Category Archives: Natura

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Detalii de toamnă

În ultima vreme am făcut două drumeții în natură, una în zona Munților Poiana Ruscă și una în Munții Mehedinți și bineînțeles am făcut poze pe parcurs. Spre surprinderea mea, la întoarcerea acasă am văzut că deși fusesem în locuri diferite, pozele erau destul de asemănătoare. Nu fotografiasem prea multe peisaje, deși fuseseră superbe și m-am bucurat de ele, însă în fotografii apăreau frunze, flori, mușchi, ciuperci, ierburi, pietre, adică multe detalii ale naturii și mai ales ale pădurii. Mi se pare fascinant că practic cu cât mergi mai mult spre detaliu, cu cât te apleci cu atenție și uimire asupra fiecărui lucru, dar mai ales asupra naturii, descoperi o lume imensă, fascinantă și atât de frumoasă (ca să nu mai spun de subiectele de fotorgafiat). Mi-am adus aminte de citatul, zicala, nu mai știam ce e și de unde, că lumea poate fi cuprinsă într-un grăunte de nisip. Am căutat-o și am descoperit o minunată poezie de William Blake

Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Şi-întregul Paradis locuind o floare,
Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip
Şi Eternitatea în ora trecătoare.

IMG_8716IMG_8710 IMG_8717 IMG_8719 IMG_8720 IMG_8816 IMG_8643IMG_8646IMG_8721

IMG_8568 IMG_8574 IMG_8591 IMG_8596IMG_8609IMG_8578 IMG_8322 IMG_8543

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Fotografiind iarna

Stiu ca in fotografii nu se vede gerul patrunzator de care nu te puteai proteja cu oricate haine, nici degetul meu degerat (care deabia acum incepe sa-si revina), nici alergatul prin zapada mare si viscol de-mi dadeau lacrimile care inghetatu instant si mi se lipeau pleoapele, totul pentru a ma apropia si a vedea si fotografia cat mai bine de un apus fantastic la -28 de grade. Dar toate astea nu conteaza, caci era atat de frumos momentul si bucuria de a vedea si fotografia asemenea frumusete salbatica a naturii, incat am uitat de tot disconfortul si greul. Mi-am dat seama ca aceste ultime zile din 2014 in care am fotografiat in conditii extreme au fost o incheiere buna pentru un an in care am infruntat multe lucruri grele (pentru mine), dar tocmai de aceea, mi-a adus multe roade bune. Mai mult va urma in retrospectiva pe 2014, cu care sunt un pic in intarziere.

IMG_0561 copy

IMG_0564 copy

IMG_0622 copy

IMG_0632 copy

IMG_0573 copy

Printre nori

Poate că cel mai mult mi-au rămas în minte imaginile, chiar şi nefotografiate, de la finalul acestei ture în munţii Parâng. La început mi-a părut rău că nu era soare în ziua aceea, însă aşa, am umblat efectiv printre nori, nori denşi, cu scurte reprize luminoase, şi a fost mult mai spectaculos. Aproape de finalul zilei, mă oprisem pe marginea unei văi largi, cu soarele care apunea peste munţii ce se vedeau hăt departe, pe unde fusesem chiar în ziua aceea. Iar în fata mea, ca pe o scenă imensă venea din dreapta o mare de nori, care trimitea valuri albe şi eterice ce se uneau cu alţi nori, se jucau, se intersectau si apoi se retrageau. Am ramas acolo, uitand de timp şi de mine, urmarind acest spectacol atat de maret, incat nu se putea să nu atigă ceva în tine…
Cam aşa a fost

IMG_7979 copy

IMG_7986 copy

IMG_7998 copy

IMG_7990

IMG_7970 copy

IMG_7965

IMG_7929_cer

IMG_7936

IMG_7882 copy

IMG_8007 copy

IMG_7949 copy

Caii din Crovuri

La inceput erau speriati cand incercam sa ma apropii de ei si fugeau. A fost nevoie doar de un calut mai curajos care s-a apropiat de mine si apoi l-au urmat si ceilalti si m-am trezit inconjurata de vreo douazeci de cai, care ma miroseau cu boturile lor umede si se uitau cu mare curiozitate la mine si la aparat, erau asa draguti. Si printre mangaieri si priviri, am facut cateva fotografii. Tare fain a fost :)

cai 01

cai 02

cai 03

cai 04

cai 05

cai 06

 

Printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata

crovuri

Stiţi senzaţia aceea când ceea ce vezi sau simţi sau auzi este aşa de frumos că pur şi simplu uiţi de tine şi intr-un fel înalt şi luminos, te simţi fericit? Cam aşa m-am simţit şi eu în tura aceasta la Herculane prin Crovuri. Are natura aceasta un fel de a te scoate din tine şi de a te uimi încât te face sa vezi lucrurile şi pe tine dintr-o perspectivă mai largă. De fapt, cele mai frumoase momente sunt cele în care uiţi de tine. Cel puţin aşa simt eu. De multe ori stau pe un colţ de stâncă, transpirată şi cu picioarele şi inima pulsând de la uracuş, cu depărtările verzi şi stâncoase deschizându-se în faţă, cu câte o casă mică mică agaţată lângă o căpiţă de o coasta de deal, cu văi pline de flori, cu un copac singuratic profilându-se pe cer, cu şuier de vânt şi nori gonind aproape peste mine, pur şi simplu mă copleşeşte frumuseţea şi simt energia asta din tot ce mă înconjoară, care e şi in mine. Am mai scris despre asta (aici), aşa că acum vă las doar cu imaginile. De multe ori când fotografiez natura, şi nu numai (dar mai ales natura, pentru că ea există bine mersi şi fără să o observăm şi pozăm noi şi să-i spunem că e frumoasă), mă întreb de ce? Veşnica întrebare, de ce-ul ăsta. Ce vreau sa transmit? Frumuseţea? Trăirile mele? De ce? Să uimesc pe cineva cu pozele? Nu pot sa exprim exact. Dar în sens mai larg cred că e vorba de a exprima adevărul despre experienţele mele, oricare ar fi ele şi cine ştie, asta poate o să-i inspire şi pe alţii să caute şi sa exprime adevărul despre experienţele lor (poate e o aroganţă să cred că pot face asta). Şi apoi, cred că încerc să aduc mărturie despre faptul că există atâta frumuseţe în lume, şi nu doar în natură. Provocarea este să încercăm să o vedem întotdeauna, oriunde.

10353694_535615479883451_7636163040524096356_n

pin negru

10343002_535615476550118_2528231267029055706_n

mtii mehedinti

cheile tamnei

pin negru

pini negri10378014_535615483216784_5047987874723616277_n

10410626_539623222816010_7942979834324880245_n

IMG_6802 copy

Ordinary day, perfect day

“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)

IMG_4878 copy

Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în  weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat  (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.

Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.

Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?

La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.

Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.

IMG_4881 copy

IMG_4887 copy

IMG_4883 copy

IMG_4890 copy

 PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.

Primavara in februarie

Duminica, soare, drum prin padure fosnitoare si mirositoare de pamant reavan si frunze uscate, vant taios pe culmi descoperite, pante cu jnepeni si urme de zapada, ierburi moi pe care sa iti faci siesta dupa un senvici si cioco din rucsac, intins pe spate cu fata la cer, primind energie de la soare si de la pamant, departari cu munti si nori, aproape de oras si totusi pentru cateva ore in alta lume. Am mers pentru prima data in excursie cu cativa oameni din clubul Prietenii Naturii si, ca de cate ori aleg sa ies din cercul meu cunoscut (zona aia de confort, cica), zilele imi sunt presarate cu “coincidente”, intalniri si momente frumoase, raspunsuri la intrebari care imi bantuie mintea, conversatii cu talc si sentimentul fain că nimic nu e întâmplător.

