Poate că cel mai mult mi-au rămas în minte imaginile, chiar şi nefotografiate, de la finalul acestei ture în munţii Parâng. La început mi-a părut rău că nu era soare în ziua aceea, însă aşa, am umblat efectiv printre nori, nori denşi, cu scurte reprize luminoase, şi a fost mult mai spectaculos. Aproape de finalul zilei, mă oprisem pe marginea unei văi largi, cu soarele care apunea peste munţii ce se vedeau hăt departe, pe unde fusesem chiar în ziua aceea. Iar în fata mea, ca pe o scenă imensă venea din dreapta o mare de nori, care trimitea valuri albe şi eterice ce se uneau cu alţi nori, se jucau, se intersectau si apoi se retrageau. Am ramas acolo, uitand de timp şi de mine, urmarind acest spectacol atat de maret, incat nu se putea să nu atigă ceva în tine…
Cam aşa a fost
