Monthly Archives: March 2012

Fotografia de marti #04

De multe ori, cel mai greu lucru in fotografie nu este partea tehnica, ci a merge impotriva dorintei de confort. Adica, a te scula la ore imposibile dimineata, a iesi din casa pe ploaie, ger, ceata, viscol, cand tot ce-ti doresti este sa stai acasa sub patura cu un ceai cald si o carte, a-ti rupe spatele carand in calatorii pe munte cel putin vreo cinci kile de obiective, filtre, trepied etc, a sta in pozitii care par cel putin ciudate (pe burta, in genunchi, etc), ignorand rasul trecatorilor sau comentarii de genul “ce aparat mare, domnisoara! cu ala prindeti toata realitatea si ceva pe deasupra” (e pe bune :) )

Dar – dupa cum banuiati – o sa zic ca merita . Cum au meritat si orele pe care le-am petrecut sub o streasina intr-o ploaie inghetata de ianuarie, cu ghetele ude intr-o balta si mainile amortite de frig, doar pentru a surprinde imaginea de mai sus. Cred ca imagini din acestea iti sunt cumva “daruite”, adica nu le poti planifica, poti doar sa astepti, sa observi si sa ai aparatul foto pregatit.

 

In cautarea timpului pierdut

Articol publicat la liternet

"ceas"Cand am văzut de departe afişul cu un vechi ceas de buzunar pe poarta Muzeului de Artă din Timişoara, gândul m-a dus la Pink Floyd şi la piesa Time, care va supravieţui, mie şi ţie, ca timpul însuşi. Şi pentru că mintea noastră îşi macină gândurile şi fanteziile aproape fără voia noastră, într-un perpetuu monolog care însoţeşte paralel vieţile noastre ca o subtitrare a unui alt film, nefiind niciodată în totalitate sincronizate, aşa m-am trezit şi eu în plină zi în oraş, auzind ticăitul apocaliptic şi sunarea ceasului care introduce muzica şi versurile geniale ale trupei Pink Floyd, despre cum ne fuge viaţa, încercând să ţinem pasul cu soarele, într-o cursă fără şanse de a fi câştigată, presărată cu elanuri, planuri neîndeplinite şi începuturi ratate.

 Dar nu, aceasta nu e o recenzie a unui concert Pink Floyd, oricât aş vrea eu. Asta ar însemna să mă întorc în timp, ceea ce nu este posibil. Şi totuşi… Mă apropii de muzeu şi citesc pe afiş: „Istoria unui meşteşug. Petru Kindlein: ceasornicar şi bijutier”. Şi într-adevăr, expoziţia m-a transpus în altă lume, în alt timp, în care un om putea deveni maestru în meseria sa, ceea ce îi aducea atat implinirea ce izvoraste din sentimentul ca munca proprie are valoare si sens, cat si aprecierea şi respectul din partea comunităţii, toate acestea constituind repere solide care făcau ca ordinea lucrurilor şi sensul unei vieţi să fie mai clare. Iar o astfel de viaţă împlinită şi cu sens însemna într-un fel învingerea timpului.

 

"timpul"

Expoziţia a fost realizată de Emil Kindlein, care a găsit în podul casei bunicului său – Petru Kindlein – mobilier, unelte, reclame, cataloage de cesornicar, ştampile, sticluţe, ochelari, cutii şi sertăraşe de metal şi de lemn, poze, documente, precum şi peste o mie de ceasuri cu care a reconstituit prăvălia şi atelierul de ceasornicar şi bijutier al bunicului său, care a funcţionat în Lugoj în prima jumătate al secolului XX. Din povestirile lui Emil, mi l-am închipuit pe ceasornicarul priceput şi energic, care mergea cu bicicleta, care era pasionat şi de fotografie şi arbitraj, care vorbea germană, maghiară şi română, ca un adevărat bănăţean din acele timpuri, înconjurat în prăvălia sa de ticăitul ceasurilor deşteptătoare, de perete, de mână sau de şemineu.

 

Expoziţia ne-a reamintit de un meşteşug pe cale de dispariţie, care presupune a te apleca cu răbdare, migală şi cunoştinţe acumulate prin practică de ani şi ani asupra unor maşinării complicate şi delicate, a şti să mânuieşti cu precizia unui chirurg instrumente minuscule. Căci cum ar putea supravieţui o astfel de artă în zilele noastre tehnologizate şi grăbite, care stau sub semnul consumului, a legii cumpără-aruncă-cumpără, care învârt roata economiei şi a vieţilor noastre tot mai rapid, într-un mecanism care mă duce cu gândul la roata în care aleargă în gol şoarecii într-o cuşcă.

 M-a mişcat când Emil Kindlein ne-a vorbit la vernisajul expoziţiei despre cinste, punctualitate, hărnicie – calităţi care erau trecute în certificatul pe care-l primise bunicul său ceasornicar de la maestrul lui – calităţi care astăzi sună desuet, când ne-a vorbit despre a fi împlinit, fericit şi liber, în ciuda vremurilor potrivnice, în care istoria cu I mare, cea despre care noi am învăţat doar din manuale, de la o distanţă sigură, îţi bătea la uşă şi însemna înrolare, război, deportare, comunism, persecuţie, naţionalizare, de care nici Petru Kindlein nu a scăpat, fiind trimis pe front, în timp ce soţia sa a fost deportată în Rusia. Şi cu toate acestea, când am vazut fotografia în care bătrânul Kindlein îi oferea soţiei sale un trandafir, amândoi cu părul alb, râzând luminos în grădina casei lor, am ştiut că Emil avea dreptate: bunicul său a fost fericit.

Vernisajul s-a încheiat cu „Muzică de colecţie”, adică un concert a lui Emil Kindlein şi Daniel-Silvian Petre, sub numele de Acoustica, în librăria Cărtureşti (Timisoara), unde ne-am înghesuit cu mic cu mare în faţa unui ceai, stând pe scaune, în picioare, şi pe jos, zâmbind ca şi cum am fi fost toţi părtaşi la un secret ce ni s-a împărtăşit în ziua aceea. Şi zâmbind în continuare, ca la orice muzică care face bine la ureche şi la suflet, am ascultat interpretări acustice ale unor piese de la The Doors, Johnny Cash, Nirvana, Cream, Led Zeppelin, Janis Joplin, precum şi compoziţii muzicale pe versuri din folclor cules de Anton Pann, poezii de Ion Minulescu, Daniel-Silvian Petre şi Traian Dorz, cu ale cărui versuri închei:

 Eram mâhnit cum bate ceasul

De graba lui umbrit oftam,

Mi se părea că vremea trece,

Mi se părea, dar eu treceam.

For the English version of this article go here

 

Fotografia de marti #03

"peisaj urban"

Peisaj urban

O fotografie realizata in Timisoara, nu departe de unde locuiesc. Cred ca am trecut de sute de ori pe aici, insa niciodata in anotimpul si la ora cand soarele proiecteaza perfect umbrele copacului si semaforului pe peretele casei alaturate. Sau e foarte probabil sa fi trecut si sa nu le fi observat, fiind prea concentrata sa urmaresc cand semaforul se face verde, prea prinsa in ganduri sau in graba.

Aceasta fotografie imi reaminteste ca sunt atatea lucruri frumoase (si care merita fotografiate, din punctul meu de vedere) chiar in orasul si strazile care ne sunt decor vietii de zi cu zi. De multe ori chiar lucrurile cotidiene ne sunt cele mai necunoscute, pentru ca trecand zi de zi pe langa ele, credem ca le cunoastem si nu le mai vedem cu adevarat, tanjind dupa locuri (sau oameni) noi, care sa ne uimeasca. Obisnuinta este un fel de orbire la frumusetea fiecarei zile, care pare exact la fel cu cealalta.

Sper ca te va inspira si pe tine sa privesti cu ochi noi lumea de langa tine, ca si cum ai vedea-o pentru prima data. In fiecare zi.

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]        [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For English go here

Resurse si inspiratie #1. What would you do if you weren’t afraid?

"Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?" - vederea ce am primit-o la un workshop o tin pe dulap pentru a raspunde cat mai des la intrebarea aceasta

Am invatat ca atunci cand pornim un proiect personal (as putea sa-i zic chiar vis, daca nu ar suna asa…detasat de realitate) – cum am pornit si eu cu fotografia – avem nevoie de multa hotarare, rabdare, diciplina, puterea de a continua chiar si atunci cand telul pare foarte indepartat si poate nici nu stim prea bine cum arata, iar drumul spre acel tel il ghicim si il improvizam, construindu-l pas cu pas, zi de zi, cu greseli, ocolisuri, renuntari si caderi. Pe acest drum exista multe momente in care totul pare prea greu si nesigur, in care suntem tentati sa abandonam, in care ne indoim de noi insine si de valoarea sau utilitatea proiectului.

