Monthly Archives: October 2012

When you’re gone

"Berlin Holocaust memorial"

E primul lucru care mi-a venit in minte dupa ce am facut poza asta: When you’re gone, dupa titlul unui cantec de la Cranberries, pe care-i ascultam atat de des in vremea liceului, pana am uzat de tot banda casetei copiate dupa alta caseta copiata, cu etichete scrise cu pixul.

In ziua aceea cand am facut fotografia, sigur nu cautam sa exprim asta, deabia imi venea sa scot aparatul din geanta, era mult prea frig si umed ca sa ma gandesc la altceva decat la picioarele mele inghetate care au batut multi kilometri prin Berlinul gigantic, care te atragea si te incanta si te haituia si nu te lasa sa te odihnesti. Tin minte, desi era acum vreo cinci ani, ca am tot umblat cu o senzatie ciudata, de apasare si pierdere, printre blocurile de ciment gri de la Memorialul Holocaustului peste care cadea o ploaie marunta si inghetata pana am facut poza asta.

Uneori ma gandesc ca am putea da unei fotografiei orice interpretare. Cumva este ca si cu testul cu petele de cerneala Roscharch: ceea ce vezi in petele de cerneala este doar in mintea ta si de fapt spune ceva despre tine.

As fi putut intitula aceasta fotografie “Toamna si betonul” :)) sau “Memorialul Holocaustului din Berlin”, care ar fi fost probabil titluri mai potrivite din punctul de vedere al descrierii realitatii. Insa oare realitatea o caut cand fotografiez? Originalitatea? Frumusetea? Sa fac fotografii care sa aiba succes? Eh, prostii… Si eu, ca si ceilalti, in atatea moduri, interpretam realitatea, ce vedem, ce ni se intampla, pe ceilalti, prin “ochelarii” personali, prin prisma experientelor, ideilor cimentate in timp, obisnuintelor si a tot ce am aculmulat pana la momentul respectiv din viata. Si incercam sa exprimam asta, in speranta ca ceilalti vor intelege cu adevarat si vor avea compasiune. Ca de cele mai multe ori cand fac fotografii, uit de mine, mi se goleste mintea, dar se umple de idei si imagini care nu au de-a face cu mine, insa surprinzator, fotografiile care ies  spun ceva despre mine. Si mai surprinzator a fost sa aflu ca spun ceva si despre ceilalti oameni.  Da, da, da, si eu stiu si tu care citesti stii ce vreau sa spun aici. Emotiile astea care, cu cat sunt mai puternice, mai delicate, mai confuze, sau atat de contradictorii ca ne sfasie, cu atat este mai dificil sa le exprimam direct. Toti, ca fiinte umane, impartasim aceleasi emotii si sentimente, care ne conecteaza, dincolo de toate diferentele. E simplu, si totusi atat de complicat cand vine vorba de oameni. Cred ca acesta este unul din lucrurile care imi place cel mai mult la fotografie, puterea de a exprima sentimente dincolo de cuvinte si prin aceasta, a conecta oamenii.

Tie ce iti spune aceasta fotografie? Ce titlu i-ai da?

Fotografia de marti #34

"lemn"

 

Aceasta este una dintre fotografiile pe care le-am realizat pentru concursul cu tema lemnul (categoria fotografie de concept) organizat de Fundaţia Kronospan, cu accentul pe protectia mediului si conservarea resurselor naturale, a lemnului in special. Cum vi se pare?

PS: si nu va faceti griji, nu am dat foc la casa :)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

O vineri cu lucruri banale

“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
(citat întreg aici)

Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)

Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?

Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun  şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens.  Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.

"frunza toamna"

Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale

…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.

"castana"

…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger

…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii

…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe

"toamna"

…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită

…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă

…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi

…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră

…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere

…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”

 

Pe tine ce te-a miscat astazi, te-a facut sa zambesti sau sa visezi?  Mi-ar plăcea să ştiu :) Aşa că dacă doreşti, poti scrie despre asta în secţiunea de comentarii de mai jos. Mulţumesc.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Batrana pentru o zi

We are here to be there for someone else – Sally Casper (citat intreg aici)

Săptămâna trecută vă vorbeam de ideea de a scrie o propozitie pe zi şi să ştiţi că încă continui să scriu.  Azi aş alege să vă vorbesc despre propoziţia din 1 octombrie: Petrece timp cu persoane în vârstă şi încearcă să te pui în pielea lor, încearcă să înţelegi cum este sa fii bătrân.

Nu intamplator am scris asta, pentru ca de 1 octombrie a fost Ziua internaţională a persoanelor în vârstă, cu ocazia căreia s-a desfăşurat la Casa Adam Muller Guttenbrun (casa de bătrâni) din Timişoara un spectacol deosebit, ai căror protagonişti au fost bătrâni care au recitat poezii, unele scrise de ei, au prezentat o scenetă, au dansat şi au făcut o paradă a modei. Nu era prima dată când îi vedeam pe mulţi dintre ei. I-am văzut la muzeul de Artă din Timişoara ca ghizi muzeali (vezi articolul: Daca e marti, e Alzheimer). Şi i-am mai văzut Centrul de zi Alzheimer din Timisoara (foto mai jos), unde s-a sărbătorit la 21 septembrie Ziua Internaţională Alzheimer.

Cu fiecare dintre aceste ocazii m-am gândit la cum este să fii bătrân. La ce spuneau mulţi dintre bătrâni prin poeziile sau scrisorile lor: despre cum este să fii ros de boli şi de singurătate, să îţi pierzi memoria, să fii izolat sau părăsit, uneori să nu mai poţi nici să ieşi din casă, să nu mai fii ascultat, să te simţi o povară. Dar am văzut la ei şi curaj, entuziasm, umor, speranţă, a fi activ, a te bucura de cel mai mic lucru, a nu te lăsa doborât de probleme fizice sau psihice, a înţelege că a fi sănătos sau simplul fapt de a putea umbla, este cel mai valoros lucru, dar pe care nu-l apreciem decât când îl pierdem, ca multe alte lucruri sau ooameni. Şi cu toate că a depinde în primul rând de fiecare din noi să ne ridicăm deasupra durerilor şi problemelor, să fim apatici sau activi, încrâncenaţi pe viaţă sau luminoşi, cred că nimeni nu poate face aceste lucruri în totalitate singur. Şi de aceea, cu atât mai mult i-am admirat pe cei care se ocupă zilnic de aceşti bătrâni în centrele de zi din Timişoara, care le aduc un zâmbet, îi motivează, au răbdare, îi ascultă, le organizează activităţi, excursii. Când am vorbit cu cei care lucrează în centre, li se părea atât de normal să facă asta, doar e jobul lor. Dar mie asta mi se pare cel mai greu, să-i ajuţi pe alţii, pentru că nu se poate să nu te atingă, să fie de multe ori împotriva confortului sau stării tale de bine. Eu nu am făcut decât nişte fotografii la aceste evenimente, dar cum e să fii acolo zi de zi?

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                                    [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #31

"tango"

Fotografiide asta vara de la Street Delivery in Timisoara, unde s-a dansat tango in strada, foarte faina atmosfera.

Mai multe fotografii si aici: Tango-Timisoara, poate va inspira sa mergeti la cursuri de dans, to shake the autumn blues :)

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                      [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]