Din Romania, cu drag

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume (Ghandi)

Anul trecut pe vremea asta deabia ma intorsesem in Romania dupa ce locuisem trei ani si jumatate in Belgia si incercam sa pun in cuvinte un raspuns la intrebarea “De ce te-ai intors?”care imi era adresata atat de des, pe un ton uimit si neincrezator, care indica clar ca orice as fi raspuns, alegerea mea era cel putin ciudata, daca nu evident gresita, ca si cum as fi renuntat la sansa vietii mele…pentru ce? Pana la urma, alegerile noastre sunt personale si nu incerc sa conving pe nimeni ca aceasta e alegerea buna sau ca trebuie sa-mi urmeze calea. Nu sunt nationalista, nu cred ca Romania e cea mai grozava tara din univers, insa nici nu pot sa fiu de acord cu atitudinea de dispret, violenta si sictir care razbate din atitudini si discursuri de genul: ne meritam soarta, totul e un dezastru in tara asta, romanii sunt mitocani, hoti, nepolitcosi, agresivi, oricum totul e naspa asa ca ce mai conteaza daca arunc si eu hartia asta aici. Dar conteaza. Pana la urma romanii suntem…noi, adica eu si tu, prietenii si vecinii nostri, nu sunt doar “ceilalti” si nu doar ceilalti trebuie sa se schimbe sau sa schimbe ceva pentru a ne fi mai bine. Si vorbesc nu de solutii globale ci de cele mai mici gesturi de zi cu zi, aceea de a raspunde cu un zambet cand un vanzator sau un functionar te repede, de a multumi si a te uita in ochi unei persoane care e incruntata, de a spune multumesc si te rog, de a nu injura cand cineva a facut ceva ce te deranjeaza, de a mai inchide televizorul uneori, de a ne uita la cerul senin si a ne bucura ca suntem sanatosi in loc sa umblam incruntati cu ochii in asfaltul cu gropi. Asta nu inseamna sa inchidem ochii la probleme. Dar mi se pare ca este atat de adevarat ca ceea ce transmitem in exterior aceea culegem. Nu este invers. Nu merge asa, sa astepti ca ceilalti sa fie buni si calmi pentru a fi tu bun si calm. Caci daca transmitem zi de zi nemultumire, agresivitate, raceala, ura, nepasare sau chiar rautate, exact aceea o sa culegem si in asa mediu o sa traim. Şi dacă în interiorul tău găseşti frumuseţe, vei vedea cu siguranţă frumuseţe şi în exterior. In fine, nu intentionez sa fac morala nimanui. In primul rand imi spun lucrurile astea mie.

Şi mă mai duce gândul la acele statistici care se fac cu cele mai fericite ţări şi popoare din lume, şi acestea nu sunt ţări ca Germania, Franţa sau Canada, pe care le privim ca pe un paradis, ci ţări ca Vietnam sau Costa Rica, unde oamenii nu au mare lucru, însă pot să se bucure, să aprecieze ceea ce au. Este ca şi la nivel individual, nu ceea ce avem ne face fericiţi, ci cum ne raportăm la vieţile noastre.

Până la urmă, a dori să vorbeşti obiectiv despre ţara ta e ca şi cum te-ai uita în oglindă şi ai vrea să vezi o imagine obiectivă a ta însuţi.

Va las cu un articol pe care l-am scris anul trecut cam pe vremea asta, incercand sa exprim sau sa raspund la intrebarea “De ce m-am intors?” (Articol publicat la Liternet). De fapt, nu cred că am reuşit să răspund, şi nici nu mai cred că e necesar, probabil că toate alegerile care ne schimbă viaţa le facem mai mult pentru că “aşa simţim” sau “aşa trebuie”, adică suntem împinşi dincolo de raţiune şi explicaţii raţionale şi cântăriri în balanţă.

Iar prin colajul de fotografii am incercat sa exprim comparatia Romania vs Belgia (sau poate fi orice alta tara vestica): la prima vedere comparatia inclina evident in favoarea strainatatii. Romania o vedem in alb-negru, cu scene de umor negru, saracie, lipsa de gust, gropi in asfalt, iar strainatatea pare un paradis bine lustruit al abundentei. Insa cum nimic nu e pe gratis pe lumea asta, trebuie sa ne intrebam care este pretul pe care-l platim pentru acest paradis?

 


– Păi aşa ne-am înţeles, domnişoară?!
– Dar am coborât în faţa blocului la nouă şi cinşpe, aşa cum ne-am înţeles, încerc eu slab o apărare.
– Degeaba, nu te poţi înţelege cu oamenii. Haideţi odată!

Eu tac mâlc, târâi cele două bagaje până la portbagaj şi îmi găsesc un loc în microbuzul-taxi care trebuie să mă ducă la aeroport. E cald în maşină, dar îmi strâng mai bine geaca în jurul meu şi eşarfa la gât. Mi-e corpul moleşit de la febră şi ochii îmi ard. Aş fi stat acasă, în pat, să aibă mama grijă de mine, dar trebuie să plec înapoi. Îi fac cu mâna pe geam mamei şi o las în urmă. Cu cât mă depărtez, pare tot mai mică, mai fragilă şi mai bătrână, ca şi cum timpul ar accelera şi el în acelaşi ritm cu maşina. Las în urmă şi apartamentul unde am copilărit, îmbătrânit şi el, cu mobile demodate şi bibelouri şi pahare de cristal pe care se depune praful în vitrine. Las în urmă prietenii care mă ştiu de ani de zile, cu care am fost la munte, cu bicicleta şi am stat atâtea ore la terase, la beri şi la conversaţii care dincolo o să-mi lipsească. O las în urmă şi pe bunica, şi mă întreb dacă o să o mai revăd data viitoare când voi veni. Şi atunci mi se pune un nod în piept. Respir adânc, las capul pe spetează şi închid ochii sub care mijesc lacrimi. Sper doar să nu mi se facă rău de la maşină.

Şoferul continuă să vorbească pe ton răstit
– Pfff, suntem în întârziere deja! Aşa e în România, nu te poţi înţelege cu oamenii, nu există respect. Abia aştept să plec. Mi-e scârbă de ţara asta!

E atâta resentiment şi mânie mocnită în glasul lui, că-mi vine să-mi cer scuze, că poate eu i-am declanşat acest val de ură. Dar chiar nu întârziasem. Şi eram şi răcită. Aşa că tac mâlc şi mă afund şi mai mult pe banchetă.
– Aveţi dreptate, zice pasagerul din scaunul de lângă şofer. Eu uite, trăiesc de trei ani în Spania, ce mai, e foarte bine acolo, câştig foaaarte bine. În România niciodată nu aş fi realizat atâta. Am adus-o şi pe maică-mea acolo. Vă zic, a întinerit cu zece ani! Păi nu e stres acolo, de-aia! O ducem foarte bine, în fiecare an mergem la Palma de Mallorca. Nici nu vrea să se mai întoarcă vreodată în România. La ce să se întoarcă?!
– Da, e o batjocură aici, continuă şoferul. Nu eşti apreciat. Şi numa’ se fură!
– Da, da, şi atâta corupţie. Păi mie mi-a luat carnetul în iarnă şi de ce?! Că cică aş fi băut. Dar nu asta-i problema, nu avea dreptul să mă controleze, băă, că eu stăteam în maşina parcată. Ce dacă băusem acolo o bere. Ce să spun? Voia şpagă, vă spun eu. Aia voia!

Aş vrea să spun şi eu ceva, să iau apărarea României, dar parcă mi-e creierul de vată de la răceala asta şi nu-mi vine nici o replică inteligentă în minte. Dar nu scap. “Spaniolul” mă întreabă peste umăr:
– Şi dumneavoastră, domnişoară, locuiţi în străinătate?

Eu îmi dreg vocea răguşită şi vorbesc înfundat:
– Da, în Belgia.
– Şi ce faceţi acolo? Studiaţi?

Ca de obicei, lumea mă crede studentă.
– Nu. Lucrez. Aş fi putut să mă opresc aici, dar adaug cu falsă emfază: La Comisia Europeană.

Atunci tace brusc şi se întoarce să se uite la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare, de la faţa nemachiată şi părul care-mi intră în ochi, la bluza în dungi, blugi şi tenişi şi întreabă cu respect:
– Se câştigă bine acolo, nu?
– Da. Dar nu e asta cel mai important. Eu vreau să mă întorc în România. Şi aici sunt multe lucruri frumoase. Nu e nici dincolo numai lapte şi miere.

Mă ascult cum vorbesc aşa înfundat şi respirând greu pe gură, şi adaptându-mi cuvintele la discursul lor şi mă cuprinde sentimentul ridicolului. Aş fi vrut aşa pe loc să fiu şi eu ca în filmele cool cu avocaţi care-mi plăceau atâta în adolescenţă şi să pot scoate un discurs inteligent şi convingător. De fapt ce încerc eu să explic aici şi nu reuşesc să pun în cuvinte după aproape cinci ani de locuit în străinătate? De ce oscilez veşnic între aici şi acolo, ce lipseşte acelui Occident şi ce mă leagă de România? Poate e acel sentiment greu de definit de a te simţi “acasă”, firele astea intangibile, făcute din limbă, părinţi, bunici, prieteni cu care am avut aceeaşi copilărie şi cu care am crescut în aceleaşi vremuri, iar pentru toate astea nu există compensaţie în salarii mari, drumuri fără gropi şi spitale fără şpagă, plăteşti tot tu, cu înstrăinare şi dor. Dar poate că trebuie să pleci, să experimentezi bucuria de a te reinventa în altă parte, schimbarea ta, relaxarea vieţii confortabile material şi a sistemului care funcţionează, să experimentezi şocul primei reîntoarceri în România după câteva luni de stat “dincolo”, şi apoi după câţiva ani să pătrunzi sub această poleială aurită a lumii vestice şi să încerci să răspunzi la întrebarea “ce e cel mai important pentru mine?”. Răspunsul şi alegerea care urmează sunt pur personale.

Între timp microbuzul a oprit să mai ia o familie, ea româncă, el britanic şi doi copii care vorbesc cu un accent smart British adorabil. Mama îi apostrofează din când în când să vorbească în română “măcar cât suntem în România”. “Spaniolul” profită de ocazie şi îl roagă pe şofer să oprească la Real ca să mai cumpere ceva înainte de a ajunge la aeroport. Şoferul parchează, lasă motorul pornit şi iese din maşină. Face înconjurul microbuzului şi se uită cu atenţie la fiecare roată, iar apoi o loveşte cu piciorul, ca pentru a o verifica. Apoi nu mai are ce face şi intră în maşină, în timp ce noi stăm tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre uşa magazinului Real Fără Egal într-o aşteptare apăsătoare şi acuzatoare. Şoferul se uită şi el spre uşa Realului dar nici urmă de pasagerul plecat, aşa că pufăie şi bufneşte cu mâinile de volan. Într-un final, unul din copii întreabă cu o voce inocentă “What’s the matter, mommy? Why did we stop?” Asta pune capacul tensiunii şi şoferul izbucneşte:
– Păi s-a dus să cumpere nu ştiu ce. Spuneţi şi dumneavoastră ce oameni! Numa’ mie mi se-ntâmplă aşa ceva! Ahh, ce scârbă mi-e de ţara asta!

“Spaniolul” apare cu o pungă şi şoferul îşi varsă mânia pe el şi încearcă să scape de privirile noastre acuzatoare.
– Păi aşa ne-a fost vorba, domnu?! Aţi zis că veniţi repede. Deja suntem în întârziere. Eu sunt bun cu dumneavoastră….
– Scuze, şefu’, zice “spaniolul” cu glas mic şi smerit. Păi am vrut doar să iau nişte Maggi – Secretul Gustului, îi place mamei, numa’ cu ăsta din România găteşte. Şi nişte ciocolată pentru soră-mea. Vreţi şi dumneavoastră?

Şoferul pufneşte, dă din mână a lehamite şi demarează în scrâşnet de roţi.
Toţi tăcem.

După câteva momente de linişte apăsătoare, “spaniolul” scoate din buzunarul de la geacă restul primit de la supermarket, câteva sute pliate, şi le întinde şoferului, cu voită discreţie şi un zâmbet dulceag “Haideţi, domnu’, nu fiţi supărat”. Şoferul dă din nou din mână a lehamite şi spune moale “Lăsaţi…”, dar apoi ia banii şi îi pune în bord. Atmosfera se destinde şi din nou vorbesc ca doi prieteni buni despre cât de naşpa e în România.

Mai avem puţin până la aeroport.

PS: Toate întâmplările sunt reale. Şi faptul că m-am întors definitiv în România.

Articol aparut si la liternet: aici

6 thoughts on “Din Romania, cu drag

  1. Bianca

    Foarte interesant! si nu ma refer la ignorantii cei 2 din miraculosul microbus… foarte interesanta decizie1
    Si foarte interesant blog! :)

    Reply
      1. Adina

        La fel si simt si eu! Traiesc de putina vreme in Germania! Si de-abia acum realizez cat de frumoasa e Romania si ce poate ea sa-ti ofere! Indiferent cum e, e a noastra! De jumatate de an batem la portile strainilor sa ne gasim un apartament si dam interviuri peste interviuri si nu suntem primiti pentru ca suntem romani. Cred ca orice strain are dificultati. Oricat ar parea de frumos, acea tara nu e a noastra, acei oameni nu se incurca cu noi. Doar ca sa stai acolo, trebuie sa platesti scump. Intr-adevar nimeni nu vorbeste de pretul pe care trebuie sa-l platesti. Si nu e doar unul material. E ca o poza frumoasa pe facebook dar nimeni nu stie cata tristeste, cate sacrificii sau cate frustrari se ascund in spatele acelei poze. Noi doar dam like. Dam like pentru ca pare frumos, pentru ca credem ca la toti romanii le merge bine acolo, pentru ca nu cunoastem in profunzime realitatea. Pentru ca ura aceasta fata de tara e puternic inradacinata in majoritatea romanilor. Pentru ca si daca s-ar schimba radical Romania, noi tot nu am observa si tot ne-am dori sa mergem dincolo.

        Reply
  2. Dragos

    Te inteleg si te aprob pentru ca si eu am aceleasi sentimente
    Probabil ca trebuie sa pierzi ceva ca sa poti sa apreciezi
    Dar depinde de fiecare

    Reply
  3. iulia

    Draga Claudia,
    cand am citit ce ai scris am avut o senzatie de deja vue, si pe mine ma bat aceleasi ganduri. doar ca eu sunt de aproape 12 ani plecata, si momentan chiar daca as vrea nu m-as putea intoarce din motive independente de vointa mea, dar de care trebuie sa tin cont. Plus ma inverzesc de invidie si dor cand vad pozele care le postezi din banatul montan si mi se face un dor de valiug si de imprejurimile lui. si de apuseni, si imi aduc aminte de prima mea drumetie in care am fost cu cortul, am mers impreuna cu tine si cu mama ta si cu fetele de la volei in apuseni. cred ca mai am acasa poze alb negru de atunci. ce fain a fost… nu prea aveam multe griji atunci… mi-ar place sa ne vedem odata cand vin in timi, poate la o expozitie de a ta, cea cu muntii sureanu nu am pucat sa o vad.
    mult succes iti doresc si multe poze frumoase de care sa ne bucuram si noi, aia din “diaspora”
    noapte buna,
    iulia

    Reply
    1. Claudia Tanasescu Post author

      Ceau Iulia, da, tin minte excursia aceea in apuseni, si eu mai am pozele. ce fain a fost! Cat despre alegerile astea de tara, da, sunt grele, dar dincolo de toate ratiunile, pentru mine cred ca acesta a fost drumul meu, sa ma intorc in Romania, cum a fost drumul tau sa traiesti in strainatate. Si trebuie sa “rodim” acolo unde ne-au dus aceste alegeri. Sa ne vedem cu bine

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *