată şi (ne) face rău dar nu vrem, putem să ne oprim, când irosim darurile cu care am fost înzestraţi, când nu spunem te iubesc sau iartă-mă de frică sau pentru a ne proteja, când nu putem ierta sau a ne ierta cu adevărat, când dăm vina pe cei apropiaţi pentru neîmplinirea noastră, când alegem să fim nemulţumiţi în loc să fim recunoscători.

Şi dacă am vedea toate acestea în noi am găsi puterea de a ne accepta, a ne schimba şi a ne iubi în acelaşi timp?

Şi dacă am vedea toate aceastea în ceilalţi, i-am putea accepta şi iubi?

Aştept răspunsuri, păreri, idei de la voi. Aşa că dacă vrei, lasă un comentariu mai jos sau scrie-mi la adresa claudia.tanasescu@gmail.com. Multumesc

PS: Şi bineînţeles că în timp ce scriam articolul acesta, mă întrebam ce legătură are cu fotografia, mă gândeam că în curând se face un an de când am început acest site şi că nu prea mai cred, cum credeam la început, că scopul lui este fotografia si că poate ar fi cazul să mai fac nişte schimbări pe aici. Acel de ce mă urmăreşte. Şi totuşi, când m-am gândit cu ce fotografii aş putea să ilustrez articolul acesta, m-a dus gândul la proiectul pe care l-am început anul trecut 35 ways of seeing myself , al cărui scop este chiar a mă vedea cu adevărat pe mine (şi pe care aş vrea să îl termin anul acesta, cât am 35 de ani :), din care fac parte şi fotografiile acestea. Şi totuşi, uite că ce am scris se leagă şi de fotografie, nu? :)

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

Inceput de 2013

Începutul lui 2013 a fost însorit, liniştit, meditativ, cu o senzaţie ciudată de început şi sfârşit, cu plimbări lungi pe jos, prin parcuri şi pe câmp, unde mai mult am privit, dar am şi fotografiat şi poate am găsit câteva fragmente de lume cu care am rezonat şi mi-au spus ceva dicolo de cuvinte şi m-a cuprins din nou acea emoţie care-mi inundă pieptul când văd câtă frumuseţe este în jurul nostru, într-un mugur de copac, într-o picătură de apă, într-o pasăre în zbor, în culoarea luminii, într-o buruiană chiar. Nu am simţit că am ceva de spus sau de scris în mod deosebit, poate şi pentru că ultimele articole au fost mai introspective şi am săpat mai adânc, iar acum se reumple “fântâna” cu…asta:

 

IMG_7879

 

“Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema este să le tratăm drept oglinzi sau ferestre: Să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcede. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni un zid, dacă funcţionează ca blocaj: Şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.”  (Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani)

 

IMG_7901

 

 “Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Confruntat cu o dificultate, diavolul alimentează această conversaţie solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.” (Paulo Coelho)

apus

Care este cel mai mare păcat? Să fii permanent nemulţumitor şi să nu te bucuri de viaţa pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu” (părintele Paisie)

apus

Pe pielea mea şi în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pentru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume a dorinţelor şi imaginaţiei mele, cu nici un fel de desăvârşire a închipuirii mele, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă simt parte integrantă a ei. (…)Dragostea mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. Să înţeleagă lumea, să o explice, să o dispreţuiască – iată care est epoate treaba marilor gânditori. Ceea ce mă interesează pe mine este însă doar putinţa mea de a iubi lumea şi nu de a o dispreţui sau de ao urî sau de a mă urî pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi, de a privi toate fiinţele cu dragoste şi admiraţie. (Hermann Hesse – Siddharta)