Monthly Archives: July 2014

Printre nori

Poate că cel mai mult mi-au rămas în minte imaginile, chiar şi nefotografiate, de la finalul acestei ture în munţii Parâng. La început mi-a părut rău că nu era soare în ziua aceea, însă aşa, am umblat efectiv printre nori, nori denşi, cu scurte reprize luminoase, şi a fost mult mai spectaculos. Aproape de finalul zilei, mă oprisem pe marginea unei văi largi, cu soarele care apunea peste munţii ce se vedeau hăt departe, pe unde fusesem chiar în ziua aceea. Iar în fata mea, ca pe o scenă imensă venea din dreapta o mare de nori, care trimitea valuri albe şi eterice ce se uneau cu alţi nori, se jucau, se intersectau si apoi se retrageau. Am ramas acolo, uitand de timp şi de mine, urmarind acest spectacol atat de maret, incat nu se putea să nu atigă ceva în tine…
Cam aşa a fost

IMG_7979 copy

IMG_7986 copy

IMG_7998 copy

IMG_7990

IMG_7970 copy

IMG_7965

IMG_7929_cer

IMG_7936

IMG_7882 copy

IMG_8007 copy

IMG_7949 copy

Ce lipseste

Articol publicat la liternet

IMG_6756

Ştiţi filmuleţul The missing piece? Aţi simţit şi voi că lipseşte ceva, dar nu prea ştiaţi ce?

Ani de-a rândul am căutat şi eu acea bucăţică lipsă. Am căutat-o în oameni, am căutat-o călătorind, am căutat-o în senzaţii tari sau rutină liniştitoare, am căutat-o plecând în tot felul de locuri, am căutat-o încercând tot felul de reţete sau modele care nu mi s-au potrivit, am căutat-o în disciplină, în muncă, în schimbări repetate, am căutat-o făcând tot felul de lucruri “interesante”, dar poate am căutat-o mai ales în oameni. Nu am găsit-o. Şi sentimentul că nu sunt întreagă m-a urmărit ani de zile.

Însă, ca şi în acest filmuleţ, simt că acea bucăţică lipsă, acea aşa-zisă imperfecţiune, care de multe ori doare, mă face să privesc lumea cu smerenie şi înţelegere, mă face să fiu atentă la tot şi toţi, nu doar la ce m-ar putea întregi. Accept că sunt incompletă, dar e frumos aşa. Încă mai caut, dar măcar acum ştiu unde caut, în interior, ci nu în exterior. Mă mai lovesc de câte un zid, mă mai luminează un fluture, mai vorbesc cu o floare, mă mai rostogolesc înainte şi cad în vreo groapă, dar cu toată căutarea asta, şi aparenta lipsă, de curând m-a izbit un sentiment, ca o revelaţie. A fost după ce m-am întors dintr-o excursie de două zile la Herculane, unul din locurile mele de suflet, alături de oameni de suflet. Apoi m-am întors la apartamentul meu luminos şi colorat, cu flori şi pisică, la jobul pe care stiu ca o sa-l schimb la un moment dat, la oraşul in recosntructie, la bicicletă, la fotografii (care m-au uimit şi pe mine, chiar eu le făcusem, aşa de frumos fusese acolo?), la aprecierea sinceră din partea unor oameni pe care încă mi-e greu să o primesc (de ce?), la prieteni, la cărţi, la scris, şi chiar la solitudinea mea…şi mi-am dat seama că în urmă cu câţiva ani îi invidiam pe oamenii care erau cum sunt eu acum, care trăiau cum trăiesc eu acum. Ceea ce în urmă cu câţiva ani îmi părea că ar fi o parte din bucăţica mea lipsă, acum aveam sau eram, doar că nu mi-am dat seama. Înaintasem ceva pe drum. Adică nu e mare lucru, bucăţica lipsă eram chiar eu. Viaţa mea acum reflectă cine sunt eu cu adevărat. Poate pare puţin lucru, dar pentru mine e mare. Ce lipsea era să fie eu însumi, să trăiesc asta, cu toate imperfecţiunile sau bucăţelele mele lipsă.  Ce lipsea era: să spun adevărul tot timpul, să simt recunoştinţă pentru tot ce am, să nu mă cramponez de ce vreau şi de ce nu am, să fotografiez şi să scriu, adică să-mi asum darurile, să cred în Dumnezeu, să cred în mine, să stau cu durerea mea până mă limpezesc, să spun te iubesc fără să aştept să mi se răspundă la fel înapoi, să iert, să simt că am sens, să simt, să fiu cu totul deschisă către oameni, să învăţ să mă bucur de fiecare zi. După cum vedeţi, nu e nimic în exterior. Şi căutarea continuă…

Cred că dacă nu am avea o bucăţică lipsă, am fi cu adevărat incompleţi.

Am primit flori

Articol aparut la liternet

IMG_5321

 

Poate că pare adolescentin, dar îmi place mult să primesc flori. Bineînţeles, de la băieţi :) Ei, nu numai. De fapt, îmi place să am flori în casă. Mă bucur de câte ori le văd (şi pisica se bucură, dar în alt fel, adică ronţăindu-le, dar ce să facem, le împărţim cum putem)

Aşa că acum câteva zile când am ieşit de dimineaţa deabia trezită să iau pâine de la buticul din colţ, nu mă gândeam că o să mă întorc acasă cu flori şi cu inima mişcată.

Vă avertizez, nu e o întâmplare ca în filmele romantice, ci mai degrabă un scurt metraj de la bloc (care pentru mulţi va părea sentimental), în care personajele sunt eu şi un om al străzii cu care mi s-a intersectat privirea pe când treceam pe lângă tomberoanele de gunoi de la colţul blocului meu, unde el căuta rămăşiţe de mâncare. Aş putea scrie pagini despre ce am văzut în acea fracţiune de secundă în ochii lui, câtă tristeţe şi lipsă de speranţă şi singurătate şi lucruri de care probabil eu habar nu am şi nici nu o să am vreodată (şi cât de recunoscătoare sunt pentru asta!). Oricum, acea scurta privire m-a scuturat puţin, ca şi cum s-ar fi intersectat două universuri paralele. Acea privire mută m-a făcut să-i cumpăr şi lui o pâine şi să mă întorc acasă şi să-i mai fac un pachet de mâncare. Un gest foarte foarte mic, de altfel, despre care în mod normal nici nu aş fi povestit. Doar că… atunci când i-am dat mâncarea, mi-a spus politicos sa aştept puţin şi a scos dintr-una din multele plase murdare pe care le căra…trei trandafiri. Atât de frumoşi, ca şi gestul în sine, încât mi-au dat lacrimile. (mi-a trecut atunci prin minte, oare el mai oferise vreodată flori unei fete?) Mi-a spus că îi culesese dintr-o grădină ca să-i vândă şi să-şi ia de mâncare. Dar cum mâncarea a venit la el, s-a gândit să mi-i ofere mie. V-am spus că îmi place să primesc flori de la băieţi. Ei bine, le-am primit. Un pic altfel decât îmi doream, poate, dar cu mult mai frumos, aşa cum are obiceiul Viaţa să ne surprindă şi să ne ofere atâtea daruri. Şi eu credeam că eu sunt cea care are ceva de oferit acelui om…

Mini proiect: incojurul lumii mele in 7 zile

Aş vrea să vă spun că acest proiect a apărut într-un moment sclipitor de inspiraţie, că a avut o idee bine definită în spate, dar adevărul e că totul a pornit de la o cădere, de la frică, de la îndoială. Îndoială legată de fotografie, dar şi mai adânc, de ce fac în viaţă, de sensul meu, de mine.

Nu e prima dată când am momente din acestea. Şi sunt sigură că nu sunt singura. Ce am învăţat din căderile mele este că, pe de o parte, trebuie să trec prin ele, să le trăiesc, să simt tot ce e de simţit, oricât de dureros sau neplăcut ar fi şi oricât aş vrea să scap cât mai repede de: tristeţe, lipsă de sens, gol,  singurătate, îndoială, frică, invidie, furie, să nu fug sau să încerc să trişez, să sar peste trăirile mele, să le bag sub preş sau să caut un substitut care să mă facă să mă simt mai bine temporar (cum ar fi shopping, facebook, călătorit, alţi oameni, internetul, să fiu ocupată, saving the world şi atâtea altele). Pe de altă parte, ce am mai învăţat este că niciodată nu voi primi ajutor din exterior, nu se va întâmpla ceva bun, dacă nu fac eu în primul rând efortul, lupta, de a mă ridica singură din interior. Nu merge să stau în deznădejde şi teamă, în “bula” mea, după ziduri de protecţie şi să aştept să fiu salvată. Adică trebuie să acţionez. Să acţionez ca şi cum. Ca şi cum nu mi-ar fi frică, ca şi cum aş avea încredere. Sau ca şi cum aş crede înainte de a primi dovezi, de exemplu. Iar când fac un pas în acest sens, oricât de mic, e incredibil cum încep să se întâmple lucruri bune, încep să vină spre mine oameni, oportunităţi, blocajul e depăşit, viaţa curge. În spatele fricii sunt emoţii care se revarsă, e entuziasm care se cere exprimat şi împărtăşit, e bucurie care aştepta să iasă la suprafaţă, e regăsită conexiunea cu mine şi cu ceilalţi. Toate erau chiar acolo în momentele cele mai negre, doar că nu aveam acces la ele. Şi tot uit asta…Evoluţia noastră ca oameni nu este un proces liniar, are suişuri şi coborâşuri. De fapt căderile m-au învăţat cel mai mult. Nu există evoluţie fără căderi.

Aşa a fost şi acest mini-proiect de 7 zile prin care voiam să explorez lumea mea. Un pas mic, o încercare de a face ceva, de a mă ridica. Nu ştiam ce voi fotografia, însă am luat aparatul cu mine în fiecare zi şi am lăsat fotografiile să vină la mine.

Luni: pisica

01 luni

Locuiesc cu o pisică care…este exact opusul meu, dar care imi este foarte draga. Îmi testează limitele şi răbdarea zi de zi, însă m-a învăţat multe lecţii. Nu am învăţat-o eu pe ea să fie cuminte şi să mă asculte, însă mă învaţă ea să mai şi zgârii din când în când şi să mă manifest aşa cum sunt. Însă probabil cea mai importantă lecţie este că nu trebuie să fii supus pentru a fi iubit. Nu trebuie să fii ascultător, să faci pe plac, să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Dimpotrivă, iubirea adevărată presupune a fi liber.

Marţi: Hai Hui

02 marti

Poate că nimic nu e mai ucigător pentru spiritul omului decât rutina şi obişnuinţa. Le simt şi eu, iar în unele zile pur şi simplu nu am chef să ies de la lucru şi să merg acasa sau să fac “treburi” sau alte chestii de pe o listă cu multe liniuţe. Aşa că îmi iau bicicleta sau maşina şi ies…hai hui :) Asta am făcut marţi. Adică nu ies prea departe, doar ies din oraş un pic, să văd cerul neîngrădit de blocuri, să respir spaţii întinse, să simt vântul şi culorile câmpului, să văd cum dispare soarele după linia curbă a orizontului, să privesc norii. Pretextul e să fotografiez, dar nu e asta cel mai important.

Miercuri: Atenţia

03 miercuri

A fi atentă, a privi cu atenţie lumea din jurul meu: acesta e poate unul din lucrurile care îmi colorează şi îmi înfrumuseţează şi îmi schimbă cel mai mult zilele, oricum ar fi ele. Chiar şi o zi cu ploaie şi frig, cum a fost această miercuri nu e o zi pierdută, în care să te bosumfli şi zgribuleşti. Până şi o simplă tufă plouată, dacă te apropii de ea cu atenţie, îţi revelează mici minuni, ca aceasta.

Joi: Eu

04 joi

Unul din subiectele cel mai greu de fotografiat, şi până la urmă de văzut, de înţeles, de acceptat sunt chiar eu. Unori îmi dau seama că felul în care mă văd eu (în mintea mea) nu are legătură cu realitatea, însă îmi determină realitatea în mod profund.  In mod ciudat, atunci cand ma fotografiez, parca ma vad mai bine

Vineri: Activităţi zilnice, mici plăceri

05 vineri

Două dintre lucrurile pe care le fac aproape în fiecare zi sunt scrisul şi a sta în aer liber. În timpul sătămânii normal că nu reuşesc să ies în natura “adevărată”, dar chiar şi o ieşire de jumătate de oră în parc, sau să merg pe jos, oricum ar fi vremea, mă umple de energie. Mai văd un copac, mai ascult o pasăre, iar acum că e soare am parte şi de această mică plăcere, una din senzaţiile mele preferate, de a fi cu picioarele goale în iarbă. Iar despre scris nu cred că mai trebuie să…scriu :)

Sâmbătă: Părinţii

06 sambata

În mod normal sâmbăta şi duminica sunt pentru relaxare, însă în acest proiect, tocmai pe ultimele zile am ales (au venit la mine, de fapt) şi subiectele cele mai greu de fotografiat şi de abordat. În această poză mă ţin de mână cu mama mea. Normal că fiecare vede într-o poză ce vrea, însă titlul (interpretarea) pe care i-am dat-o eu este: Iubeşte-ţi părinţii aşa cum sunt.

De multe ori, irascibilitatea, acuzaţiile, ţinerea de minte a răului, înstrăinarea, lipsa conversaţiilor adevărate sau a comunicării, dar şi a afecţiunii sunt norma după care funcţionează atâtea familii. De multe ori, să fim sinceri, nu vorbim cu adevărat cu părinţii noştri. Dar ce am învăţat eu, după ce mi-am pierdut tatăl, este că una dintre cele mai importante misiuni în viaţa asta (dacă vrem să creştem cu adevărat) este de vindeca şi reface relaţia cu părinţii, aşa cum se poate (nu la modul ideal) şi a-i iubi aşa cum sunt.

Duminică: Ceilalţi

07 duminica

Duminică mi-am dat seama că încă nu “ieşisem” din lumea mea, pe care am cutrierat-o în cele şase zile dinainte. Aşa că în ultima zi a proiectului am ales poate sarcina cea mai dificilă: să agăţ un tip :)))) Glumesc. Nu vreau sa ma iau şi să mă luaţi aşa în serios :) E vorba de fapt despre a aborda o persoană necunoscută şi a-i cere să o fotografiez. Oamenii mă văd în general foarte sociabilă, însă nu-mi este uşor să mă conectez cu alţi oameni. Aşa că duminică am vrut să încerc să depăşesc nişte bariere sociale şi personale (timiditate, politeţe, ziduri de protecţie, a sta în zona de confort, izolarea care dă iluzia de siguranţă, etc.) care mă împiedică de multe ori să mă deschid si să mă conectez cu alţi oameni.

Şi aşa micul meu proiect a ajuns la final. Încă mă întreb de ce mi-a venit chiar ideea asta de proiect, însă cred că cel mai mare curaj, pentru mine cel puţin, este să spun adevărul despre cine sunt, ce simt, ce gândesc.

Aşa că după ce v-am povestit atâta de lumea mea, sper să vă inspire să exploraţi lumea voastră cu atenţie şi cu o privire proaspătă şi curioasă şi să faceţi propriile proiecte, nu neapărat fotografice şi să le împărtăşiţi cu ceilalţi. Povestea (adevărul) fiecăruia contează.

Caii din Crovuri

La inceput erau speriati cand incercam sa ma apropii de ei si fugeau. A fost nevoie doar de un calut mai curajos care s-a apropiat de mine si apoi l-au urmat si ceilalti si m-am trezit inconjurata de vreo douazeci de cai, care ma miroseau cu boturile lor umede si se uitau cu mare curiozitate la mine si la aparat, erau asa draguti. Si printre mangaieri si priviri, am facut cateva fotografii. Tare fain a fost :)

cai 01

cai 02

cai 03

cai 04

cai 05

cai 06

 

Printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata

crovuri

Stiţi senzaţia aceea când ceea ce vezi sau simţi sau auzi este aşa de frumos că pur şi simplu uiţi de tine şi intr-un fel înalt şi luminos, te simţi fericit? Cam aşa m-am simţit şi eu în tura aceasta la Herculane prin Crovuri. Are natura aceasta un fel de a te scoate din tine şi de a te uimi încât te face sa vezi lucrurile şi pe tine dintr-o perspectivă mai largă. De fapt, cele mai frumoase momente sunt cele în care uiţi de tine. Cel puţin aşa simt eu. De multe ori stau pe un colţ de stâncă, transpirată şi cu picioarele şi inima pulsând de la uracuş, cu depărtările verzi şi stâncoase deschizându-se în faţă, cu câte o casă mică mică agaţată lângă o căpiţă de o coasta de deal, cu văi pline de flori, cu un copac singuratic profilându-se pe cer, cu şuier de vânt şi nori gonind aproape peste mine, pur şi simplu mă copleşeşte frumuseţea şi simt energia asta din tot ce mă înconjoară, care e şi in mine. Am mai scris despre asta (aici), aşa că acum vă las doar cu imaginile. De multe ori când fotografiez natura, şi nu numai (dar mai ales natura, pentru că ea există bine mersi şi fără să o observăm şi pozăm noi şi să-i spunem că e frumoasă), mă întreb de ce? Veşnica întrebare, de ce-ul ăsta. Ce vreau sa transmit? Frumuseţea? Trăirile mele? De ce? Să uimesc pe cineva cu pozele? Nu pot sa exprim exact. Dar în sens mai larg cred că e vorba de a exprima adevărul despre experienţele mele, oricare ar fi ele şi cine ştie, asta poate o să-i inspire şi pe alţii să caute şi sa exprime adevărul despre experienţele lor (poate e o aroganţă să cred că pot face asta). Şi apoi, cred că încerc să aduc mărturie despre faptul că există atâta frumuseţe în lume, şi nu doar în natură. Provocarea este să încercăm să o vedem întotdeauna, oriunde.

10353694_535615479883451_7636163040524096356_n

pin negru

10343002_535615476550118_2528231267029055706_n

mtii mehedinti

cheile tamnei

pin negru

pini negri10378014_535615483216784_5047987874723616277_n

10410626_539623222816010_7942979834324880245_n

IMG_6802 copy