A doua zi după ce m-am întors în Timișoara, parcă am intrat la programul de centrifugă al mașinii de spălat. Sau o descriere mai bună ar fi urna de pe vremuri cu bile loto, cu numere pe ele, care se învârteau haotic lovindu-se de toți pereții și unele de altele până când una era propulsată afară, câștigătoare.
Culmea e că nu doar eu eram o bilă cu număr care se învârte haotic. Ci toată lumea. Un program care nu părea că se termină vreodată și din care nu ieșeai afară câștigător niciodată, rămâneai la nesfârșit în urnă. Cei câțiva oameni cu care am vorbit în ziua aceea mi-au confirmat că programul după care ne „centrifugăm” e comun. Să vedem câteva caracteristici. O listă interminabilă cu chestii de făcut: la început era un bilețel post-it, apoi a crescut la un A5, apoi la un A4 și probabil că în curând o să umblăm cu suluri A3, tot bifând și neținând pasul. Sentimentul înnebunitor al lipsei de timp, că tot alergi și nu ajungi la finalul zilei sau al săptămânii să faci toate câte ți le-ai propus. Oboseala cronică. Sentimentul că ești hăituit sau alergat. Minte agitată și încărcată. Probleme de somn. Dureri de tot felul și mai ales de spate. Nevoia de ceva dulce sau să ronțăi ceva. Lipsa răbdării. Senzația că nu poți ține pasul cu toată informația care vine spre tine (fie că o vrei, fie că nu): încă o carte (de citit sau de cumpărat, și uite așa crește teancul din bibliotecă care și ăsta îți dă senzația că nu ai timp să citești), încă un articol de citit (așa, măcar în zig-zag), un newsletter sau un mail, o știre, un eveniment, o postare, un site, un video, o chestie amuzantă de pe facebook, un comentariu. Uitarea, adică uiți aproape instant ceva (unde trebuie să mergi, ce trebuie să faci, să cumperi sau să rezolvi) dacă nu îți notezi. Parcă nu mai apuci să te întâlnești cu nimeni (oricum, știi ce fac, de pe facebook sau telefon). Și lista poate continua.
Și totuși am văzut că se poate și altfel. Doar trei zile la munte și parcă s-a oprit centrifuga. La început a fost și ciudat. Cum adică să nu mai ai ceva de bifat de pe o listă?! Este și o obișnuință de a trăi așa în grabă. Dacă zi de zi trăiești pe fast forward, intervine și o dependență de rapiditate, de activitate continuă, de surescitare și chiar și atunci când vrei să te oprești, interția continuă și te trage înapoi. Greu ieși din ea.
Și totuși, după ce m-am întors acasă de la munte și am reintrat în ritmul de mai sus, m-am întrebat: asta să fie soluția? Adică doar când plec undeva să mă simt odihnită, relaxată (fizic și psihic)? Nu, refuz să cred că doar evadarea din cotidian este soluția pentru o minte liniștită, pentru o viață liniștită. (Oricum, am eu o problemă cu evadările – chiar și când nu le privim așa, ci le raționalizăm cumva – pentru că nu rezolvă absolut nimic. Totul rămâne în tine, dar estompat de adrenalina noutății, iar acasă te așteaptă chiar și mai acute toate lucrurile pe care voiai să le lași în urmă, chiar și inconștient.) Soluția trebuie găsită tot în cotidian, în viața de zi cu zi.
Dar nu vreau să dau eu soluții aici. Cred că trebuie să și le găsească fiecare. Și așa ni se prezintă atâtea „soluții” (iertați-mi ghilimelele) – tot rapide – de la cum să-ți aranjezi dulapul la programe de management al stresului, de la cum să-ți crești copiii la meditații, de la cum să-ți organizezi timpul la seminarii pentru relații și iubire de sine, sunt cărți, site-uri și cursuri on-line, workshopuri care-ți promit liniște, fericire, vindecare, luminare spirituală, etc. cu o metodă proprie (și totul sună așa fain, cu testimoniale, descrieri convingătoare, poze emoționante, încât ai vrea să încerci și asta și aia și aia…și nu ai timp oricum să le încerci pe toate, ok, nici bani, iar mintea se mai încarcă cu niște opțiuni și informații). Nu vreau să fiu cinică sau să desconsider munca altora. Sau cum era vorba aceea, să arunci și copilul cu apa din covată. Sunt sigură că sunt multe programe folositoare…dar și multe abureli. Și eu am încercat și de unele și de altele. Problema este că devine tot mai greu să discerni ce este de valoare. Problema este că există o cere foarte mare pentru astfel de programe (nu știu cum să le numesc general, de vindecare, de dezvoltare, de bunăstare) și au cunoscut o dezvoltare fantastică în ultimele decenii tocmai pentru că lumea este tot mai dezechilibrată și se află într-o mare confuzie dar și într-o mare căutare.
Se vorbește de minimalism, de slow food, slow life…dar cum să fii slow într-un tren în mișcare? Cum să stai nemișcat într-o rotativă? Cum să fii minimalist când din jur primești doar mesaje de „mai mult”. Presiunea mediului este foarte mare și cu greu scăpăm de ea, chiar și dacă suntem conștienți de influența asta (dar lucrează oricum și inconștient asupra noastră). A crede că suntem în afară este iluzoriu. Citisem undeva comparația asta, că dacă ești într-un mediu poluat, chiar dacă ești conștient de poluare, oricum te afectează și nu poți să te ferești ținându-ți respirația. Sau dacă ești într-un mediu care îngheață, vei îngheța și tu, oricât te-ai zbate.
Și totuși… poate că totuși există o scăpare, ca să nu te mai învârți la centrifugă, chiar dacă simți valurile ei. Poate dacă îți dispui viața (interioară) în jurul unui alt centru, fix, care nu se mișcă, care e în afara lumii…și totuși în lume? Dar nu, nu o să vorbesc de asta, pentru că nici eu nu trăiesc așa (deși încerc mult). Pentru că ce m-a adus să scriu despre lucrurile acestea nu este vezi-bine o stare de liniște pe care vreau să o „predic” mai departe, ci constatarea neputinței mele de a trăi în jurul acelui centru nemișcat, al acelui „soare” al vieții. În ultimele articole tot despre asta am vorbit, despre secătuirea fizică, psihică, creativă, spirituală.
Bine, bine, și ce legătură are asta cu melci, broaște și floricele? Păi o dată că mi-au plăcut maxim. Sincer, nici nu am avut aparatul foto la mine pentru că simțeam nevoia de o pauză de fotografie, dar se pare că nu pot. Am făcut pozele astea cu telefonul (al soțului, că al meu e o vechitură). E ok, nu sunt o fotografă adevărată, fac poze cu telefonul.
Cum e asta? Eu scriu despre grabă, haos și centrifugă, iar lucrurile care mi-au atras atenția cel mai mult în excursia asta au fost lucruri se mișcă…încet. Sau deloc. Poate că vor să-mi spună ceva. Acum nu o să încep să merg ca melcul de dragul unei slow life. Nu o să stau într-o scorbură ca o broască ca să fiu zen. Nu o să mă întind în iarbă ca să mă acopăr de rouă (deși n-ar fi așa rău). Dar gândul cu care am rămas după ce am văzut la munte, după excursia asta, după pozele astea a fost că trebuie să mă „recentrez” (ca o roată de bicicletă, pe care o redescopăr acum). Mi-am dat seama că e prea mult: prea multe cărți, prea multe evenimente, prea multe proiecte, prea multe informații, prea mult internet, prea multe dorințe (chiar dacă par necesități). Chiar nu trebuie să fac toate lucrurile pe care le fac acum. Dar cum o să reușesc să fac mai puțin?
Am pe birou un calendar de citate de la oameni celebri (scriitori, actori, filozofi) și aproape toți asta zic în diverse forme: să trăiești simplu, să te bucuri de lucrurile mici, să nu îți dorești prea multe, să fii fericit cu nimic, etc. Într-un fel să trăiești, să fii…mai mic, mai puțin, mai simplu, mai încet.
Dar uite ce greu este de făcut. Simplitatea este ceva foarte greu de trăit.
Mi-a venit gândul că poate de aceea suntem așa de ocupați pentru că ne definim foarte mult prin ce facem. Adică și atunci când ne întâlnim cu cineva ne întreabăm reciproc „ce faci?”. Când te prezinți cuiva spui ce lucrezi, adică… ce faci.
Pe de altă parte, simt că acum, spre și după 40 de ani este perioada cea mai înfloritoare a vieții, este o perioadă de maturitate, chiar și cu mici scăpări 🙂 , în care putem realiza cel mai mult, puteam crea ceva valoros și pentru alții, putem dărui ceva din ceea ce suntem. Văd și în jurul meu, atâtea inițiative faine, atâția oameni implicați, atâtea proiecte (în care mi-ar plăcea și mie să mă implic cumva, să le susțin).
Așa că închei nu cu un răspuns ci cu o temă de gândire (dar și de pus în practică) pentru mine: Cât și ce să fac pentru a-mi lucra potențialul uman, dar a nu cădea în supra-activitate și răspândire. Cât și ce să fac astfel încât mai puțin, mai încet, mai simplu să nu se transforme în trândăvie și a face minimul posibil și a trăi doar în micul meu cerc?
De cujetat.