Am invatat (si incerc sa-mi amintesc asta tot timpul) ca pana la urma depinde doar de noi insine sa ne ridicam si sa mergem mai departe. Recunosc ca inseamna atat de mult sa avem suport din partea prietenilor si familiei. Insa pe langa asta, gasesc multa inspiratie in carti, bloguri, filme, articole. Din povestile altor artisti, nu neaparat fotografi, vad ca toti s-au confruntat cu aceleasi inceputuri nesigure, cu aceleasi “capcane” pe drum, cu aceleasi oscilatii intre entuziasm si crunta deznadejde.

Asa ca as vrea ca o data pe luna sa scriu un articol in care voi impartasi cu voi sursele mele de inspiratie si motivatie, care sper sa va inspire si pe voi. Pentru aceasta luna am selectat:

– Un interviu cu Mary Jo Bang, care se intituleaza sugestiv “Despre procesul de invatare, auto-disciplina si alegerea drumului mai putin umblat” si care mi-a aratat inca o data ca pentru a fi bun intr-un domeniu (fie ca e fotografie, scris sau medicina) trebuie timp si perseverenta, multa munca si a invata contiuu.

Invata sa privesti

“Daca dorinta (de a fi fotograf, scriitor) este destul de puternica si de persistenta, vei face tot ceea ce trebuie pentru a invata cum sa treci bariera dintre a fi un cititor si a fi un cititor care scrie. Am vazut ca daca lucrezi in mod constant la ceva, ceea ce nu stii incet incet se erodeaza, in timp ce ceea ce stii creste, astfel incat ajungi la un punct in care ai castigat maiestrie in doemniul tau. Ceea ce stii devine ceea ce esti. Stii fotografie si esti un fotograf. Stii sa scrii si esti scriitor.

cartea The Artist’s Way de Julia Cameron, care arata ca de cele mai multe ori piedicile pe care le intampinam daca dorim sa urmam o chemare artistica/creativa, sunt interioare: frica, idei preconcepute, blocaje, limite auto-impuse, spirit de sacrificiu gresit inteles, ignorarea vocii interioare. Unul dintre fragmentele mele preferate  din carte vorbeste despre unul dintre “capcanele” in care cad multi artisti: ” Many artists begin a piece of work, get well along in it, and then find, as they near completion, that the work seels mysteriously drained of merit. It’s no longer worth the trouble. To therapists, this surge of sudden disinterest (It doesn’t matter) is a routine coping device employed to deny pain and ward off vulnerability.”

Mergi impotriva curentului

– un scurt discurs de-a lui Ira Glass care arata ca pentru orice incepator intr-un domeniu artistic exista o diferenta, ca o prapastie, intre ideile din mintea noastra si cum arata ele cand le punem in practica. In fata acestei diferente, de multe ori oamenii renunta, descurajati. Insa numai prin foarte multa munca si exercitiu constant realitatea creatiilor noastre se va ridica la inaltimea viselor si ambitiilor noastre. Nimic care merita nu se dobandeste usor.

– cartea lui Steven Pressfield: The War of Art, care vorbeste despre rezistenta (ca forta negativa interioara) pe care o simtim de cate ori vrem sa realizam ceva ce este important pentru noi, mai ales ceva care implica creativitatea.

“Exista un secret, pe care-l stiu doar scriitorii consacrati, iar scriitorii incepatori nu il cunosc. Secretul este: partea grea nu este scrisul, ci a te aseza la birou ca sa scrii. Iar ceea ce ne impiedica sa ne asezam sa scriem este Rezistenta. Rezistenta pare sa vina din afara noastra. O localizam in soti, sotii, slujbe, sefi, copii. Insa rezistenta nu este un adversar exterior. Rezistenta ia nastere in interior. Este auto-generata si auto-perpetuata. Rezistenta este dusmanul interior.[…] Regula: cu cat mai importanta este o chemare sau o actiune pentru evolutia sufletului nostru, cu atat mai mare va fi rezistenta pe care o simtim cand vrem sa o realizam”

interviul cu Marjane Satrapi, cea care a creat Persepolis, care ne spune cu ironie, dar si sinceritate dezarmanta ce inseamna sa fii artist: 

“Creatia inseamna, stii tu, ca nu ai salariu, nici pensie, si toate chestiile astea. Asa ca daca nu ai siguranta, macar poti avea libertatea.”

Continua sa cauti

– un articol din PhotoMagazine despre “Cele neimportante”:

“Aşa că tinerilor care mă mai întreabă ce să facă pentru a deveni artişti fotografi, le spun următoarele: Lasă aparatul jos! Uită de faptul că vrei să devii artist, uită de aprecierile celor din jur şi de dorinţele tale infantile. Uită că vei ajunge vreodată să vinzi ceva din arta ta sau să ai expoziţii. Uită toate aceste lucruri serioase. Până nu renunţi la asta, nimic special nu se va întâmpla. Magia începe să se petreacă doar în momentul în care nu te mai iei aşa în serios, în momentul în care actul de a fotografia, de a privi, de a înţelege devine plăcere în sine, bucurie în sine. Lasă-te purtat de bucurie, nu de dorinţe.”

 

Si daca tot am vorbit despre “Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?” voi raspunde eu prima la intrebarea asta: as dansa mai mult (si as invata sa dansez bine), as face voluntariat, as pleca intr-o calatorie lunga singura, as scrie o carte, as fi mai deschisa cu oamenii, as intra mai des in vorba cu persoane necunoscute pentru a le fotografia (si astfel as realiza cateva din proeictele care stau frumos scrise intr-un carnetel). wow, vad ca deja se aduna destul de multe…
Tu ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
Mi-ar place sa stiu :) Daca vrei, poti lasa un comentariu mai jos.

 

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti # 02

"caine"

Dupa gard

…si ca bonus la fotografie, o poezie din folclor:

Din bucata mea de paine,
Am crescut un om si-un caine,
Omul azi m-a parasit,
S-a dus si n-a mai venit,
Cainele ma recunoaste,
Omul nu ma mai cunoaste.

Doar cainele mi-a ramas,
Ma apara de necaz,
Nu doarme zi si nici noapte,
Ma pazeste cu dreptate,
Il bat si il dau afara,
Sare gardul, vine iara.

 

O apologie a mersului cu trenul (de fapt, un pretext pentru a scrie despre fotografia abstracta)

"fotografie abstracta"Cred ca sunt putine lucruri in care gasesc mai multa inspiratie ca intr-o calatorie lunga cu trenul. Timpul pare ca isi incetineste curgerea si intru in alt ritm, in care imaginatia gaseste teren fertil. Rareori in viata de zi cu zi avem timp sa stam pur si simplu, sa avem timp pentru noi si cu noi insine, sa ne permitem luxul de a ne plictisi, sa ii dam mintii o pauza de la lucru si de la lista nesfarsita de lucuri pe care trebuie sa le rezolvam si sa schimbam acele repere in jurul careia se tes zilele noastre grabite: supermarchet, dentist, mecanic, mall, cizmar, birt, calculator, televizor.

Insa pe tren suntem constransi sa stam si sa gasim ceva diferit de facut: sa ne cufundam pagina dupa pagina tot mai adanc intr-o carte, sa observam personajele si conversatiile demne de scurt-metraje sau de comedii negre (e drept ca uneori as vrea sa pot pune sonorul pe mut), sa ascultam la casti fara intrerupere si fara alte activitati un album pe care nu l-am mai auzit de mult, sa scriem sau pur si simplu sa privim pe geam imaginile care se succed cu repeziciune in goana trenului fara sa stim daca a trecut un minut sau o ora (asta e preferata mea). Mi se pare atat de relaxant, ca un fel de meditatie vizuala, si totodata un exercitiu de privire si imaginatie, caci imaginile de afara declanseaza alte imagini in interior.

"abstract"De curand am descoperit (cum probabil am descoperi, daca am avea un computer care sa cuprinda toata informatia trecuta si prezenta din lume, ca orice gand al nostru, orice am scrie sau am crea, mai e gandit, scris sau creat si de altcineva pe planeta) ca si altcineva crede (doar ca ea e celebra si eu nu :) ca a te uita pe fereastra trenului este o activitate benefica, asta in contextul mai larg al activitatilor care stimuleaza creativitatea: “Este un paradox faptul ca atunci cand ne golim vietile de distractii, de fapt reumplem fantana interioara a creativitatii. Fara distractii, suntem din nou impinsi inspre lumea senzoriala. Fara un ziar in spatele caruia sa  ne ascundem, o calatorie cu trenul se aseamana cu vizionarea unei galerii de arta. Fara sa ne cufundam intr-o carte sau intr-un program la televizor care sa ne amorteasca, o seara devine un teritoriu vast in care ne vine cheful sa rearanjam mobilele, dar si ideile fixe.“ Julia Cameron – The Artist’s Way. A course in recovering and discovering your creative self (mai multe pasaje din cartea Juliei Cameron aici). (nota: traducerea imi apartine).

 Asa ca o calatorie de la Bucuresti la Timisoara, in plin cod galben de ninsoare, sub amenintarea anularii sau blocarii trenului cine stie pe unde, mi-a oferit vreo 10 ore in care am ascultat cateva povestiri ale vietii, monoloage la telefon, personaje care se asemanau cu intelectualii snobi a lui Woody Allen, am citit vreo trei sute de pagini din cartea lui Cartarescu “Orbitor. Aripa dreapta” si, dupa cum spuneam, m-am dedat la una din activitatile mele preferate, uitatul pe fereastra trenului. Care m-a inspirat sa scriu asta:

"abstract zoom" Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc. Cand inchid cartea, deschid viata, spune Pablo Neruda. Asa inchid si eu cartea si ma uit pe geamul trenului la campiile nesfarsite, cu zapada viscolita, pe care se intind, ca pe o panza alba, ideograme scrise maiestrit din marea carte a vietii: burieni tepoase a caror brate contorsionate impung dureros pielea zapezii, fabrici dezafectate cu geamuri oarbe, schelete metalice de furnale, benzi transportoare si vagonete rasturnate, tronand incremenite in pustietate ca niste fosile dezgropate ale unei specii uitate de animale preistorice, bare ruginii de poduri incrucisandu-se rapid, garduri de sarma ghimpata ca oasele de peste, palcuri de copaci cu trunchiuri paralele si crengi incucisate, creand iluzii optice, orase indepartate cu un nor de fum apocaliptic deasupra, santuri de irigare serpuind intr-un desen neinteles, poate ca liniile Nazca inainte de fi privite de sus, un iepure alergand bezmetic cu urechile date pe spate lasandu-si urmele haotice pe zapada imaculata, parand pe punctul de a-si scoate din buzunar ceasul cu lant si sa spuna ca a intarziat in Tara Minunilor, dealuri molcome si albe ca niste valuri inghetate inainte de a se pravali in spuma, un uliu in zbor lent, napustindu-se din cand in cand in jos la vederea prazii, capite cu caciula tuguiata de zapada, ca vrednici locuitori ai tarii din care a fost alungat Oblio, ciori caraitoare pe garduri cu uluci lipsa, tufisuri ca niste pete de cerneala, gropi de gunoi animate de pungi zburatacite, pasari planand si caini amusinand, gari cu nume imposibile, ca o impreunare aleatoare de litere, apoi alb alb alb, ceata si cerul si campia.

"umbre"

Si peste toate astea, omniprezent –  ca o matrita prin care privesc lumea – geamul cu chipul meu reflectat, caruia incerc sa-i evit privirea, caci simt aceeasi pierdere de sine ca atunci cand te uiti intens la tine in oglinda fara a putea vedea intregul, sau cand repeti de multe ori un cuvant sau propriul nume pana isi pierde sensul. Si atunci, ca intotdeauna, imi doresc sa scot aparatul foto si sa surprind lumea asta de ideograme abstracte pentru a-i da un sens.  Iar cand se lasa noaptea si lumea de afara dispare si ramane doar chipul “ei” in geam, inchid viata si redeschid cartea de pe genunchi, unde citesc: “Atinge cu degetul centrul acestei pagini si vei vedea cum pornesc din acel punct unde circulare, cum pagina se limpezeste si iti vezi in ea geamana din manuscris, bruneta si cu cearcane ca si tine, obosita si ea de parcurgerea in sens invers a vietii si a cartii voastre comune.” (Cartarescu – Orbitor. Aripa dreapta). Si atunci, buimacita de aceasta coincidenta, ca de atatea altele intense si inexplicabile, inchid din nou cartea si scriu: “Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc…”

 Sfarsit

PS: Fotografiile care insotesc articolul nu sunt facute din tren, ci la Magura (un loc despre care sigur o sa va mai povestesc), insa am cautat si am intalnit si acolo aceeasi “scriere” abstracta pe care am incercat sa o transpun in fotografii.

Urmatorul articol vinerea viitoare. Pe curand :)

 

Multumesc pentru atentie. Sper ca articolul te-a inspirat sa iei o pauza, sa dai dumul la imaginatie si sa gasesti linistea pentru a asculta vocea interioara care are multe lucruri importante de spus. Iar daca doresti, poti impartasi si cu mine gandurile tale, lasand un comentariu mai jos.

 

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this article go here

Proiecte pe 2012. Proiect #1 “Cititorii”

Intotdeauna mi-au placut rezolutiile de anul nou (de fapt, rezolutiile in general). Dar de cate ori am abandonat incet incet aceste proiecte bine intentionate sau nici macar nu le-am inceput? Mai ales cand sunt proiecte care nu tin de supravietuire, ci de a face ceva pentru noi insine, a ajuta pe altii sau a face ceva creativ. Ele insa nu mor definitiv, ci raman in memoria noastra pe acel raft prafuit cu dorinte neimplinite si produse ale imaginatiei, tot mai incarcat pe masura ce anii trec, in asteptarea asa zisului “moment potrivit”, adica pentru atunci cand nu o sa mai fim asa obositi sau asa ocupati, pentru cand o sa vina primavara (sau vara), pentru cand o sa fim mai energetici sau o sa mai slabim, pentru cand ne vom invinge timiditatea, apatia sau depresia sezonala, pentru cand o sa avem destui bani ca sa cumparam acel aparat foto profi, pentru cand o sa avem un partener, pentru cand o sa lasam serviciul si uite asa trec anii.

Unul dintre proiectele fotografice pe care vreau sa le realizez anul acesta, si de aceea va si spun de el, imi sunteti martori :-) este

Cititorii

Ce, cum, de ce?

Proiectul va consta in portrete si povesti ale cititorilor, adica oameni care citesc, fie ca imi sunt prieteni sau necunoscuti, scriitori, oameni din mediul literar/artistic, ca sunt copii sau bunici, ca citesc in cafenele sau la ei acasa, ca citesc romane sau carti de povesti, benzi desenate sau sf-uri. Ideea este de a explora universul celorlalti cititori. Cititul este prin definitie o actiune solitara, insa cartile, ce simtim cand citim o carte buna, sentimentul pe care-l avem cand o carte ne prinde in universul ei, ne leaga pe noi, cititorii.

Insa acesta este doar un nivel al proiectului. Este si un mic experiment social. Incercand sa fotografiez necunoscuti, incerc sa traversez barierele pe care le simtim  in a ne conecta cu ceilalti. Aceste bariere sunt politetea, frica de ridicol, frica de respingere (sau pur si simplu frica), individualismul, indiferenta sau izolarea in care am fost obisnuiti sa traim. Totodata, cred ca sunt atatea povesti chiar in mediul nostru apropiat si asa-zis cunoscut, care merita sa fie fotografiate si spuse. Nu cred ca trebuie sa mergem la capatul pamantului sau in comunitati exotice sau marginalizate pentru a gasi subiecte de fotografiat.

Si nu in ultimul rand, mie întodeauna mi-a plăcut nu numai să citesc, dar şi să vorbesc despre cărţi, să primesc recomandări de cărţi bune, deşi unele cărţi vin la noi doar la momentul potrivit, parcă ne “cad” in mână, pur şi simplu, pentru a ne scutura sau a ne produce acele revelaţii în urma cărora o carte ne rămâne pentru totdeauna aproape de suflet, ca o persoană importantă din viaţă, cu care ne-am intersectat “întâmplător”. Aşa că scopul acestui proiect este şi de a afla despre carti bune şi a le împărtăşi cu ceilalţi. Şi de ce nu, acum când cititul pe internet aproape că a înlocuit cărţile, aş dori să vorbesc prin intermediul fotografiilor cu cititori despre experienţa şi ritualul de a deschide o carte, de a te cufunda în universul ei pagină cu pagină, de a o simţi fizic, palpabil în mână, de a o regăsi pe noptieră, în geantă sau în bibliotecă.

Sper ca pânăla sfârşitul acestui an să prezint o serie de portrete de cititori, însoţite de gânduri-rânduri din partea cititorilor. Primul portret din serie este Cami şi cartea “Mr Vertigo” de Paul Auster. Textul pe care l-a scris pentru a însoţi fotorgafia face referire la prima frază din roman, care te prinde şi nu te mai lasă: “Aveam 32 de ani când am mers prima oară pe apă alături de Walt the Wonderboy

Sunt asa de curioasa sa vad ce oameni si carti voi intalni. Cine stie, poate te voi intalni si pe tine, care citesti aceste randuri!

PS: Si legat de acest subiect, aici este un alt proiect de-al meu legat de carti: blogul ‘Din dragoste de carte‘ cu citate din cartile care m-au inspirat si un articol pe care l-am scris la liternet ca o retrospectiva a nului 2011 privit prin prisma cartilor pe care le-am citit: 2011, cartile si revelatiile.