Tag Archives: natura

Mai mic. Mai puțin. Mai simplu. Mai încet.

A doua zi după ce m-am întors în Timișoara, parcă am intrat la programul de centrifugă al mașinii de spălat. Sau o descriere mai bună ar fi urna de pe vremuri cu bile loto, cu numere pe ele, care se învârteau haotic lovindu-se de toți pereții și unele de altele până când una era propulsată afară, câștigătoare.

Culmea e că nu doar eu eram o bilă cu număr care se învârte haotic. Ci toată lumea. Un program care nu părea că se termină vreodată și din care nu ieșeai afară câștigător niciodată, rămâneai la nesfârșit în urnă. Cei câțiva oameni cu care am vorbit în ziua aceea mi-au confirmat că programul după care ne „centrifugăm” e comun. Să vedem câteva caracteristici. O listă interminabilă cu chestii de făcut: la început era un bilețel post-it, apoi a crescut la un A5, apoi la un A4 și probabil că în curând o să umblăm cu suluri A3, tot bifând și neținând pasul. Sentimentul înnebunitor al lipsei de timp, că tot alergi și nu ajungi la finalul zilei sau al săptămânii să faci toate câte ți le-ai propus. Oboseala cronică. Sentimentul că ești hăituit sau alergat. Minte agitată și încărcată. Probleme de somn. Dureri de tot felul și mai ales de spate. Nevoia de ceva dulce sau să ronțăi ceva. Lipsa răbdării. Senzația că nu poți ține pasul cu toată informația care vine spre tine (fie că o vrei, fie că nu): încă o carte (de citit sau de cumpărat, și uite așa crește teancul din bibliotecă care și ăsta îți dă senzația că nu ai timp să citești), încă un articol de citit (așa, măcar în zig-zag), un newsletter sau un mail, o știre, un eveniment, o postare, un site, un video, o chestie amuzantă de pe facebook, un comentariu. Uitarea, adică uiți aproape instant ceva (unde trebuie să mergi, ce trebuie să faci, să cumperi sau să rezolvi) dacă nu îți notezi. Parcă nu mai apuci să te întâlnești cu nimeni (oricum, știi ce fac, de pe facebook sau telefon). Și lista poate continua.

Și totuși am văzut că se poate și altfel. Doar trei zile la munte și parcă s-a oprit centrifuga. La început a fost și ciudat. Cum adică să nu mai ai ceva de bifat de pe o listă?! Este și o obișnuință de a trăi așa în grabă. Dacă zi de zi trăiești pe fast forward, intervine și o dependență de rapiditate, de activitate continuă, de surescitare și chiar și atunci când vrei să te oprești, interția continuă și te trage înapoi. Greu ieși din ea.

Și totuși, după ce m-am întors acasă de la munte și am reintrat în ritmul de mai sus, m-am întrebat: asta să fie soluția? Adică doar când plec undeva să mă simt odihnită, relaxată (fizic și psihic)? Nu, refuz să cred că doar evadarea din cotidian este soluția pentru o minte liniștită, pentru o viață liniștită. (Oricum, am eu o problemă cu evadările – chiar și când nu le privim așa, ci le raționalizăm cumva – pentru că nu rezolvă absolut nimic. Totul rămâne în tine, dar estompat de adrenalina noutății, iar acasă te așteaptă chiar și mai acute toate lucrurile pe care voiai să le lași în urmă, chiar și inconștient.) Soluția trebuie găsită tot în cotidian, în viața de zi cu zi.

Dar nu vreau să dau eu soluții aici. Cred că trebuie să și le găsească fiecare. Și așa ni se prezintă atâtea „soluții” (iertați-mi ghilimelele) – tot rapide – de la cum să-ți aranjezi dulapul la programe de management al stresului, de la cum să-ți crești copiii la meditații, de la cum să-ți organizezi timpul la seminarii pentru relații și iubire de sine, sunt cărți, site-uri și cursuri on-line, workshopuri care-ți promit liniște, fericire, vindecare, luminare spirituală, etc. cu o metodă proprie (și totul sună așa fain, cu testimoniale, descrieri convingătoare, poze emoționante, încât ai vrea să încerci și asta și aia și aia…și nu ai timp oricum să le încerci pe toate, ok, nici bani, iar mintea se mai încarcă cu niște opțiuni și informații). Nu vreau să fiu cinică sau să desconsider munca altora. Sau cum era vorba aceea, să arunci și copilul cu apa din covată. Sunt sigură că sunt multe programe folositoare…dar și multe abureli. Și eu am încercat și de unele și de altele. Problema este că devine tot mai greu să discerni ce este de valoare. Problema este că există o cere foarte mare pentru astfel de programe (nu știu cum să le numesc general, de vindecare, de dezvoltare, de bunăstare) și au cunoscut o dezvoltare fantastică în ultimele decenii tocmai pentru că lumea este tot mai dezechilibrată și se află într-o mare confuzie dar și într-o mare căutare.

Se vorbește de minimalism, de slow food, slow life…dar cum să fii slow într-un tren în mișcare? Cum să stai nemișcat într-o rotativă? Cum să fii minimalist când din jur primești doar mesaje de „mai mult”. Presiunea mediului este foarte mare și cu greu scăpăm de ea, chiar și dacă suntem conștienți de influența asta (dar lucrează oricum și inconștient asupra noastră). A crede că suntem în afară este iluzoriu. Citisem undeva comparația asta, că dacă ești într-un mediu poluat, chiar dacă ești conștient de poluare, oricum te afectează și nu poți să te ferești ținându-ți respirația. Sau dacă ești într-un mediu care îngheață, vei îngheța și tu, oricât te-ai zbate.

Și totuși… poate că totuși există o scăpare, ca să nu te mai învârți la centrifugă, chiar dacă simți valurile ei. Poate dacă îți dispui viața (interioară) în jurul unui alt centru, fix, care nu se mișcă, care e în afara lumii…și totuși în lume? Dar nu, nu o să vorbesc de asta, pentru că nici eu nu trăiesc așa (deși încerc mult). Pentru că ce m-a adus să scriu despre lucrurile acestea nu este vezi-bine o stare de liniște pe care vreau să o „predic” mai departe, ci constatarea neputinței mele de a trăi în jurul acelui centru nemișcat, al acelui „soare” al vieții. În ultimele articole tot despre asta am vorbit, despre secătuirea fizică, psihică, creativă, spirituală.

Bine, bine, și ce legătură are asta cu melci, broaște și floricele? Păi o dată că mi-au plăcut maxim. Sincer, nici nu am avut aparatul foto la mine pentru că simțeam nevoia de o pauză de fotografie, dar se pare că nu pot. Am făcut pozele astea cu telefonul (al soțului, că al meu e o vechitură). E ok, nu sunt o fotografă adevărată, fac poze cu telefonul.

Cum e asta? Eu scriu despre grabă, haos și centrifugă, iar lucrurile care mi-au atras atenția cel mai mult în excursia asta au fost lucruri se mișcă…încet. Sau deloc. Poate că vor să-mi spună ceva. Acum nu o să încep să merg ca melcul de dragul unei slow life. Nu o să stau într-o scorbură ca o broască ca să fiu zen. Nu o să mă întind în iarbă ca să mă acopăr de rouă (deși n-ar fi așa rău). Dar gândul cu care am rămas după ce am văzut la munte, după excursia asta, după pozele astea a fost că trebuie să mă „recentrez” (ca o roată de bicicletă, pe care o redescopăr acum). Mi-am dat seama că e prea mult: prea multe cărți, prea multe evenimente, prea multe proiecte, prea multe informații, prea mult internet, prea multe dorințe (chiar dacă par necesități). Chiar nu trebuie să fac toate lucrurile pe care le fac acum. Dar cum o să reușesc să fac mai puțin?

Am pe birou un calendar de citate de la oameni celebri (scriitori, actori, filozofi) și aproape toți asta zic în diverse forme: să trăiești simplu, să te bucuri de lucrurile mici, să nu îți dorești prea multe, să fii fericit cu nimic, etc. Într-un fel să trăiești, să fii…mai mic, mai puțin, mai simplu, mai încet.

Dar uite ce greu este de făcut. Simplitatea este ceva foarte greu de trăit.

Mi-a venit gândul că poate de aceea suntem așa de ocupați pentru că ne definim foarte mult prin ce facem. Adică și atunci când ne întâlnim cu cineva ne întreabăm reciproc „ce faci?”. Când te prezinți cuiva spui ce lucrezi, adică… ce faci.

Pe de altă parte, simt că acum, spre și după 40 de ani este perioada cea mai înfloritoare a vieții, este o perioadă de maturitate, chiar și cu mici scăpări :) , în care putem realiza cel mai mult, puteam crea ceva valoros și pentru alții, putem dărui ceva din ceea ce suntem. Văd și în jurul meu, atâtea inițiative faine, atâția oameni implicați, atâtea proiecte (în care mi-ar plăcea și mie să mă implic cumva, să le susțin).

Așa că închei nu cu un răspuns ci cu o temă de gândire (dar și de pus în practică) pentru mine: Cât și ce să fac pentru a-mi lucra potențialul uman, dar a nu cădea în supra-activitate și răspândire. Cât și ce să fac astfel încât mai puțin, mai încet, mai simplu să nu se transforme în trândăvie și a face minimul posibil și a trăi doar în micul meu cerc?

De cujetat.

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Fotografiind iarna

Stiu ca in fotografii nu se vede gerul patrunzator de care nu te puteai proteja cu oricate haine, nici degetul meu degerat (care deabia acum incepe sa-si revina), nici alergatul prin zapada mare si viscol de-mi dadeau lacrimile care inghetatu instant si mi se lipeau pleoapele, totul pentru a ma apropia si a vedea si fotografia cat mai bine de un apus fantastic la -28 de grade. Dar toate astea nu conteaza, caci era atat de frumos momentul si bucuria de a vedea si fotografia asemenea frumusete salbatica a naturii, incat am uitat de tot disconfortul si greul. Mi-am dat seama ca aceste ultime zile din 2014 in care am fotografiat in conditii extreme au fost o incheiere buna pentru un an in care am infruntat multe lucruri grele (pentru mine), dar tocmai de aceea, mi-a adus multe roade bune. Mai mult va urma in retrospectiva pe 2014, cu care sunt un pic in intarziere.

IMG_0561 copy

IMG_0564 copy

IMG_0622 copy

IMG_0632 copy

IMG_0573 copy

Bujorul de munte

Iunie este perioada când înfloreşte bujorul de munte sau rhododendronul. Aşa că am pornit în căutarea lui, într-o excursie organizată de Prietenii Naturii Timisoara. De fapt, nu trebuia sa cauţi prea mult, erau versanţi întregi acoperiţi de flori roz, în peisajul sălbatic al munţilor Parâng.

IMG_7913 copy

IMG_7895 copy

IMG_7963 copy

IMG_8001 copy

IMG_8002 copy

 

Caii din Crovuri

La inceput erau speriati cand incercam sa ma apropii de ei si fugeau. A fost nevoie doar de un calut mai curajos care s-a apropiat de mine si apoi l-au urmat si ceilalti si m-am trezit inconjurata de vreo douazeci de cai, care ma miroseau cu boturile lor umede si se uitau cu mare curiozitate la mine si la aparat, erau asa draguti. Si printre mangaieri si priviri, am facut cateva fotografii. Tare fain a fost :)

cai 01

cai 02

cai 03

cai 04

cai 05

cai 06

 

Printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata

crovuri

Stiţi senzaţia aceea când ceea ce vezi sau simţi sau auzi este aşa de frumos că pur şi simplu uiţi de tine şi intr-un fel înalt şi luminos, te simţi fericit? Cam aşa m-am simţit şi eu în tura aceasta la Herculane prin Crovuri. Are natura aceasta un fel de a te scoate din tine şi de a te uimi încât te face sa vezi lucrurile şi pe tine dintr-o perspectivă mai largă. De fapt, cele mai frumoase momente sunt cele în care uiţi de tine. Cel puţin aşa simt eu. De multe ori stau pe un colţ de stâncă, transpirată şi cu picioarele şi inima pulsând de la urcuş, cu depărtările verzi şi stâncoase deschizându-se în faţă, cu câte o casă mică mică agaţată lângă o căpiţă de o coasta de deal, cu văi pline de flori, cu un copac singuratic profilându-se pe cer, cu şuier de vânt şi nori gonind aproape peste mine, pur şi simplu mă copleşeşte frumuseţea. Am mai scris despre asta (aici), aşa că acum vă las doar cu imaginile. De multe ori când fotografiez natura, şi nu numai (dar mai ales natura, pentru că ea există bine mersi şi fără să o observăm şi pozăm noi şi să-i spunem că e frumoasă), mă întreb de ce? Veşnica întrebare, de ce-ul ăsta. Ce vreau sa transmit? Frumuseţea? Trăirile mele? De ce? Să uimesc pe cineva cu pozele? Nu pot sa exprim exact. Dar în sens mai larg cred că e vorba de a exprima adevărul despre experienţele mele, oricare ar fi ele şi cine ştie, asta poate o să-i inspire şi pe alţii să caute şi sa exprime adevărul despre experienţele lor (poate e o aroganţă să cred că pot face asta). Şi apoi, cred că încerc să aduc mărturie despre faptul că există atâta frumuseţe în lume, şi nu doar în natură. Provocarea este să încercăm să o vedem întotdeauna, oriunde.

10353694_535615479883451_7636163040524096356_n

pin negru

10343002_535615476550118_2528231267029055706_n

mtii mehedinti

cheile tamnei

pin negru

pini negri10378014_535615483216784_5047987874723616277_n

10410626_539623222816010_7942979834324880245_n

IMG_6802 copy

Ordinary day, perfect day

“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)

IMG_4878 copy

Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în  weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat  (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.

Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.

Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?

La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.

Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.

IMG_4881 copy

IMG_4887 copy

IMG_4883 copy

IMG_4890 copy

 PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.

Din lumea Banatului

Din lumea Banatului

Ţin în mână catalogul “Din lumea Banatului (mulţumesc, Paul Bordaş :) şi mă tot uit la el şi mă simt tare bucuroasă şi  recunoscătoare că am făcut şi eu parte din echipa care a contribuit cu fotografii la realizarea sa.

În mai 2013 ne-am adunat vreo 20 de oameni pasionaţi de fotografie şi de natură din toată ţara la staţia meteo Orşova de unde ne-am împărţit pe echipe şi vreo 4 zile am umblat în zona Orşova – Herculane – cazanele Dunării – Rudăria – Cheile Nerei de dimineaţa până noaptea – nu exagerez, din alea, cu trezit la ore super matinale, când somnul e cel mai dulce – fotografii ştiu de ce :) – umblat pe dealuri, munţi, văi, câmpuri, sate izolate, mănăstiri şi coclauri, ne-a plouat şi ne-a bătut soarele şi vântul şi ne-am minunat de ce lucruri frumoase am văzut şi fotografiat. Apoi am stat, mâncat, băut, spus poveşti  şi râs la grămadă, ca în tabără. O tabără mai specială – Romania Student Tour, unul dintre proiectele derulate de Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti. Paul Bordaş, iniţiatorul acestui proiect spunea că după ce participi la Romania Student Tour faci parte dintr-o familie cu zeci de membri, răspândiţi prin toată ţara. Da, şi eu aşa m-am simţit, ca într-o familie. Fotografiile pe care le-am realizat cu toţii atunci au format acest catalog – Din lumea Bantului, ultimul din seria de cataloage realizate în diverse zone ale României.

Cum am ajuns la Romania Student Tour? Păi totul a început de fapt cu un an înainte, când am participat pentru prima dată, la concursul de fotografie Fotogeografica. E şi aici un pic de istorie (personală) în spate. Concursul ăsta chiar e tare. Adică eu mă uitam de ani de zile aşa, cu respect la fotografiile câştigătoare şi mă gândeam ce mult mi-ar plăcea ca vreodată să am şi eu fotografii destul de bune ca măcar să particip la acest concurs. Şi în 2012, care era ultimul an când puteam participa din cauza limitei de vârstă m-am hotărât să încerc. Adică era now or never. Prima şi ultima dată. Şi…ca în filmele cu happy end…am câştigat!!! Locul trei la secţiunea fotoreportaj, cu o serie foto despre Munţii Retezat. Am fost la Bucureşti la premiere, am cunoscut oameni faini, fotografi ale căror fotografii le admiram de departe, ce mai, a fost tare fain :) Şi printre premii a fost şi participarea la Romania Student Tour, o acţiune în urma căreia, doi ani mai târziu, ţin în mâini acest catalog despre Banat …şi astfel închei rotund povestea :)

Şi încă ceva: normal că e fain să câştigi un concurs, dar poate şi mai important este să…participi. Adică să iei în serios ce faci, să ai disciplină, dedicare, să dai tot ce ai mai bun, şi apoi… să nu mai conteze rezultatul. Pentru că de fapt a câştiga sau nu, ca tot ce vine sau nu spre noi, nu mai depinde de controlul nostru…Şi repet, nu vreau să fiu ipocrită, normal că m-am bucurat că am câştigat la concurs, dar după cum am văzut de atâtea ori, nu un premiu sau titlu sau câştig material rămâne, ci momentele unice în care mi-am mai extins un pic limitele, am ieşit din lumea mea cunoscută (şi nici măcar nu a trebuit să merg prea departe de casă), am întâlnit oameni faini, am avut conversaţii bune sau am tăcut şi am mers şi ne-a plouat împreună, am văzut şi simţit şi m-am minunat de natura, adică am trăit, liber, prezent, fiind eu însumi, cum ar trebui să trăiesc întotdeauna.

Deci vă încurajez, participaţi! :)

Fotogeografica

PS: Şi iată şi pozele mele care au fost incluse în catalogul Din lumea Banatului:

Biserica din Scarisoara_CT copy

Biserica din satul Scărişoara

IMG_9633

Vedere cu Herculane şi Munţii Mehedinţi de la Crucea Albă

IMG_9692

Sătean la Stâna din Cheile Tăsnei

Lumina de dimineata in Cheile Nerei_CT

Lumina de dimineaţă în parcul naţional Cheile Nerei – Beuşniţa

Timisoara, Piata Unirii, locul preferat de intalnire al timisorenilor_CT

Timişoara, Piaţa Unirii

Primavara in februarie

Duminica, soare, drum prin padure fosnitoare si mirositoare de pamant reavan si frunze uscate, vant taios pe culmi descoperite, pante cu jnepeni si urme de zapada, ierburi moi pe care sa iti faci siesta dupa un senvici si cioco din rucsac, intins pe spate cu fata la cer, primind energie de la soare si de la pamant, departari cu munti si nori, aproape de oras si totusi pentru cateva ore in alta lume. Am mers pentru prima data in excursie cu cativa oameni din clubul Prietenii Naturii si, ca de cate ori aleg sa ies din cercul meu cunoscut (zona aia de confort, cica), zilele imi sunt presarate cu “coincidente”, intalniri si momente frumoase, raspunsuri la intrebari care imi bantuie mintea, conversatii cu talc si sentimentul fain că nimic nu e întâmplător.

And for the record, a fost varful Pades din Muntii Poiana Rusca. Mergeti, e fain :)

IMG_4623 copy web

IMG_4639 copy

IMG_4631 copy

Paradisul regasit

…Tu care esti mare in micuta floare, si in luminatorii cerului

De cate ori sunt in natura simt ca ma intorc acasa, nu e doar distractiv sau ceva cu care sa-mi umplu timpul, simt ca acolo ma umplu de energie, aceeasi energie care e in ape, copaci, munti, pasari, soare, pietre, iarba si flori este si in mine. Viata care razbate in copacii fara frunze iarna si ii face sa infloreasca primavara, Viata care e curgerea nesfarsita a raului, Energia care face puiul sa iasa din ou si samanta unei flori sa iasa din pamant, Energia care razbate din pietrele si muntii care au fost aici cu mult inaintea noastra si vor fi si fara noi, e aceeasi Viata (sau spune-i cum vrei, Energie sau farama de Divinitate) e si in mine, care, orice s-ar intampla, ma face sa renasc, sa vreau sa traiesc si sa ma bucur de viata prin ciclurile anotimpurilor mele, in moartea si retragerea din lume a iernilor mele, in primaverile luminoase ale sufletului meu, in verile abundentei si toamnele intense si sfasietoare ale regasirii sinelui.

Cand sunt in natura se face liniste in mine, iar ce e afara e si inauntru, si e frumos, iar pacea aceea seamana cu o meditatie sau o rugaciune.

A fi in natura este pentru mine o invitatie la a fi, pur si simplu, asa cum si natura este si nu incearca sa fie altceva, sa se prefaca sau sa se infrumuseteze. Nu conteaza cum arat, cum ma imbrac, cat de desteapta sunt, ce lucrez, ce varsta am, ce probleme si ce viata am, pe ce treapta a evolutiei spirituale ma aflu, ci pur si simplu sunt. Sunt intreg si esenta adevarata, aceeasi esenta care e in toti si-n toate, simt ca sunt farama din ceva mult mai mare decat mine si ca farama aceasta are mare insemnatate, la fel ca toate celelalte farame. Poate ca aceasta este paradisul.

Aceeasi esenta incerc sa o regasesc si sa ma conectez la ea in fiecare zi, in zilele obisnuite, cand graba, treburile, rutina,  interactiunile superficiale, dorintele, prea multa informatie si distractiile de tot felul ma indeparteaza de ea.

Cred ca acestea au fost gandurile care mi-au trecut prin minte cand am stat pe malul lacului Trei Ape in vara trecuta, chiar daca a fost doar pentru cateva ore, si am stat sub brazi cu aroma proaspata, si am simtit mangaierea rece a apei, si mi-am mijit ochii de prea multa lumina si am am fotografiat copaci si apa, a caror simblouri, am aflat apoi, sunt foarte profunde (si le regasesc ca teme ale vietii mele in ultima vreme). Copacul, avand radacinile in pamant si crengile in aer,  simbolizeaza legatura dintre cer si pamant, intre lumea vizibila si cea invizibila, este simbol al ascensiunii catre cer si Axis Mundi. Iar apa simbolizeaza originea vietii, un mijloc de purificare si regenerare. A te cufunda si a iesi din apa inseamna o moarte simbolica, o intorcere la origini, o regresie si dezintegrare urmata de o renastere.

Si mai trebuie sa spun ca acesta este inca unul din darurile fotografiei. Mi-a placut dintotdeauna sa merg in excursii in natura, dar doar de cand am inceput sa fotografiez si practic sa fiu mult mai atenta la detaliile naturii si ale lumii din jurul meu, si astfel am invatat sa privesc, sa ascult, sa tac, sa simt, am descoperit aceasta legatura profunda cu natura.

Mi-ar placea ca in 2014 sa petrec mai mult timp in natura, fotografiind sau nu. Ceea ce va doresc si voua :)

IMG_1542 copy

IMG_1525 copy

 IMG_1539 copy

IMG_1534 copy

“Întrebaţi o floare de câmp: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să încolţeşti din alte flori asemănătoare?

Iar ea va răspunde: “Sunt frumoasă, şi frumuseţea în sine este singura mea raţiune de a trăi”.

Întrebaţi un râu: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să curgi mereu în aceeaşi direcţie?”

Iar el va răspunde: “Nu încerc să fiu de folos, încerc să fiu un râu”

Nu încerca să fii de folos. Încearcă să fii tu însuţi: asta este de ajuns.

Paulo Coelho

 

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

Fotografia de marti #39

"apus"

Am profitat de vremea insorita, chiar daca e noiembrie, ca sa mai fac o plimbare cu bicicleta prin imprejurimile Timisoarei: privelisti minunate de dealuri si campuri ruginii, scaldate in lumina blanda de toamna, iar la intoarcerea grabita de lasarea cu repeziciune a intunericului, am oprit pentru a fotografia acest apus fantastic, care a durat doar un minut, pana cand soarele s-a scufundat in bezna.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)