Category Archives: Despre fotografie

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Fotografiind cele vazute si nevazute

_MG_8518 copy

În ultimul an am fotografiat mai rar, însă de câte ori am făcut-o, am avut certitudinea că de fapt fotografia era doar un pretext pentru a vedea şi a înţelege alte lucruri…nevăzute, nemateriale.

Un fotograf (din păcate nu îi mai ţin minte numele) spunea că atunci când fotografiezi trebuie să fii tu însuţi, ca fotograf, ca un film gol, folosit pentru prima dată. Mi-a plăcut ideea aceasta şi m-am regăsit în ea. Atunci când mă “golesc”, când uit de sine, sunt şi total deschisă, receptivă, ca un film, ca un senzor al aparatului foto şi pot fi impregnată, imprimată, umplută de tot de văd şi trăiesc şi întâlnesc. În timp ce aparatul foto înregistrează cele din lumea vizibilă, parcă sufletul meu înregistrează cele nevăzute, care rămân în mine ca nişte seminţe ale căror muguri timizi îi simt crescând în taină, încet, încet. E ca şi parabola golului – tocmai golul din interiorul unui vas dă utilitatea vasului. La fel şi noi, mă gândesc, tocmai atunci când ne golim (acea lepădare de sine), în mod paradoxal, ne umplem: vasul fiinţei noastre este umplut de frumuseţe, de spirit, de lumină… La fel cum senzorul aparatului foto e sensibil la lumină, sufletul nostru e şi el sensibil la frumuseţe. De fapt, tânjeşte după frumuseţe. Uneori când fotografiez, mi se pare că totul este atât de frumos, încât îmi dau lacrimile. Poate că frumuseţea e doar ce putem vedea noi, e un limbaj care vorbeşte sufletului despre alte lucruri nevăzute, de nepus în cuvinte.

ct_01 copy

_MG_8544 copy

ct_06 copy

Cred că nu degeaba am primit darul acesta al fotografiei, nu degeaba l-am descoperit mai târziu, a venit în viaţa mea pentru a mă învăţa ceva. Pentru a mă face să…”văd”. E doar un instrument. Mi-a luat ceva ca să-mi dau seama de asta.

Dar nu aveam intenţia să filozofez atâta aici. Voiam să povestesc despre tabara de fotografie la care am fost luna aceasta, tabară numită “Sihăstria ţăranilor din Ardeal”, unde ne-am întâlnit câţiva oameni pasionaţi de fotografie din toată ţara pentru a documenta fotografic viaţa ţăranilor din Ardeal, mai exact din zona mănăstirii Ţeţu, unde am fost găzduiţi.

Şi ce am văzut acolo? Am asistat la o zi tipică de muncă în stâne şi gospodării, am întâlnit oameni care munceau enorm de mult, ziua lor începea la patru dimineaţa şi se sfârşea seara la zece, când, după cum zicea doamna Rodica, a cărei stână am vizitat-o, deabia mai apuci să-ţi faci o cruce şi să spui noapte bună. Însă ce am văzut acolo e că fiecare lucru, de la mulsul oilor şi vacilor, la smântânirea laptelui, la bătutul untului, la făcutul brânzei de diverse tipuri, la pregătirea mâncării pentru animale, la gătit, la muncile din casă, totul era făcut cu infinită răbdare, cu concentrare, fără grabă, fără a se plânge de munca multă şi repetitivă sau a-şi deplânge soarta, fără a vrea să fie în altă parte. Ci totul era făcut ascultând ritmul, limbajul, semnele animalelor, naturii, anotimpurilor, pământului. După cum zicea doamna Rodica în grai local “Fiecare lucru are călcătura lui”.

_MG_8591 copy

11_Apoi da de mancare la vitei

ct_92 copy

ct_56

ct_19 copy

Dar nu e vorba doar de felul în care munceau, ci de un întreg mod de a se raporta la viaţă, care-i făcea pe oameni luminoşi, bucuroşi, liniştiţi cu sine şi cu lumea, cu un sentiment profund al rostului lor pe pământ. Cu toate că oamenii aceştia probabil că nu aveau timp prea mult să reflecteze, însă ştiau şi trăiau ceva ce de multe ori noi, la oraş doar căutăm, căutăm în cărţi, căutăm în afara noastră, în consum, în călătorii, în diversitatea distracţiilor şi activităţilor (cum citisem undeva: căutăm în diversitate, în loc să căutăm în profunzime). Am văut că oamenii de acolo ştiau ce înseamnă să fii prezent, să faci fiecare acţiune pe deplin concentrat, golindu-ţi mintea. Şi apropo de muncă, îmi aduc aminte ce spuneau părintele Iustin şi părintele Pantelimon (acesta din urmă care a fost şi el alături de noi, ca fotograf şi îndrumător), mai de mult, la o conferinţă la Timişoara, că de multe ori la oraş s-a pierdut sensul muncii, munca  a devenit o corvoadă, a devenit ceva utilitarist, doar un mod de a obţine bani şi de a-ţi câştiga timpul liber. Omul se duce în silă la muncă şi nu-i mai vede sensul. Iar munca făcută astfel este o risipă de timp şi energie. Mi-a plăcut ideea )cel puţin aşa cum am reţinut-o eu, trecută prin filtrul înţelegerii mele) că atunci când lucrezi, de fapt te lucrezi pe tine, îţi lucrezi capacitatea de a fi răbdător, de a fi punctual, de a interacţiona cu oamenii, de a fi înţelegător şi bun coleg, de a-ţi face treaba bine, de a căuta tot timpul spre a face ceva oricât de mic pentru celălalt şi atâtea atele. Iar atunci când e privită aşa, munca nu mai e o corvoadă, nu mai e obositoare, ci se umple de sens.

ct_95

ct_65

ct_11 copy

ct_78 copyct_82 copy

 

IMG_8101 copy

Acelaşi lucru am văzut şi la mănăstirea Ţeţ, unde am stat pe durata taberei. Poate că viaţa la mănăstire se presupune a fi în primul rând rugăciune, însă este şi multă muncă. Şi nu mă refer la munca cu sine, ci muncă la bucătărie, la curăţenie, la animale, la grădină, la aprovizionare, şi mai erau şi musafirii pe deasupra, adică noi, care am fost atât de răsfăţaţi cu tot felul de bunătăţi. Şi la fel, toată această muncă făcută cu rădbare, cu acceptare, chiar cu bucurie. Cât am stat acolo am simţit multă căldură din partea maicilor, mereu o vorbă bună, un zâmbet sincer, o strîngere de mână, o dorinţă de a face ceva pentru celălalt. Iaraşi acea uitare de sine. Şi mai presus de astea, era o îndreptare spre Dumnezeu, spre partea spirituală, spre acea parte nevăzută, nematerială, de care vorbeam mai devreme, de care era impregnată toată existenţa acolo. Cel puţin aşa am simţit-o eu, cu toată fiinţa mea.

Îmi aduc aminte ce spunea una dintre maicile de acolo, cu care am povestit puţin pe drumul spre o stână. Spunea cu o mare seninătate şi certitudine că şi -a găsit locul acolo, nu are nevoie să plece în altă parte sau să caute. Ci a găsit. Pentru mine cel puţin (dar ştiu că şi pentru mulţi alţii ca mine, care mai caută), acest răspuns e cutremurător. Cum ar fi să nu mai avem nevoie de toate surogatele de răspuns, de diversiunile căutării. Asta-mi aduce aminte de nişte rânduri pe care le-am citit de curând şi care m-au făcut să-mi pun multe întrebări “Să te bucuri de tot, să nu ai nevoie de nimic”.

Nu vreau să idealizez acest mod de viaţă sau pe aceşti oameni. Sunt sigură că şi oamenii aceştia au tarele şi imperfecţiunile lor, luptele şi problemele lor. Şi nu, nu cred că toţi ar trebui să ne mutăm la stână sau la mănăstire. Cred că fiecare avem rolul nostru, acolo unde ne ducem viaţa. Însă ceva din lumea aceea tot putem învăţa şi prelua în vieţile noastre, oriunde s-ar desfăşura ele. Cred că asta am înţeles cât am stat acolo, că reperele care dau sens vieţii noastre sunt aceleaşi, oriunde am trăi. Cât am stat în tabără mi-am reamintit de ele, asta am “fotografiat”. Sper să le păstrez cu mine, în mine.

Toată galeria de fotografii aici

Am scris despre toate acestea şi pentru mine, pentru a înţelege mai bine şi a-mi reaminti ce am învăţat, dar e totodată şi o invitaţie pentru voi de a privi spre această lume, de a merge în locuri unde se trăieşte altfel, de a vedea poate ce am văzut şi eu și altele, de a trage propriile concluzii şi învăţăminte. Şi ca de obicei, dacă doriţi, aştept să-mi scrieţi despre asta :)

_MG_8622 copy_MG_8528 copy

ct_00 copy

_MG_8505 copy

PS: Şi în final, două citate din cărţile pe care le-am citit recent, şi care mi-au plăcut mult şi se potrivesc cu ce am scris aici: despre suflet şi despre fotografie ca instrument.