And for the record, a fost varful Pades din Muntii Poiana Rusca. Mergeti, e fain :)

IMG_4623 copy web

IMG_4639 copy

IMG_4631 copy

Paradisul regasit

…Tu care esti mare in micuta floare, si in luminatorii cerului

De cate ori sunt in natura simt ca ma intorc acasa, nu e doar distractiv sau ceva cu care sa-mi umplu timpul, simt ca acolo ma umplu de energie, aceeasi energie care e in ape, copaci, munti, pasari, soare, pietre, iarba si flori este si in mine. Viata care razbate in copacii fara frunze iarna si ii face sa infloreasca primavara, Viata care e curgerea nesfarsita a raului, Energia care face puiul sa iasa din ou si samanta unei flori sa iasa din pamant, Energia care razbate din pietrele si muntii care au fost aici cu mult inaintea noastra si vor fi si fara noi, e aceeasi Viata (sau spune-i cum vrei, Energie sau farama de Divinitate) e si in mine, care, orice s-ar intampla, ma face sa renasc, sa vreau sa traiesc si sa ma bucur de viata prin ciclurile anotimpurilor mele, in moartea si retragerea din lume a iernilor mele, in primaverile luminoase ale sufletului meu, in verile abundentei si toamnele intense si sfasietoare ale regasirii sinelui.

Cand sunt in natura se face liniste in mine, iar ce e afara e si inauntru, si e frumos, iar pacea aceea seamana cu o meditatie sau o rugaciune.

A fi in natura este pentru mine o invitatie la a fi, pur si simplu, asa cum si natura este si nu incearca sa fie altceva, sa se prefaca sau sa se infrumuseteze. Nu conteaza cum arat, cum ma imbrac, cat de desteapta sunt, ce lucrez, ce varsta am, ce probleme si ce viata am, pe ce treapta a evolutiei spirituale ma aflu, ci pur si simplu sunt. Sunt intreg si esenta adevarata, aceeasi esenta care e in toti si-n toate, simt ca sunt farama din ceva mult mai mare decat mine si ca farama aceasta are mare insemnatate, la fel ca toate celelalte farame. Poate ca aceasta este paradisul.

Aceeasi esenta incerc sa o regasesc si sa ma conectez la ea in fiecare zi, in zilele obisnuite, cand graba, treburile, rutina,  interactiunile superficiale, dorintele, prea multa informatie si distractiile de tot felul ma indeparteaza de ea.

Cred ca acestea au fost gandurile care mi-au trecut prin minte cand am stat pe malul lacului Trei Ape in vara trecuta, chiar daca a fost doar pentru cateva ore, si am stat sub brazi cu aroma proaspata, si am simtit mangaierea rece a apei, si mi-am mijit ochii de prea multa lumina si am am fotografiat copaci si apa, a caror simblouri, am aflat apoi, sunt foarte profunde (si le regasesc ca teme ale vietii mele in ultima vreme). Copacul, avand radacinile in pamant si crengile in aer,  simbolizeaza legatura dintre cer si pamant, intre lumea vizibila si cea invizibila, este simbol al ascensiunii catre cer si Axis Mundi. Iar apa simbolizeaza originea vietii, un mijloc de purificare si regenerare. A te cufunda si a iesi din apa inseamna o moarte simbolica, o intorcere la origini, o regresie si dezintegrare urmata de o renastere.

Si mai trebuie sa spun ca acesta este inca unul din darurile fotografiei. Mi-a placut dintotdeauna sa merg in excursii in natura, dar doar de cand am inceput sa fotografiez si practic sa fiu mult mai atenta la detaliile naturii si ale lumii din jurul meu, si astfel am invatat sa privesc, sa ascult, sa tac, sa simt, am descoperit aceasta legatura profunda cu natura.

Mi-ar placea ca in 2014 sa petrec mai mult timp in natura, fotografiind sau nu. Ceea ce va doresc si voua :)

IMG_1542 copy

IMG_1525 copy

 IMG_1539 copy

IMG_1534 copy

“Întrebaţi o floare de câmp: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să încolţeşti din alte flori asemănătoare?

Iar ea va răspunde: “Sunt frumoasă, şi frumuseţea în sine este singura mea raţiune de a trăi”.

Întrebaţi un râu: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să curgi mereu în aceeaşi direcţie?”

Iar el va răspunde: “Nu încerc să fiu de folos, încerc să fiu un râu”

Nu încerca să fii de folos. Încearcă să fii tu însuţi: asta este de ajuns.

Paulo Coelho

 

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Ce se vede la Muntele Mic

“Vezi ce esti, nu vezi ce este” (Nae Ionescu)

De ce sa te duci la Muntele Mic vara? E un munte golaş şi nespectaculos, unde găseşti doar nişte pensiuni aruncate ici colo sau neterminate, un hotel mastodont gri-comunist în paragină, scheletul telescaunului care nu funcţionează, o cruce mare de fier pe lângă care sunt parcate maşini cu portierele deschise, cu muzica la maxim, in timp ce oamenii mănâncă mici pe capotă (nu e glumă).

De acord. Lucrurile astea sunt adevărate, există, se văd. Dar nu e asta totul. Există şi iarbă moale pe care să stai uitându-te la cer, cu stomacul plin de un senvici care devine cea mai fabuloasă mâncare, muzica vântului şi a ierbii, mici comori delicate de flori şi trifoi dacă te cobori la firul ierbii, liniştea, mirosul aerului de munte, soarele care-ţi arde faţa, turme de oi pufoase care se uită la tine curioase si sperioase, câini blănoşi buni de mângâiat, şi mai ales, oriunde te uiţi, cerul larg, deschis, pe care la oraş îl văd doar îngrădit de blocuri, aici e nesfârşit, plin de nori albi în mişcare, în care se văd fiinţe fantastice, acel cer pe care dacă-l privesc mai mult, parcă mă umple, se transferă în mine, şi plec de acolo limpede, cu norii albi ai sentimentelor şi gândurilor trecând fără să lase urme în acel senin.

IMG_1381

Şi atunci ştiu că depinde doar de mine, unde aleg să mă uit. Ce aleg să văd. Am capacitatea să mă minunez, să mă bucur, să văd minunea lumii în fiecare zi? Asta nu înseamnă că închid ochii sau că urâtul şi răul nu există şi nu trebuie conştientizate. Dar depinde de mine ce aleg să văd şi să simt.

Aleg să văd groapa aceea şi balta şi hartia aruncata şi sictirul care vine cu ea, sau aleg să văd şi să mă minunez de chiciura care s-a depus pe iarbă, făcând o dantelărie unică şi irepetabilă. Aleg să văd blocul care se cojeşte sau copacul din faţă în care bate soarele şi toate frunzele lui galbene intens capătă o aură şi e atât de frumos, că-mi ţin răsuflarea? Şi chiar frunzele, da frunzele, care sunt miliarde, şi nu e una identică cu cealaltă, asta mi se pare cel mai miraculos lucru. Sau vrăbiile cu cenuşiul lor care se confundă cu asfaltul şi praful, cât sunt de simpatice şi cum se opresc din ciripit când te uiţi la ele (aţi observat?). Aleg să văd un om care mi-a tăiat calea sau a fost nepoliticos şi să plec bodogănind cu “numai în România, la d… şi n…  şi etc” şi m-a stricat dimineaţa, sau aleg să văd atâtea gesturi de bunătate pe care le fac oamenii zilnic în jur? Sau mă uit în mine şi aleg să văd că nu am fost în stare de una şi de alta, că nu am fost de-ajuns de…whatever, că nu m-am ridicat la nivelul aşteptărilor mele sau aleg să văd minunea că sunt ajutată şi ghidată să evoluez şi să mă schimb, că pot dărui, atât cât pot, că pot spune îmi pare rău?

IMG_1386 copy

Şi asta văd, la mine în primul rând, că dacă aleg să mă las pradă negativităţii, reproşurilor, furiei, învinovăţirilor, dar şi comodităţii, sunt limitată, asta împiedică să iasă la iveală ce este mai bun în mine. Şi cred că este la fel pentru toată lumea. Cu cât suntem mai limpezi în interior cu atât vedem mai multă frumuseţe în exterior. Cum se spunea, ce e înăuntru e şi afară. Dar pe de altă parte, şi încercarea perpetuă de a fi bun, te poate transforma într-un plicticos fără nuanţe, fără “scânteie” (căci şi scânteile au nevoie de umbră pentru a lumina) sau un moralist. Ceea ce uneori mă întreb dacă nu am devenit cu aceste texte. Dar poate o să-mi spuneţi voi care citiţi :)

Şi pentru că articolul plecase de la o excursie la Muntele Mic, iată şi nişte poze cu ce am văzut acolo.

