Category Archives: Proiecte

Dragă Doamne-Doamne,

Era cât pe aci să nu-ți mai scriu pentru că nu știam cum să încep. Cum să mă adresez Ție, că doar nu ești prietenul meu din copilărie. Și apoi e politețea mea de om mare care nu vrea să ofenseze cumva sau să zică ceva greșit, că doar vorbesc cu cineva important.

Așa că am trișat un pic și am luat începutul dintr-o carte – Oscar și Tanti Roz – cred că o știi și mai mult, că ai avut ceva de a face cu ea. Nu vreau să-l copiez pe Oscar, dar aș vrea să pot să-ți scriu și eu ca el, deschis, cu toată sinceritatea și inocența, să uit toate cărțile pe care le-am citit, toate gândurile părute deștepte și căutările mele și să-ți scriu așa, din inimă. Nu prea îmi iese. Mintea mea virusată de îndoială îmi spune deseori că nici măcar nu știu Cui scriu. Dar așa e mintea. De fapt, minunată, ca tot ce ai făcut Tu. Și acum chiar nu vreau să Te lingușesc.

Oricum, originală nu o să fiu, sigur tot ce scriu s-a mai zis deja, dar acum le-am descoperit eu, așa că îți scriu ce simt, ce am asimilat, ce am descoperit pe propria mea piele.

Până una alta, înainte de a începe să vorbesc prea mult sau să fiu cu adevărat nepoliticoasă (of, politețea asta!) aș vrea să Îți arăt o poză, la asta mă pricep un pic mai bine decât la cuvinte, și poate exprimă mai bine ce aș vrea să spun și poate nu știu cum.

my search w

Așa că stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi, cu totul. Dar cred că Tu mă știi deja, într-un fel în care nici eu nu mă știu și îmi doresc să Te cunosc și eu. Am 38 de ani și încă nu cred că știu cine sunt cu adevărat. Nu am ajuns la miezul ființei mele, nu trăiesc de acolo. Cred că acolo locuiești Tu. Iar eu nu trăiesc din Tine, cu Tine, cu totul. Cred că nu trăiesc nici la jumătatea potențialului meu, deși în ultimii ani, de când ai intrat Tu în viața mea, am început să mă simt mai mult eu însumi ca niciodată. Cred că Tu ai sădit în inima mea, ca în inima fiecărui om, acea sămânță din Tine, acel dor de Tine, care nu poate fi stins de nimic din lume asta, decât de întâlnirea cu Tine, care este adevărata împlinire a noastră ca oameni, iar noi tot căutăm să-l împlinim și să ne împlinim în tot felul de alte moduri, aș zice că sunt greșite, dar poate că au rolul lor în a ajunge la destinație. Iar Tu nu Te-ai dat înapoi nici de la a face minuni pentru a mă călăuzi spre Tine, cum faci minuni pentru fiecare din noi, doar că noi nu le vedem. Pentru că Tu acționezi subtil, nu vii cu surle și trâmbițe tunând dintr-un nor. Nici măcar atunci când ai făcut asta, oamenii nu au înțeles. Dar nu vedem și pentru că privim prea mult totul cu mintea rațională și suntem prea prinși de toate problemele noastre lumești, și ne-am pierdut simțul miracolului.

O iau din nou de la început. Uite, stau înaintea Ta și mă simt foarte mică, cu mintea roasă de teamă și îndoială, cu sufletul zbuciumat de dorințe și drame lumești, tânjind după Lumina, Adevărul și Iubirea Ta, cu luptele mele interioare și încercările mele de a fi un om bun, care nu-mi ies niciodată dacă nu pui și Tu umărul. Cred că eu nu am puterea să fac binele singură. O să-ți spun drept, pentru mine a fost umilitor când am citit prima dată în Biblie „Fără Mine nu puteți face nimic”. (Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic – by the way, îmi place cum scrii). Cum adică (prostesta ego-ul meu, mândria mea), eu sunt aia și aia și aia și am făcut aia și aia și aia, eu sunt o persoană de treabă, nu-i așa? Doar nu am omorât pe nimeni. dar a omorî nu înseamnă a lovi cu toporul într-un om la propriu, înseamnă ci a-l „omorî” pe omul de lângă noi cu critici, cu vederea în primul rând a minusurilor și neputințelor lui (a paiului din ochiul vecinului), cu îndreptățirea, cu mânia, cu superioritatea, cu nepăsarea, cu neiertarea, chiar și dacă sunt doar în mintea noastră. Tu ai spus să-l iubim pe aproapele și eu stăteam liniștită, noa, ce simplu, doar eu nu fac rău nimănui, nu mă cert, nu  vorbesc urât sau de rău pe nimeni, sunt binevoitoare și politicoasă (uf, iarăși politețea asta), încerc să mai fac ceva și pentru alții, etc etc. Dar după aceea am înțeles, Tu nu ai zis să-i tolerăm sau să le vrem binele celor din jur, ci să-i iubim (și mai mult, să-i iubim pe dușmani), ceea ce este….imposibil, dacă ești sincer cu tine. Imposibil, fără Tine.

Încerc din nou. Iată, stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi. Nu vreau să par mai bună sau mai evlavioasă decât sunt, nu vreau să am o credință ca un set de reguli. Am o teamă stupidă de copil că o să Te supăr și nu o să mă mai iubești iar uneori Te caut cu prea multă încrâncenare și nu iese nimic bun din asta. Îți spun sincer, am mintea împrăștiată când mă rog, uneori îmi vine să o las baltă. De multe ori mi se pare prea greu ce ne ceri, prea grea calea Ta și într-adevăr foarte îngustă („Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”), dar nu vreau să fiu în altă parte, fără cruce. Eu nu am știut ce este credința ca și copil și am ajuns să mă îndrept spre Tine mult mai târziu, deși acum știu că Tu ai fost cu mine tot timpul. Cel mai groaznic mi se pare atunci când mă părăsești, mi se usucă sufletul în mine și nimic nu mai are sens. Am înțeles încet încet, (citind și ascultând pe alții), că și aceasta este o încercare, ca multe altele menite să mă întărească și să-mi întărească credința, adică e spre binele meu mai înalt, cum eu nu-l pot percepe, așa cum întotdeauna Tu îmi dai ce este cel mai bine pentru mine, deși eu nu înțeleg asta la momentul respectiv.

Și când am început să merg la biserică nu înțelegeam nimic, slujbele păreau interminabile, nu înțelegeam de ce trebuie să mă spovedesc unui preot care s-ar putea să mă certe (că doar eu sunt o persoană de treabă și apoi câte se mai zic despre preoți) și ce folos poate avea asta sau ce este împărtășania. Căutam să cunosc mai întâi, să simt, și apoi să cred. Dar nu merge așa (și deabia mai târziu am înțeles câtă ignoranță și mândrie era în felul meu de a vedea lucrurile). Eu căutam o cale ușoară, sigură, cred. Căutam bucuria, dar nu se poate ajunge la bucurie decât trecând prin iadul din interiorul meu. Dar nu sunt singură în acel iad, mă ții Tu de mână. Calea spre bucurie e presărată cu lacrimi, cu răbdare, cu multă muncă interioară și smerenie…și da, cu spovedanie, împărtășanie, părinte duhovnic și biserică. Poate nici acum nu înțeleg cu totul tainele acestea și nici nu trebuie, dar acestea mi-au făcut atâta bine cum nu credeam că este posibil și pentru asta Îți mulțumesc. De fiecare dată simt o bucurie care nu are de-a face cu nimic lumesc și nu am cunoscut-o niciodată înainte când mă spovedesc și mă împărtășesc, când merg la liturghie, când stau la mănăstire și apoi simt și durerea nespusă când văd cum încet încet cu fiecare zi „cad” din nou, în mine. Dar atunci Tu ești acolo și mă prinzi, din nou și din nou.

Tu ai făcut atâtea pentru mine, iar eu nu am găsit întotdeauna curajul, cuvintele, tonul potrivit sau chiar tăcerea pentru a vorbi desprere Tine și a Te apăra (da, știu că nu ai nevoie de asta, dar eu am).  Nu mai știu cine spunea că omul e o ființă întrebătoare dar mai ales mărturisitoare. Și asta am învățat, că și a te pierde în prea multe întrebări, a tot spune eu nu știu, nu înțeleg, e o capcană, e o falsă smerenie. La un moment dat trebuie să mărturisești, e foarte important. Cu fermitate, respectând libertatea și alegerile celorlați – căci asta e cel mai mare dar al Tău pentru noi, să fim liberi, să alegem liber – dar fără teamă, politețe și „politically correct”. Așa că, da, cred! Și da, de multe ori îmi vine să spun mai degrabă „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, de multe ori mă îndoiesc, nu înțeleg, nu simt, mi-e teamă, sunt lașă, dar nu vreau să fiu pe altă cale. Îți spuneam la început că nu știu cu adevărat cine sunt, dar puținele pe care le știu cred că trebuie să le mărturisesc. De aceea Ți-am scris. „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”. Și despre asta vorbeai aici?

O să închei tot ca Oscar, care încheia scrisorile către Tine cu o dorință. Așa că te rog, Doamne-Doamne, dăruiește-le tuturor oamenilor să Te cunoască, să cunoască bunătatea și iubirea Ta, taina minunată care este ortodoxia și biserica Ta, și dăruiește-mi și mie Doamne, să cunosc toate acestea…și poate să mai tac uneori :)

Îți mulțumesc.

Cu drag,

Claudia

PS: Și închei cu câteva cuvinte dintr-una din rugăciunile mele preferate: „Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert”.

Am împlinit 3 ani

Ce faci, te face

(Părintele Teofil Părăian)

IMG_4142 copy

În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.

Dar s-o iau de la început.

La început nu a prea fost lumină

Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.

Money, money, money

Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.

Renunţarea şi reîntoarcerea

Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.

Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.

Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.

Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.

Despre frică şi curaj

Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? :) Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.

De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.

A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.

Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat

Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i  mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.

Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.

Despre fotografie şi scris ca instrumente

Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce :) un om care caută şi uneori mai şi găseşte.

Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.

Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.

Ce am învăţat

Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.

Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul :) , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).

Vorbă lungă, dar cam atât a fost.

După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.

IMG_4616 copyiar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))

Poporul de piatră al Timişoarei

De când umblu mai mult prin oraş pentru a face fotografii cu obiective turistice pentru lucru, pot zice că am redescoperit Timişoara. De fapt, multe lucruri le văd cu adevărat acum pentru prima dată. Am început să mă uit cu atenţie la oraş, la detaliile sale, la istoria sa şi (îmi asum riscul de a părea siropoasă) cred că m-am îndrăgostit de Timişoara. Nu ştiu cum de am trecut până acum aproape oarbă pe lângă toate astea. Dar poate că aşa e, ceea ce avem în imediata apropiere nu pare destul de interesant pentru a-i acorda atenţie. Cred că tot învăţ asta, şi în raport cu fotografia, că atunci când fac exerciţiul acesta al atenţiei (concentrate), mai ales pentru lucrurile din imediata mea apropiere, care de cele mai multe ori par banale, uzate, urâte sau pur şi simplu indiferente, încep să le văd frumuseţea. Înţeleg, din nou, că totul depinde de cum privesc lumea din jurul meu. Ce aleg să văd. Cum spunea şi Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

Şi tot umblând prin oraş cu atenţia îndreptată spre detalii, încet încet s-a născut o serie de fotografii cu decoraţiile de piatră, sculpturi, basoreliefuri, care împodobesc clădirile. Sunt un adevărat popor de piatră care locuieşte în Timişoara alături de noi: femei şi bărbaţi, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci şi flori, animale şi păsări.

Asta îmi aminteşte de un fragment din “Orbitor” al lui Cărtărescu, în care într-o noapte de iarnă în Bucureşti toate statuile se desprind de pe socluri şi fac o mare adunare în care se plâng că au fost ciuntite ca busturi, că sunt puse în poziţii incomode, că sunt pline de rahat de porumbei şi nu sunt luate în seamă de oameni. Oare ce ne-ar spune statuile din Timişoara dacă ar prinde viaţă, ce istorii ne-ar povesti? Mi-ar plăcea să aflu. Dar cu siguranţă ne-ar spune că sunt neglijate şi neluate în seamă.

Poate că asta am încercat şi prin acest proiect, să îi iau în seamă pe aceşti locuitori de piatră ai Timişoarei, să îi cunosc mai bine, să las pietrele să vorbească.

Vă invit şi pe voi să îi cunoaşteţi.

Toate imaginile din această serie le puteţi vedea aici

IMG_2880 copy

IMG_3168 copy

IMG_3670 copy

IMG_3311 copy

IMG_3198 copy

IMG_3327 copy

IMG_3331 copy

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

Despre fata ascunsa a lui a darui

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Greu da’ fain

IMG_7918

De obicei când merg la munte sunt mai meditativă, liniştită, am timp să stau şi să contemplu natura şi să mă las pătrunsă de frumuseţe. Însă însă de data asta – cu toate că natura a fost incredibil de sălbatică şi spectaculoasă (vă arăt imediat) –  nu am avut prea multe prilejuri de reflecţie în timpul turei, pentru că a fost o tură grea, lungă de aproape 13 ore, cu diferenţe mari de nivel, urcuşuri şi coborâşuri ce nu se mai terminau, în plus dormisem puţin noaptea dinainte pentru că fusesem pe drum, a fost fizic epuizant (pentru mine, cel puţin). Am simţit de multe ori că nu mă mai ţin picioarele, genunchii, plămânii, inima, dar şi mintea mea protesta la greu. Îmi venea să mă îmbufnez, să strig, să mă întorc, să să mă pun jos şi să zic nu mai pot, să protestez că unde-i plăcerea în toată treaba asta cu urcatul pe munte. Nu am făcut-o, nici nu am zis-o, ci am mers mai departe. Seara târziu, când am ajuns la cabană şi am vorbit cu ceilalţi, am văzut că aproape toţi ne simţiserăm aşa la un moment dat.

Mi-am dat seama că aşa cum corpul se călea şi elimina toxine în timp ce era supus la efort fizic, aşa şi mintea elimina toxinele ei. Şi incredibil cât de curată, “curăţată” m-am simţit după aceea! Am simţit-o toată săptămâna după ce m-am întors acasă, şi ceva din starea aceea (sau lecţia aceea) a rămas încă cu mine, în mine. Am putut să văd încă o dată că barierele sunt doar în mintea mea. Poate că mai aveam nevoie să experimentez o dată adevărul că noi putem face şi duce mult mai mult decât credem. Şi de asta ne dăm seama doar atunci când suntem testaţi. Viaţa ne dă “lucrări de control” şi atunci vedem câtă tărie avem în interior. Dacă spunem “E greu”, “Nu pot”, “Nu sunt pregătit”, “Nu am reuşit asta niciodată” (fie că este vorba de a urca un munte, a schimba un job, a părăsi o ţară (sau a o regăsi, sic :) a-ţi urma o pasiune, a face ceva după care sufletul tău tânjeşte, a avea o relaţie, a creşte un copil, a vorbi în public, a-ţi exprima sentimentele adevărate, a te schimba după ce toată viaţa ai fost într-un fel, practic orice implică un efort fizic sau psihic), apăi greu o să fie. Cred că problema e tocmai faptul că ne aşteptăm să fie uşor. Şi când vine greul, încercăm să-l ocolim sau ne oprim în faţa lui. Doar că “frumosul” este de partea cealaltă a “greului”. Nu degeaba toţi eroii din poveşti trebuiau să treacă prin probe iniţiatice.

Şi apoi, cred că mai e capcana lui “Nu sunt pregătită”, adică că o să fac asta când sunt pregătită, când am timp, bani, echipament, un gagiu, dispoziţie bună, încredere, susţinere din partea cuiva sau mai ştiu eu ce. Poate că de multe ori credem că trebuie mai întâi să fim pregătiţi şi apoi să acţionăm. Dar de fapt e exact invers. Trebuie să acţionăm în ciuda faptului că nu ne simţim pregătiţi. Iar prin acţiune, o sa vină şi sentimentul de a fi pregătit (whatever that means). De exemplu, mulţi ani mi-am dorit să merg la munte cu un grup ca cel cu care am mers acum de la Prietenii Naturii, însă ce mă împiedica era că (gândeam eu) nu am condiţia fizică necesară (spre deosebire de toţi ceilalţi care sunt super profi), că e prea greu şi nu o să fac faţă sau că sunt prea timidă şi introvertită ca să relaţionez cu oameni necunoscuţi. Ce de-a prostii, nu? Doar că până nu le aducem la lumină şi le confruntăm cu realitatea, făcând tocmai lucrurile de care ne e frică sau despre care credeam că sunt grele, gândurile astea ne ţin captivi într-o viaţă de care nu suntem tocmai mulţumiţi. Poate aţi observat şi voi, că de multe ori când ne dorim foarte mult ceva (şi aici nu mă refer la lucruri materiale, ci mai degrabă la a face sau a fi ceva), simţim şi o atracţie şi o rezistenţă foarte mare. Dar rezistenţa se înfrânge doar prin acţiune.

Dar am văzut acum, încă o dată, că atunci când fac ceva dificil, în interiorul meu se schimbă ceva, mai cade o barieră, un zid, mă mai curăţ de ceva mizerie interioară (neîncredere, frică, neputinţă, gânduri repetitive legate de trecut). Iar asta se reflectă şi în alte aspecte ale vieţii mele. Simt că mă mai deschid puţin, mă mai întăresc puţin, mă mai luminez, mai cresc, şi îmi vine să fac lucruri şi mai grele (adică pe care mintea mea le consideră grele).

De multe ori, am impresia că scriu din nou şi din nou despre aceleaşi lucruri. Dar acum mi-a trecut prin minte că de fapt în ultima vreme ceea ce fac este să repet, efectiv să repet o lecţie până o învăţ şi poate o sa merg mai departe apoi (nu ştiu ce va urma, dar sunt curioasă). Am impresia că în interiorul meu se erodează un sine vechi şi se naşte unul nou. Scrisul acesta repetat e ca o apă care erodează si sapă şi modelează şi limpezeşte. Dar nu fac asta doar în scris. E o practică de zi cu zi la nivel de gând, cuvânt şi faptă. Că tot citisem în ultimul timp despre imensa putere creatoare, dar şi distructivă şi auto-distructivă şi auto-limitativă, a gândului. Cred că încep şi eu să înţeleg pe propria piele ce înseamnă ce tot citeam în cărţi, să-ţi aliniezi viaţa, adică ce gândeşti, ce spui şi ce faci să fie la unison. Practic aşa îţi poţi crea o noua viaţă. Şi să nu mai existe discrepanţe între sinele prezentat în public şi sinele adevărat. E una dintre cele mai faine experienţe din viaţă, dar şi cele mai grele. După cum ziceam, greu, da’ fain.

Încă mă întreb de ce şi dacă foloseşte să scriu despre experienţele astea personale, despre căutările şi descoperirile mele, pentru că sincer, nu o fac din nevoia de a împărtăşi sau mă destăinui, ci….într-un fel ciudat, intuitiv, simplu, simt că asta trebuie să fac. Cumva şi asta e parte din lecţia mea (de învăţat, dar şi de predat, că fiecare o avem). După cum ziceam, sunt curioasă ce va urma. Dar şi detaşată, ceea ce e ceva nou pentru mine. Mă gândesc că atunci e posibil să nu mai scriu şi asta nu mă mai sperie (să renunţ la ceva ce cred că mă defineşte). Dar până atunci mai scriu.

Ce lipseste

Articol publicat la liternet

IMG_6756

Ştiţi filmuleţul The missing piece? Aţi simţit şi voi că lipseşte ceva, dar nu prea ştiaţi ce?

Ani de-a rândul am căutat şi eu acea bucăţică lipsă. Am căutat-o în oameni, am căutat-o călătorind, am căutat-o în senzaţii tari sau rutină liniştitoare, am căutat-o plecând în tot felul de locuri, am căutat-o încercând tot felul de reţete sau modele care nu mi s-au potrivit, am căutat-o în disciplină, în muncă, în schimbări repetate, am căutat-o făcând tot felul de lucruri “interesante”, dar poate am căutat-o mai ales în oameni. Nu am găsit-o. Şi sentimentul că nu sunt întreagă m-a urmărit ani de zile.

Însă, ca şi în acest filmuleţ, simt că acea bucăţică lipsă, acea aşa-zisă imperfecţiune, care de multe ori doare, mă face să privesc lumea cu smerenie şi înţelegere, mă face să fiu atentă la tot şi toţi, nu doar la ce m-ar putea întregi. Accept că sunt incompletă, dar e frumos aşa. Încă mai caut, dar măcar acum ştiu unde caut, în interior, ci nu în exterior. Mă mai lovesc de câte un zid, mă mai luminează un fluture, mai vorbesc cu o floare, mă mai rostogolesc înainte şi cad în vreo groapă, dar cu toată căutarea asta, şi aparenta lipsă, de curând m-a izbit un sentiment, ca o revelaţie. A fost după ce m-am întors dintr-o excursie de două zile la Herculane, unul din locurile mele de suflet, alături de oameni de suflet. Apoi m-am întors la apartamentul meu luminos şi colorat, cu flori şi pisică, la jobul pe care stiu ca o sa-l schimb la un moment dat, la oraşul in recosntructie, la bicicletă, la fotografii (care m-au uimit şi pe mine, chiar eu le făcusem, aşa de frumos fusese acolo?), la aprecierea sinceră din partea unor oameni pe care încă mi-e greu să o primesc (de ce?), la prieteni, la cărţi, la scris, şi chiar la solitudinea mea…şi mi-am dat seama că în urmă cu câţiva ani îi invidiam pe oamenii care erau cum sunt eu acum, care trăiau cum trăiesc eu acum. Ceea ce în urmă cu câţiva ani îmi părea că ar fi o parte din bucăţica mea lipsă, acum aveam sau eram, doar că nu mi-am dat seama. Înaintasem ceva pe drum. Adică nu e mare lucru, bucăţica lipsă eram chiar eu. Viaţa mea acum reflectă cine sunt eu cu adevărat. Poate pare puţin lucru, dar pentru mine e mare. Ce lipsea era să fie eu însumi, să trăiesc asta, cu toate imperfecţiunile sau bucăţelele mele lipsă.  Ce lipsea era: să spun adevărul tot timpul, să simt recunoştinţă pentru tot ce am, să nu mă cramponez de ce vreau şi de ce nu am, să fotografiez şi să scriu, adică să-mi asum darurile, să cred în Dumnezeu, să cred în mine, să stau cu durerea mea până mă limpezesc, să spun te iubesc fără să aştept să mi se răspundă la fel înapoi, să iert, să simt că am sens, să simt, să fiu cu totul deschisă către oameni, să învăţ să mă bucur de fiecare zi. După cum vedeţi, nu e nimic în exterior. Şi căutarea continuă…

Cred că dacă nu am avea o bucăţică lipsă, am fi cu adevărat incompleţi.

Am primit flori

Articol aparut la liternet

IMG_5321

 

Poate că pare adolescentin, dar îmi place mult să primesc flori. Bineînţeles, de la băieţi :) Ei, nu numai. De fapt, îmi place să am flori în casă. Mă bucur de câte ori le văd (şi pisica se bucură, dar în alt fel, adică ronţăindu-le, dar ce să facem, le împărţim cum putem)

Aşa că acum câteva zile când am ieşit de dimineaţa deabia trezită să iau pâine de la buticul din colţ, nu mă gândeam că o să mă întorc acasă cu flori şi cu inima mişcată.

Vă avertizez, nu e o întâmplare ca în filmele romantice, ci mai degrabă un scurt metraj de la bloc (care pentru mulţi va părea sentimental), în care personajele sunt eu şi un om al străzii cu care mi s-a intersectat privirea pe când treceam pe lângă tomberoanele de gunoi de la colţul blocului meu, unde el căuta rămăşiţe de mâncare. Aş putea scrie pagini despre ce am văzut în acea fracţiune de secundă în ochii lui, câtă tristeţe şi lipsă de speranţă şi singurătate şi lucruri de care probabil eu habar nu am şi nici nu o să am vreodată (şi cât de recunoscătoare sunt pentru asta!). Oricum, acea scurta privire m-a scuturat puţin, ca şi cum s-ar fi intersectat două universuri paralele. Acea privire mută m-a făcut să-i cumpăr şi lui o pâine şi să mă întorc acasă şi să-i mai fac un pachet de mâncare. Un gest foarte foarte mic, de altfel, despre care în mod normal nici nu aş fi povestit. Doar că… atunci când i-am dat mâncarea, mi-a spus politicos sa aştept puţin şi a scos dintr-una din multele plase murdare pe care le căra…trei trandafiri. Atât de frumoşi, ca şi gestul în sine, încât mi-au dat lacrimile. (mi-a trecut atunci prin minte, oare el mai oferise vreodată flori unei fete?) Mi-a spus că îi culesese dintr-o grădină ca să-i vândă şi să-şi ia de mâncare. Dar cum mâncarea a venit la el, s-a gândit să mi-i ofere mie. V-am spus că îmi place să primesc flori de la băieţi. Ei bine, le-am primit. Un pic altfel decât îmi doream, poate, dar cu mult mai frumos, aşa cum are obiceiul Viaţa să ne surprindă şi să ne ofere atâtea daruri. Şi eu credeam că eu sunt cea care are ceva de oferit acelui om…

Mini proiect: incojurul lumii mele in 7 zile

Aş vrea să vă spun că acest proiect a apărut într-un moment sclipitor de inspiraţie, că a avut o idee bine definită în spate, dar adevărul e că totul a pornit de la o cădere, de la frică, de la îndoială. Îndoială legată de fotografie, dar şi mai adânc, de ce fac în viaţă, de sensul meu, de mine.

Nu e prima dată când am momente din acestea. Şi sunt sigură că nu sunt singura. Ce am învăţat din căderile mele este că, pe de o parte, trebuie să trec prin ele, să le trăiesc, să simt tot ce e de simţit, oricât de dureros sau neplăcut ar fi şi oricât aş vrea să scap cât mai repede de: tristeţe, lipsă de sens, gol,  singurătate, îndoială, frică, invidie, furie, să nu fug sau să încerc să trişez, să sar peste trăirile mele, să le bag sub preş sau să caut un substitut care să mă facă să mă simt mai bine temporar (cum ar fi shopping, facebook, călătorit, alţi oameni, internetul, să fiu ocupată, saving the world şi atâtea altele). Pe de altă parte, ce am mai învăţat este că niciodată nu voi primi ajutor din exterior, nu se va întâmpla ceva bun, dacă nu fac eu în primul rând efortul, lupta, de a mă ridica singură din interior. Nu merge să stau în deznădejde şi teamă, în “bula” mea, după ziduri de protecţie şi să aştept să fiu salvată. Adică trebuie să acţionez. Să acţionez ca şi cum. Ca şi cum nu mi-ar fi frică, ca şi cum aş avea încredere. Sau ca şi cum aş crede înainte de a primi dovezi, de exemplu. Iar când fac un pas în acest sens, oricât de mic, e incredibil cum încep să se întâmple lucruri bune, încep să vină spre mine oameni, oportunităţi, blocajul e depăşit, viaţa curge. În spatele fricii sunt emoţii care se revarsă, e entuziasm care se cere exprimat şi împărtăşit, e bucurie care aştepta să iasă la suprafaţă, e regăsită conexiunea cu mine şi cu ceilalţi. Toate erau chiar acolo în momentele cele mai negre, doar că nu aveam acces la ele. Şi tot uit asta…Evoluţia noastră ca oameni nu este un proces liniar, are suişuri şi coborâşuri. De fapt căderile m-au învăţat cel mai mult. Nu există evoluţie fără căderi.

Aşa a fost şi acest mini-proiect de 7 zile prin care voiam să explorez lumea mea. Un pas mic, o încercare de a face ceva, de a mă ridica. Nu ştiam ce voi fotografia, însă am luat aparatul cu mine în fiecare zi şi am lăsat fotografiile să vină la mine.

Luni: pisica

01 luni

Locuiesc cu o pisică care…este exact opusul meu, dar care imi este foarte draga. Îmi testează limitele şi răbdarea zi de zi, însă m-a învăţat multe lecţii. Nu am învăţat-o eu pe ea să fie cuminte şi să mă asculte, însă mă învaţă ea să mai şi zgârii din când în când şi să mă manifest aşa cum sunt. Însă probabil cea mai importantă lecţie este că nu trebuie să fii supus pentru a fi iubit. Nu trebuie să fii ascultător, să faci pe plac, să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Dimpotrivă, iubirea adevărată presupune a fi liber.

Marţi: Hai Hui

02 marti

Poate că nimic nu e mai ucigător pentru spiritul omului decât rutina şi obişnuinţa. Le simt şi eu, iar în unele zile pur şi simplu nu am chef să ies de la lucru şi să merg acasa sau să fac “treburi” sau alte chestii de pe o listă cu multe liniuţe. Aşa că îmi iau bicicleta sau maşina şi ies…hai hui :) Asta am făcut marţi. Adică nu ies prea departe, doar ies din oraş un pic, să văd cerul neîngrădit de blocuri, să respir spaţii întinse, să simt vântul şi culorile câmpului, să văd cum dispare soarele după linia curbă a orizontului, să privesc norii. Pretextul e să fotografiez, dar nu e asta cel mai important.

Miercuri: Atenţia

03 miercuri

A fi atentă, a privi cu atenţie lumea din jurul meu: acesta e poate unul din lucrurile care îmi colorează şi îmi înfrumuseţează şi îmi schimbă cel mai mult zilele, oricum ar fi ele. Chiar şi o zi cu ploaie şi frig, cum a fost această miercuri nu e o zi pierdută, în care să te bosumfli şi zgribuleşti. Până şi o simplă tufă plouată, dacă te apropii de ea cu atenţie, îţi revelează mici minuni, ca aceasta.

Joi: Eu

04 joi

Unul din subiectele cel mai greu de fotografiat, şi până la urmă de văzut, de înţeles, de acceptat sunt chiar eu. Unori îmi dau seama că felul în care mă văd eu (în mintea mea) nu are legătură cu realitatea, însă îmi determină realitatea în mod profund.  In mod ciudat, atunci cand ma fotografiez, parca ma vad mai bine

Vineri: Activităţi zilnice, mici plăceri

05 vineri

Două dintre lucrurile pe care le fac aproape în fiecare zi sunt scrisul şi a sta în aer liber. În timpul sătămânii normal că nu reuşesc să ies în natura “adevărată”, dar chiar şi o ieşire de jumătate de oră în parc, sau să merg pe jos, oricum ar fi vremea, mă umple de energie. Mai văd un copac, mai ascult o pasăre, iar acum că e soare am parte şi de această mică plăcere, una din senzaţiile mele preferate, de a fi cu picioarele goale în iarbă. Iar despre scris nu cred că mai trebuie să…scriu :)

Sâmbătă: Părinţii

06 sambata

În mod normal sâmbăta şi duminica sunt pentru relaxare, însă în acest proiect, tocmai pe ultimele zile am ales (au venit la mine, de fapt) şi subiectele cele mai greu de fotografiat şi de abordat. În această poză mă ţin de mână cu mama mea. Normal că fiecare vede într-o poză ce vrea, însă titlul (interpretarea) pe care i-am dat-o eu este: Iubeşte-ţi părinţii aşa cum sunt.

De multe ori, irascibilitatea, acuzaţiile, ţinerea de minte a răului, înstrăinarea, lipsa conversaţiilor adevărate sau a comunicării, dar şi a afecţiunii sunt norma după care funcţionează atâtea familii. De multe ori, să fim sinceri, nu vorbim cu adevărat cu părinţii noştri. Dar ce am învăţat eu, după ce mi-am pierdut tatăl, este că una dintre cele mai importante misiuni în viaţa asta (dacă vrem să creştem cu adevărat) este de vindeca şi reface relaţia cu părinţii, aşa cum se poate (nu la modul ideal) şi a-i iubi aşa cum sunt.

Duminică: Ceilalţi

07 duminica

Duminică mi-am dat seama că încă nu “ieşisem” din lumea mea, pe care am cutrierat-o în cele şase zile dinainte. Aşa că în ultima zi a proiectului am ales poate sarcina cea mai dificilă: să agăţ un tip :)))) Glumesc. Nu vreau sa ma iau şi să mă luaţi aşa în serios :) E vorba de fapt despre a aborda o persoană necunoscută şi a-i cere să o fotografiez. Oamenii mă văd în general foarte sociabilă, însă nu-mi este uşor să mă conectez cu alţi oameni. Aşa că duminică am vrut să încerc să depăşesc nişte bariere sociale şi personale (timiditate, politeţe, ziduri de protecţie, a sta în zona de confort, izolarea care dă iluzia de siguranţă, etc.) care mă împiedică de multe ori să mă deschid si să mă conectez cu alţi oameni.

Şi aşa micul meu proiect a ajuns la final. Încă mă întreb de ce mi-a venit chiar ideea asta de proiect, însă cred că cel mai mare curaj, pentru mine cel puţin, este să spun adevărul despre cine sunt, ce simt, ce gândesc.

Aşa că după ce v-am povestit atâta de lumea mea, sper să vă inspire să exploraţi lumea voastră cu atenţie şi cu o privire proaspătă şi curioasă şi să faceţi propriile proiecte, nu neapărat fotografice şi să le împărtăşiţi cu ceilalţi. Povestea (adevărul) fiecăruia contează.

2013 LOVE

După ce aţi trecut de şocul titlului manelist, haideţi să vă povestesc ce-i cu love ăsta.

De vreo doi ani, practic de când m-am întors în România, la sfârşitul anului am făcut un exerciţiu*: am ales un cuvânt care să descrie anul ce va urma. E un exerciţiu foarte puternic, şi incredibil, că intuiţia, inteligenţa noastră universală ştie prea bine ce cuvânt să ne trimită, dacă putem să ne limpezim într-atât încât să o ascultăm. E un cuvânt care ne provoacă, care descrie ceva ce ne lipseşte sau ce trebuie lucrat în noi, care ne atinge punctele sensibile şi nerezolvate, care ne face să creştem, care ne face să suferim şi ne întinde la maxim limitele, dar până la urmă văd că este exact ce trebuia să mi se întâmple pentru a mă face să evoluez. Cel puţin eu aşa am simţit.

Cuvântul meu pe anul 2012 a fost Connect (şi descris mai pe larg: conexiune adevărată, autentică cu mine şi cu ceilalţi). Şi într-adevăr a fost anul conexiunilor, al întâlnirilor “întâmplătoare” miraculoase, am cunoscut mulţi oameni noi sau m-am conectat mai profund cu oameni pe care-i ştiam mai demult, care erau ceea ce îmi doream şi eu să fiu, sau ce eram şi nu exprimam (încă) şi m-au ajutat fiindu-mi oglindă sau ghid sau chiar puncte de cotitură. Şi în mare parte, totul s-a datorat fotografiei şi scrisului, astea au fost instrumentele care m-au ajutat să mă deschid şi să mă exprim, astea au fost poarta mea către ceilalţi…către mine însumi, până la urmă.

Cuvântul anului

Iar cuvântul pe 2013 a fost Love (l-am ales în engleză pentru că voiam să fie în acelaşi timp şi verb şi substantiv, şi acţiune, şi simţire, sau mai degrabă – folosind un cuvânt cam simandicos – fiinţare) si descris mai pe larg, a mă a iubi pe mine şi pe ceilalţi, a fi un om plin de iubire. Şi nici că puteam alege un cuvânt mai potrivit, doar că felul în care acest cuvânt s-a manifestat în viaţa mea nu a fost deloc aşa cum credeam sau mă aşteptam eu. Trebuie să recunosc, că în visele mele de tipă single, când am scris Love mă gândeam şi la o relaţie, la un Făt Frumos, ceva, cum era în bancul acela, măcar calul alb să vină :)) glumesc. Dar înţeleg şi eu tot mai mult că de cele mai multe ori habar nu avem ce ne-ar trebui sau ce ne-ar face bine, sau ce ne-ar face să evoluăm spiritual (căci asta cred că e mai important decât fericirea şi confortul), doar ne stabilim aşa, nişte obiective, inventăm distracţii, tragem să le îndeplinim, ne supărăm dacă nu, şi credem că dacă le atingem o să fim fericiţi. Şi surpriză, că şi dacă le atingem, nu suntem fericiţi, tot de acelaşi gol şi nelinişte de ciocnim. Şi relaţiile cad cel mai des în această categorie. Cred că e cel mai uşor să-ţi cauţi împlinirea în celălalt, doar pentru că nu poţi sta cu tine însuţi şi nu poţi fi liniştit cu tine însuţi în singurătate. Şi aici nu propovăduiesc singurătatea, doar că uneori e necesară, în mod paradoxal, tocmai pentru a învăţa să iubim.

Şi asta am învăţat (şi încă mai învăţ) eu anul acesta: un alt fel de a iubi.

Cum îi iubesc pe ceilalţi

Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi, curăţat de posesivitate, de pretenţii, de cerinţe, de reproşuri, de grabă, de dependenţă, de disperare, de vinovăţie, de un “eu nu merit” ascuns, de proiecţii, de fugă, de apărare, de jocuri, de dorinţa de a mulţumi. Un alt fel de a iubi, fără a aştepta să fiu iubită la schimb. Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi respectându-le intimitatea, acceptându-i aşa cum sunt, fără a vrea să-i încadrez în tiparele cerinţelor şi nevoilor mele, fără a-i judeca după normele mele, fiind atentă pentru a-i vedea cu adevărat, fără a-i idealiza sau a aştepta/a-i presa să se schimbe, şi poate astfel a-i ajuta şi pe ei să se vadă mai bine şi să descopere poate lucruri pe care nu le ştiau, activându-se astfel calităţi latente sau puncte vulnerabile ce trebuie vindecate (alţii au făcut asta pentru mine). Un alt fel de a iubi, iertând. Un alt fel de a iubi bazat pe exprimarea adevărului, a sentimetelor, a nevoilor, a nemulţumirilor… în mod înţelept (încă mai lucrez la asta :), a iubi păstrându-mi integritatea, fără a mă pierde în celălalt, fără a mă ajusta de dragul celuilalt, fie că sunt bărbaţi, părinţi, prieteni,  etc.

Și cum înveți toate lecțiile astea mari și importante? The hard way. Altfel nu învățăm, cujetând și citind despre asta. Adică dacă vreau să învăț să iubesc necondiționat (ce-o fi fost în capul meu, să aleg ceva așa de greu?!) mi se dă un om sau oameni care nu mă iubesc așa cum aș vrea eu, care mă rănesc, pe care nu este ușor să-i iubesc și să nu aștept să îmi fie reflectate înapoi sentimentele. Dacă trebuie să învăț să iert, mi se dă o situație greu de iertat. Și viețile fiecăruia sunt pline de astfel de situații, dar noi de obicei ne poticnim la cele mai mici lucruri. Deci cum spuneam, the hard way.

Dar poate cel mai mare şoc a fost când mi-am dat seama că în orice întâlnire eu îmi doream cel mai mult să fiu iubită (şi da, e o nevoie fundamentală a oricărui om, dar atunci când asta îţi guvernează viaţa nu e ok) şi ce spune asta despre mine, şi ce reacţie au ceilalţi când simt asta, pentru că ceilalţi chiar simt. Şi mai mult, că nu există apropiere adevărată, iubire, atâta timp cât nu-mi deschid total inima, primindu-l pe celălalt cu toată încrederea şi dăruindu-mă total, fără şi asta nu e valabil doar pentru relaţiile amoroase). Nu pot sta după zidul meu de protecţie, după fricile şi rănile mele, aşteptând acolo să facă celălalt saltul peste zid şi să mă salveze. Trebuie mai mult curaj. Şi totodată, trebuie făcut curăţenie în interior pentru a te deschide total, eu aşa cred. Căci dacă interiorul meu se asemănă cu o casă plină de mizerie, lucruri vechi depozitate peste tot, chiar schelete prin colţuri, cine ar vrea să intre acolo sau să stea prea mult? De fapt, nici eu nu mă simt bine şi nu vreau să stau acolo.

Şi bineînţeles, când spun am învăţat nu înseamnă că gata, acum ştiu tot. E un proces care încă continuă şi va continua, şi mai ales trebuie să aprofundez în practică toate lecţiile pe care le-am învăţat, ca la şcoală :) E acel drum anevoios de la minte la inima.

Iar uneori cad, şi mi se pare că nu am învăţat nimic. Dar nu mă las.

În acest sens, mi-a plăcut foarte mult ce spunea un psiholog, Scott Peck, într-una din cărţile care m-a marcat cel mai mult anul acesta – Drumul către tine însuţi – cum definea el iubirea: dorinţa de a-ţi extinde limitele pentru creşterea spirituală a ta şi a celuilalt. Și totodată, că iubirea nu est eun sentiment, ci o alegere. Cât de rar, de fapt niciodată până acum, nu am privit iubirea aşa…

Iubirea de sine şi responsabilitatea

Şi apoi mai e şi un alt fel de a iubi, a mă iubi pe mine. Şi asta nu înseamnă o chestie draguţă şi siropoasă de genul, oa, ce tipă drăguţă şi de treabă sunt eu. Ci înseamnă să îmi asum şi “umbra”, părţile negative, fără să le neg, dar fără să mă mai las dominată de ele. Înseamnă să-mi acord permisiunea de a fi şi rea, si a mă ierta ori de câte ori am greşit, am rănit, am vorbit sau m-am purtat aiurea, şi a o lua în fiecare zi de la capăt, fără a mă mai lăsa doborâtă de deznădejea propriilor limite sau neputinţe sau a mă închide şi mai mult în mine sau a pune o mască, ci cu încrederea şi hotărârea de a afirma binele din mine. (şi bineînţeles asta nu pot şi nimeni nu poate face singur – şi asta se leagă de un alt fel de iubire despre care o să vorbesc mai încolo, de fapt e vorba de credinţă). Înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru propria viaţă în prezent, să nu mă mai uit atâta în urmă, să nu dau vina pe răni şi pe trecut, pe părinţi, şi bărbaţi şi alţi oameni care m-au rănit, pentru că în prezent nu pot fi liniştită sau bucuroasă sau iubitoare. Asta e o ipocrizie, sau mai degrabă o laşitate să tot dai vina pe alţii sau să aştepţi ceva de la alţii ca viaţa să-ţi fie frumoasă. Totul vine din interior. Nu zic că e uşor, dar altă cale nu e.

A fi eu însumi

Am mai învăţat că cel mai  mare bine pe care-l pot face, şi mie şi celorlalţi este să fiu eu însumi, să exprim adevărul în ce fac, în ce spun, adică de fapt să nu mai mint. Ştiu că nimănui nu-i place să recunoască că minte. Dar minciunile sunt şi acele mici “ajustări” ale mele doar pentru a nu deranja, a evita conflicte, a mă încadra, a fi politicoasă sau pur şi simplu ascunzând esenţialul din ce trăiesc şi simt, de frica vulnerabilităţii. Iar la capitolul acesta minciunile aşa zise “albe” sunt acceptate drept normă socială de convieţuire. Şi nu trebuie să fie aşa. Şi am învăţat că şi ăsta e un alt fel de a iubi, şi pe mine, dar şi pe ceilalţi: a spune adevărul despre lucrurile importante, a exprima acest adevăr în relaţiile cu ceilalţi, şi în acest context a vorbi despre mine nu este egocentrism, ci poate determina şi pe celălat să spună sau să vadă şi să exprime adevărul lui, iar asta determină relaţii mai adevărate, mai autentice. Asta înseamnă şi a îmi asuma riscul, adică a-mi înfrunta frica de a dezamăgi, de a nu primi aprobarea sau susţinerea oamenilor apropiaţi, după a căror iubire şi acceptare necondiţionată tânjim întotdeauna.

A fi eu însumi a fost poate tema centrală a vieţii mele în ultimii doi-trei ani (şi a descoperi mai întâi cine sunt cu adevărat). Poate pare târziu că doar la 35 de ani am început să fac asta, dar poate mai bine decât să fac asta la 60 de ani sau niciodată. Simt că m-am risipit făcând o facultate care nu m-a interesat, lucrând în joburi care – deşi am încercat să le fac cât de bine am putut – am simţit că nu am nimic în de-a face cu ele şi după un timp simţeam că mor în interior şi trebuia să plec, iar şi iar, m-a întâlnit de multe ori cu oameni care simţeam că mă secătuiesc de energie, din interacţiunea cu care nu mă îmbogăţeam cu nimic (şi probabil reciproc), ani petrecuţi încercând să imit căile altora, propunându-mi obiective de atins care nu veneau din inima, ci doar din minte, umplându-mi timpul cu activităţi, fiind falsă, încercând să mulţumesc, neştiind care sunt cu adevărat dorinţele mele, abilităţile mele, negându-mi creativitatea… Dar ştiu că nu sunt singura care a făcut şi face asta. Nici acum nu înţeleg de ce ne asumăm rolurile astea, de ce ne construim o imagine de sine pe care apoi facem eforturi să o menţinem. Poate din comoditate sau de frică, din presiuni exterioare, din dorinta de a fi acceptati sau iubiti, sau din lipsa dorinţei de a ne descoperi şi acţiona conform adevărului din noi, căci nu e o cale simplă.

A şti să primeşti

A mă iubi înseamnă şi a învăţa să primesc, căci am descoperit că îmi era (şi încă îmi este) atât de greu să primesc – daruri, complimente, ajutor, lucruri bune care mi se întâmplă, poate chiar iubirea altora, pe toate le minimalizam sau spuneam un mulţumesc împiedicat şi timid şi încercam să scap cât mai repede de momentul respectiv. În schimb mă concentram foarte mult pe a dărui, căci aşa se spune că e bine să dăruieşti. Şi da, e foarte important să dăruieşti, să nu trăieşti doar pentru dorinţele tale, dar e la fel de important a şti să primeşti, practic a-l lăsa şi pe celălalt să dăruiască şi a-i arăta că darul lui a fost primit cu inima deschisă şi bucurie, ci nu s-a risipit. Practic ştiind să primeşti îi faci un bine celui care îţi dăruieşte.

Să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie

Şi tot la capitolul iubirea de sine, am învăţat să stau cu mine, fără să fug, fără să evadez pe undeva în străinătate, fără să caut tot timpul să-mi umplu timpul cu activităţi, cu socializare, cu internet, cu cărţi, cu televizor, cu facebook, cu planuri, cu chestii senzaţionale, am învăţat să stau în linişte, fără să fac nimic special şi să mă uit în mine. Şi uai, ce greu a fost. Şi ce sentimente nasoale mi-a provocat. Tot procesul acesta de descoperire al adevărului despre noi înşine e foarte greu, ăsta-i adevărul, presupune multă suferinţă, depresii, tristeţe, furie, frică, înstrăinare, sentimentul că nu mai ştii cine eşti. Dar fără a fi dispuşi să trecem prin toate acestea, nu ne putem vindeca, nu există progres spriritual, nu există bucurie şi linişte adevărate. O metaforă pe care am tot regăsit-o în diverse locuri spune  că pentru a inchide o rană, mai întâi trebuie să o dezinfectezi, turnând substanţe care ard, şi o cauterizezi, ceea ce doare mai tare decât rana însăşi. De acolo durerea vindecării şi trezirii. Căci dacă nu vrei să suferi durerea presupusă de acest proces de “dezinfectare” şi cauterizare, ci doar acoperi rana, ea tot va supura şi va durea de câte ori e atinsă şi va atrage evenimente şi oameni care te vor atinge tot acolo şi nu-ţi va da pace. Iar acest proces se va mai repeta probabil şi în alte momente de cotitură în viaţa noastră. Maica Siluana spunea foarte frumos: trebuie să fii dispus să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie.

Corpul

Şi apoi, nu în ultimul rând, a mă iubi pe mine înseamnă a-mi accepta şi iubi corpul, aşa cum e. Am văzut că felul în care mă văd eu de cele mai multe ori nu are nimic de a face cu felul în care mă privesc ceilalţi. Am descoperit cu mare uimire că alţi oameni mă puteau vedea feminină, chiar frumoasă sau interesantă, şi clar eu nu m-am considerat niciodată aşa. Ştiu că foarte multe femei au problema asta, a corpului, a felului în care arată, sau chiar dacă nu e o dramă, dar nu e nici o acceptare liniştită, poate pentru că pentru noi presiunile din exterior pentru a arăta “bine” sunt atât de mari (iar acest “bine” photoshopat, sexos, cu ochi lascivi, piele plastifiată şi cu coaste scoase e ce poate fi mai departe de realitatea frumuseţii), sau poate doar pretenţiile noastre despre cum trebuie să arătăm sunt atât de nerealiste şi provoacă atâta nemulţumire sau inhibare. De fapt, până la urmă frumuseţea adevărată este de altă natură: pe măsură ce ne curăţăm de răul şi mizeria interioare, pe măsură ce ne îndreptăm spre partea spirituală, pe măsură ce descoperim adevărul din noi şi suntem tot mai autentici, devenim frumoşi, iese la iveală frumuseţea care există în fiecare om.

Un alt fel de iubire

Şi în final, tot despre acest love care uite, a făcut să curgă atâtea rânduri şi mi-a dat atâta de furcă şi m-a făcut să îmi reevaluez viaţa, surpriza cea mai mare a fost că am descoperit un fel de a iubi pe care nici nu-l căutam sau nu-l închipuiam cum poate fi. Iubirea lui Dumnezeu. Şi poate despre asta îmi este cel mai greu să vorbesc, pentru că este şi cea mai intimă şi cea mai greu de pus în cuvinte, cea mai intangibilă, şi totuşi atât de prezentă. Dar totuşi, trebuie să scriu măcar atât.

Şi mai vreau să mulţumesc şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de acei câţiva oameni fără de care nu aş fi înţeles şi învăţat tot ce am scris aici.

Şi închei aici, huh, mult am mai avut de zis. Şi sincer, încă mai am. Uneori cred că totuşi aş putea scrie acea carte…dar voi mai vedea. Până una alta, pentru că articolul acesta a fost aşa boring, fără poze, o să mai urmeze o retrospectivă a anului 2013 în imagini, cum am făcut şi în anii trecuţi.

Aştept să-mi scriţi şi voi, de vreţi, ce aţi învăţat în 2013. Şi poate vreţi să faceţi şi voi exerciţiul de a vă alege un cuvânt care să reprezinte anul 2014.

* Ideea de a alege un cuvânt care să reprezinte anul ce urmează nu îmi aparţine, am aflat de acest exerciţiu într-un curs online pe care l-am facut acum câţiva ani al fotografei şi scriitoarei Susannah Conway

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

Povesti care continua (altfel)

borcan  web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.

 

 

A vedea

IMG_9098 copy

De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe  noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.

Complicat, nu?

De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.

Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.

Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.

Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final  iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).

Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.

Ne “vedem” curând :)

Şi ca de obicei, mă bucur dacă vreţi să-mi scrieţi gândurile voastre despre a vedea sau orice vă trece prin cap.

 

PS: Fotografia face parte din proiectul 35 ways of seeing myself, pentru care văd că am tot făcut poze în ultima vreme (poate nu întâmplător) şi am adunat 10 ipostaze până acum (vezi galeria foto)

Timisoara Gospel Project

Timisoara Gospel Project web

TGP:   – Ai vrea să fii fotograful nostru?

Eu:      – Da!!!

Aşa că weekendul trecut am fotografiat la concertele Timişoara Gospel Project: două concerte cu circuit închis, în locaţii mai puţin obişnuite, la satul de copii Rudolf Walter şi la Spitalul Judeţean iar în închiere un concert public la Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu din Timişoara.

Fie că au cântat în faţa copiilor neastâmpăraţi de la satul de copii, în faţa celor câţiva bolnavi ce au coborât în sala festivă de la spital din saloane, unii chiar în scunul cu rotile, cu bandaje şi cu ochii în lacrimi, sau în faţa unei săli festive arhipline duminică seara la sala cu cea mai bună acustică din oraş, corul a cântat cu acelaşi entuziasm molipsitor. Chiar şi eu de pe margine m-am trezit bătând ritmul cântecelor din picior sau lăsând aparatul de o parte pentru a savura îmbinarea şi înălţarea de voci care pur şi simplu nu putea să te lase rece.

M-am bucurat că TGP m-au contactat să le fac fotografii (din păcate nu ştiu să cânt :) şi astfel am putut să contribui şi eu măcar puţin la acest proiect foarte fain, care mi-a arătat încă o dată că fiecare din noi poate alege să dăruiască puţin din timpul sau energia sau banii lor (deşi aceştia din urmă sunt cel mai uşor de dat) pentru a aduce măcar puţină bucurie sau alinare în vieţile altor oameni. Căci asta am văzut acolo, oameni de toate vârstele care au petrecut sâmbăta şi duminica învăţând, repetând şi cântând (să nu credeţi că e uşor) pentru a aduce un concert de muzică gospel, adică de frumos, de bucurie, de lumină, de pasiune, de entuziasm, de voie bună, de zâmbet, de dansat şi bătut din palme în vieţile unor oameni care se află în situaţii de izolare sau dificultate şi nu pot participa în mod normal la concerte. Am înţeles că în urmă cu un an unul ditnre concerte s-a desfăşurat la Penitenciarul Timişoara. După cum spun şi TGP: “Gospel Fără Bariere este o întâlnire muzicală dincolo de limite fiindcă duce muzica dincolo de spaţiile convenţionale de spectacol, trecând în acelaşi timp dincolo de barierele unor prejudecăţi.”

A fost impresionant, să aduni 122 de oameni sâmbătă dimineaţa – pentru unii era prima dată când făceau aşa ceva (înscrierile a fost libere)  – şi după o zi de repetiţii să faci trei concerte de excepţie.  Am fost doar puţin sâmbătă dimineaţa la repetiţii şi părerea mea este că succesul s-a datorat şi celui care i-a pregătit pe corişti – dirijorul Dominic Samuel Fritz, de origine germană, care vorbeşte însă perfect româneşte. El a ajuns în Timişoara ca voluntar la o casă de copii a Federatiei Caritas, iar apoi la Fundatia Pentru Voi care se îngrijeşte de copii cu dizabilităţi de dezvoltare. El viziteaza Timisoara de mai multe ori pe an pentru a se ingriji de cresterea “copiilor sai” si a proiectului sau de suflet, “The Timisoara Gospel Project”.

Proiectul are şi un scop umanitar, strangerea de fonduri pentru pacientii ingrijiti de surorile franciscane la hospice-ul „Casa Milostivirii Divine”, care oferă îngrijire medicala si asistenta psihologica si spirituala unor bolnavi în faza terminala si este singurul de acest gen în vestul României.

Mai multe informaţii despre proiectul Timişoara gospel project aici: www.timisoaragospelproject.ro

Şi vă las cu o galerie de fotografii de la concerte

no images were found

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Mozart, joi dimineata

Da, aşa a început ziua mea de joi, ascultând şi fotografiind un grup de copiii acompaniaţi la pian, cântând Mozart la Muzeul de Artă Timişoara. Mie cel putin mi-au luminat ziua, cu mutriţele lor concentrate sau serioase, zîmbetele lor ştirbe, ghiduşiile şi vocile lor subţirele. În plus, a fost o încântare să şi las aparatul de o parte şi pentru un sfert de oră să ascult sunetul pianului în sala mare a muzeului.

Este vorba de proiectul Eu, Mo’zArtino, iniţiat de dna. M.A. Christi, care îndrumă şi instruieşte grupuri de copii pentru a cânta cu voce şi în cuvinte teme mozartiene foarte cunoscute, la vremea lor interpretate cu texte de asemenea larg cunoscute. Este un proiect educativ şi creativ pentru copii, şi nu numai, pe care m-am bucurat să îl susţin şi eu prin fotografie. Puteţi citi mai multe despre proiect aici.

Şi câteva fotografii de la întâlnirea mozartiană de joia aceasta, unde invitată a fost pianista Andreea Dumitrescu.

mozartino copy

Proiect: YOGA in viata noastra

Eu chiar cred că nimic nu e întâmplător. Mai ales oamenii pe care-i întâlnim.

Aşa a fost şi întâlnirea cu Iulia. Eram la Librăria Cartea de Nisip din Timişoara, la un eveniment dintr-o serie dedicată călătorilor şi călătoriilor mai puţin obişnuite – “Oameni şi locuri”. Iulia vorbea despre experienţa ei într-un ashram şi despre călătoria de câteva luni pe care a făcut-o singură în India. Am simţit că trebuie să merg să vorbesc cu ea.

Şi am vorbit. Despre despre călătorii, despre curaj, despre schimbare, despre cât de grea este o schimbare de sine şi câtă răbdare trebuie să avem, despre onestitate, despre regăsire, despre acceptare, despre a te elibera de modele de a fi şi a gândi adânc înrădpcinate, despre a întoarce spatele joburilor în corporaţii şi mirajului succesului, despre o viaţă mai simplă, despre a te rupe de puterea gândurilor, de a fi liniştit şi bineînţeles de YOGA. Şi aşa mi-a vorbit de ideea ei de a face împreună un proiect foto + scris, în care să ilustrăm principiile yoga, ce beneficii poate aduce în viaţa noastră, a mai risipi confuzia, prejudecăţile şi ce înconjoară ideea de yoga de multe ori şi a integra principiile yoga în viaţa de zi cu zi.

Eu am început să fac yoga acum aproape doi ani. Mi-aduc aminte că la primul curs profesoara mi-a zis, cel mai important, lasă toate ideile preconcepute la uşă şi fii foarte deschisă la această experienţă. Iar pentru mine a fost şi este o experienţă foarte benefică. După cursuri mă simt calmă, dar energică, corpul şi mintea îmi sunt uşoare şi relaxate. Iar pe lângă aceste beneficii fizice, este un instrument pentru a deveni mai conştienţi în vieţile noastre, de a fi mai calmi, mai deschişi, mai puţin agresivi, de a lăsa gândurile şi senzaţiile să vină şi să plece şi să nu ne agăţăm de ele, de a ne curăţa, de a accepta. Insa as vrea sa spun ca eu cel putin nu cred ca doar prin yoga şi prin meditaţie putem să devenim mai conştienţi, este un instrument, o cale.

Îmi place foarte mult ce spune Pema Chodron, o călugăriţă budistă  (citez inexact, din memorie), că nu facem yoga şi meditaţie pentru a deveni persoane mai bune, pentru a inlatura problemele, pentru a ne simti deosebiti, spirituali, superiori, sau pentru a deveni profesionişti la tehnicile meditaţie, adica nu e alt mod de a ne umfla ego-ul. Ci scopul este să devenim mai conştienţi (vezi si acest citat din Sakyong Mipham). Până la urmă acesta este scopul, cunoşterea de sine, trezirea conştiiţei şi eliberarea de atâtea moduri de a gândi şi a ne comporta care nu fac bine, nouă, oamenilor din jur, societăţii, ca bază pentru o viaţă mai…adevărată (sau eliberată, sau lipsită de iluzii, dacă vreţi). Acum nu zic că doar mergând la yoga sau aplicând nişte principii poţi obţine asta, până la urmă răspunsurile se află în noi, nu în exterior, trebuie doar să vrem să le căutăm.

Dar am vorbit atât şi nici nu v-am prezentat-o pe Iulia, adică Iuliana Nălăţan, care face yoga (aici), scrie articole de călătorie şi acum o carte, a fost implicată în mai multe proiecte online, printre care viajoa sau bookblog, face parte din echipa foodcrew.ro, organizează festivalul Namaste India – Festivalul culturii indiene la Bucureşti, a înfiinţat asociaţia Centrul Cultural Rabindranath Tagore…şi sunt sigură că mai sunt multe altele. Probabil în curând vor urma câteva rânduri şi din partea ei despre acest proiect.

 Până atunci, câteva idei comune pe care le-am transpus în fotografii.

 

Find yourself

 Change the perspective

Untangle/disconnect from the daily chaos

Connect to your true nature

Empty yourself
to be filled with light

Strip off your ego

Clean your mind

Be light, feel light

Drop all your layers. Become aware

Open your mind. Open your heart

Vom reveni cu noi imagini, care vor avea şi persoane făcând yoga în locuri mai neobişnuite :)

Pe curând.

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Despre istoria orasului si istorii personale

"alzheimer"

Cafeneaua Alzheimer – un proiect în cadrul Muzeului de Artă Timişoara

“Soţia era suparată pe el şi nu îi vorbea de câteva zile. Atunci el a început să caute agitat prin toată casa, deschidea sertarele, uşile dulapurilor, se uita pe sub pat, în bibliotecă, ridica covorul. Atunci ea, nemairezistând, poate şi din curiozitate, rupse tăcerea rece şi îl întrebă:

– Dar ce tot cauţi pe acolo?!

Iar el îi răspunse cu un zâmbet larg:

– Limba ta, dragă

Şi aşa ea i-a vorbit din nou şi s-au împăcat”

Noi râdem în hohote de istorioară şi atmosfera e caldă, de parcă am fi acasă în sufragerie şi am depăna amintiri. De fapt, suntem într-una din sălile Muzeului de Artă Timişoara, aproape doisprezece bătrâni, o voluntară, o doctoriţă, două asistente sociale de la centrul de zi Alzheimer şi Marius Cornea, educator şi curator muzeal, care a iniţiat un alt proiect de suflet pentru bătrânii din centrele de zi pentru bătrâni din Timişoara, printre care şi bolnavi cu Alzheimer şi Parkinson. Se cheamă “Cafeneaua Alzheimer” şi vine în continuarea proiectului prin care bătrâni bolnavi de Parkinson erau pregătiţi să devină ghizi muzeali în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara pentru alte categorii de public mai neobişnuite (cum ar fi bolnavi cu Alzheimer), un proiect despre care am mai scris acum ceva timp (vezi articol)*.

Marius Cornea, iniţiatorul proiectului şi o voluntară

Cafeneaua Alzheimer urmăreştă să creeze un mediu informal în care bătrânii să fie stimulaţi să îşi povestească aminitirile, folosind toate simţurile, să îi determine să interacţioneze, să asculte, şi să le ofere o ocazie de a fi ascultaţi. De obicei un voluntar este invitat la fiecare ediţie a Cafenelei şi povesteşte despre un aspect al istoriei Timişoarei,  de exemplu s-a povestit despre fabricile din Timişoara (dintre care multe au dispărut acum), despre istoria şcolilor şi facultăţilor. Pornind de istoria Timişoarei, bătrânii sunt invitaţi să povestească istoriile lor legate de şcoală, de muncă, care completează cu detalii personale şi se împletesc cu istoria oraşului.

Una dintre bătrâne povestea despre cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, legate de şcoală, ceea ce probabil fusese cu aproape 60 de ani în urmă, dar emoţia din glasul ei era neştirbită, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri: despre un băiat dintr-o clasă mai mare care era protectorul ei, împotriva copiilor de la şcoală care o bătau, iar părinţii îi spuneau că o să se mărite cu el, dar ea era neînduplecată, spunând că nu-i plac băieţii cu părul roşu, şi are şi muci pe deasupra :))

Alţii povesteau despre o copilărie grea, pe timpul războiului, când părinţii le spuneau că nu le trebuie şcoală, că doar nu se fac dascăli sau popi, şi i-au trimis de mici la muncă.

Un alt bătrân povestea cu ochii sclipind şi zâmbind ghiduş despre o beţie inocentă din liceu cu lichior de la Kandia, o profesoară frumoasă, cu rochie violetă în cloş (câte detalii!!), şi o glumă legată de şcoală: hai să dăm şcoala cu untură să o mămânce câinii!

O altă bătrână, clar cu talent scriitoricesc, a vorbit într-un mod emoţionant despre istoria Timişoarei şi amintirile ei, într-o scrisoare pe care a compus-o special pentru Cafenea, o scrisoare destinată mamei ei, prin care-i mulţumea că i-a arătat oraşul (şi aici povestea despre locurile ei preferate din Timişoara), iar la sfârşit făcea o declaraţie de dragoste Timişoarei, spunând (citez inexact, din păcate), că iubeşti un oraş atunci când zi de zi îţi place să te amesteci în forfota lui pe străzi şi să-l priveşti în orice anotimp şi timp.

Fiecare poveste şi felul în care era spusă reflecta atât de bine felul de a fi şi de a se raporta la viaţă al povestitorului, ceea ce la vârsta de 60-70 de ani spunea multe despre cum şi-au trăit viaţa şi mai ales cum i-a modelat viaţa sau cum au ales să fie modelaţi, dacă s-au lăsat doborâţi de greutăţi, dacă au păstrat în suflet amintire întâmplările nefericite sau cele care le-au adus bucurie, dacă şi-au menţinut forţa şi încrederea şi bucuria vii prin toţi aceşti ani care numai uşori nu au fost, dacă au devenit senini sau trişti sau încrâncenaţi  (legat de asta, poate vrei să citeşti şi acest articol despre…timp)

Poveştile lor m-au impresionat şi mi-am dat seama că dacă nu ar fi acest proiect, această Cafenea Alzheimer, a memoriei vii, s-ar pierde neştiute, căci nu fac parte din Istoria Mare. Asta mi-a adus aminte de o idee genială a lui Paul Auster din cartea Nebuniile din Brooklyn (o recomand!), în care un personaj dorea să înfiinţeze o companie care să publice cărţi despre “cei care vor fi uitaţi”, despre toţi oamenii obişnuiţi despre care în mod normal nu se va scrie vreodata vreo carte (vezi citat).

Proiectul continuă şi dacă doreşti să te implici ca voluntar, îl poţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

* Între timp am aflat că una dintre fotografiile pe care le-am făcut astă vară cu ocazia debutului celor doi ghizi muzeali: dna. Edith Alexa (89 de ani) şi dl. Ion Iovescu (66 de ani), ambii bolnavi de Parkinson, în cadrul Muzeului de Artă Timişoara a fost selecţionată printre cele 30 de fotografii câştigătoare la un concurs de fotografie cu tema “Always active”, organizat de UE, cu ocazia Anului îmbătrânirii active şi va face parte dintr-io expoziţie organizată la sediul reprezentanţei Parlamentului European la Madirid şi va fi inclusă într-o carte despre îmbătrânirea activă, cu circulaţie în Europa. Yey :)

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

O propozitie pe zi

Motto: What you do every day matters more than what you do once in a while (Gretchen Rubin*)

 

– Vreau să fac un proiect de 365 de zile, în care să fac o poză şi să scriu ceva, măcar un rând, în fiecare zi. