Monthly Archives: October 2015

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

Invitatie la expozitie de fotografie

IMG_3903-copy

Anul acesta subiectul fotografiilor mele a fost în mare măsură Timisoara. Tot umbland prin oraș, am descoperit multe străzi, case, porți, zone prin care n-am mai umblat sau poate nu am fost atentă la ele, dar am fost mai ales impresionată de detaliile clădirilor, așa că am realizat o serie de fotografii pe această temă.

Asa ca va invit la un exercitiu de atentie la lumea din imediata noastra apropiere, la Timisoara, orasul prin care trecem de multe ori prea grabiti, caruia ii vedem de mutle ori doar “bubele” si poate nu mai vedem frumusetea lui. Caci fotografia este de cele mai multe ori un exercitiu de atentie, de a descoperi lumea din imediata apropiere si a o scoate astfel din sfera banalului.

Am numit acest proiect poporul de piatra al Timisoarei pentru ca mi s-a parut ca există o întreagă lume mută, nemișcată, de piatră care locuiește orașul alături de lumea noastra vie. Sunt personaje de toate felurile: femei serioase sau lascive, bărbaţi incruntati, muncitori si copii bucalati, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci care tind spre cer, flori care rasar din ziduri, catei cu cozi intortochiate, bufnite si alte zburatoare si animale fantastice.

Joi, 24 septembrie, de la ora 19.00 la Ambasada, Str. Anton Seiller, nr. 2, în cadrul festivalului Support Art va invit la o expozitie de fotografie care prezinta o mica parte din acest popor de piatra al Timisoarei. Va stept cu drag :)

Si cam asa a aratat expozitia

IMG_7922 IMG_7923 IMG_7924

PS: Si inca o mica stire, am fost invitata la rubrica “Fotograful lunii” pe site-ul photoka.ro. Multumesc! Puteti citi articolul aici.  Si in engleza aici.

Fragmente de călătorie

Ce rămâne dintr-o călătorie?

Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă. Am rămas cu ochii în lacrimi de simplitatea și bunătatea acestui gest.

Geamana

Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).

IMG_6739

Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.

Rimetea de pe Piatra Secuiului

Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz.)

manastirea Sub Piatra - Salciua - rasarit

Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.

Izvorul Posaga….

Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.Cheile Rimetului

Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.

Mai multe fotografii din această călătorie: aici