IMG_1369 copy

IMG_1365 copy

IMG_1373

IMG_1366 copy

IMG_1382 copy

IMG_1393c copy

IMG_1395 copy

Articol din seria Made in Romania

Made in Romania

Chiar dacă de ceva timp am renunţat să mai postez Fotografia de marţi iar scrisul m-a purtat spre căutări personale, aş vrea să continui totuşi să vă arăt…cât de frumoasă este lumea :) de fapt, lumea cum se vede din România, că în străinătate nu prea umblu, sincer nu mă cheamă deloc, acum cel puţin. Locuri, întamplări, evenimente şi oameni faini, care m-au inspirat, m-au bucurat, i-am admirat şi pe care, bineinţeles, i-am fotografiat. Cred că voi numi seria aceasta (până îi găsesc un titlu mai bun) “Made in Romania”, pentru că tot îmi place mie aşa de mult aici şi lumea mă întreabă de ce :)

Fotografiile de azi sunt din Munţii Ţarcu, care poate nu sunt nişte munţi aşa de spectaculoşi ca Retezatul, de exemplu, dar au un farmec aparte, pentru mine cel puţin. Într-o excursie de două zile acolo am vazut un apus care dacă nu aş fi avut aparatul la mine nu aş fi avut cuvinte să-l descriu, am cunoscut un cioban care s-a plimbat aproape prin toata Europa ca apoi să aleagă să se întoarcă în cătunul lui din Romania, la oi, am vorbit cu meteorologi arşi de soare şi vânt, liniştiţi în solitudinea de acolo, sau dorindu-şi altă viaţă (de parcă aş fi luat parte la scurt metraje cu poveşti reprezentative pentru căutările fiecăruia dintre noi) am vazut nori fantastici care-şi târau umbra pe pământ, am luat în mine tot orizontul albastru şi muntos care se deschidea până în depărtări, am mâncat caş cald deabia făcut de la stână, am ascultat şuieratul vântului peste creste şi am ascultat şi liniştea, am văzut bujori de munte, brânduşe şi genţiene (atât de delicate), am tropăit pe petece de zăpadă şi pe grohotiş verzui, am mirosit muguri de brad şi răşină şi…a fost de ajuns pentru a mă cuprinde o bucurie liniştită, ca întotdeauna când sunt în natură. Şi am văzut încă o dată că nu trebuie să mergi prea departe pentru a găsi frumuseţe, pentru a găsi ceva care te mişcă şi te face să te simţi conectat la ceva mai mare decât tine…care de fapt este şi în tine. Iată şi pozele:

tarcu_018

tarcu_025

tarcu_020

tarcu_026

tarcu_059

 tarcu_060

tarcu_070

tarcu_071

tarcu_072

tarcu_078

tarcu_077

tarcu_017

tarcu_016

tarcu_041

tarcu_056

tarcu_058

 

 

tarcu_036

tarcu_037

Poveste de iarna din Bucovina

Chiar daca azi e 1 martie, in Bucovina e inca o iarna ca in povesti. Am colindat prin satul Manastirea Humor, Plesa si Poiana Micului si dealurile din imprejurimi, niste locuri care m-au fermecat. Ocazia calatoriei a fost o intalnire cu fotografi, Nord Foto Weekend IV. Iata cateva imagini din zona.

 

 

Iarna in alb-negru

Zilele acestea mi s-a facut dor de iarna, de munte, de zapada, si in asteptarea unei noi iesiri la munte cu noi fotografii, am redescoperit fotografiile de anul trecut de la Magura, un loc superb, cu sate rasfirate pe dealuri domoale incadrate de muntii Bucegi si Piatra Craiului: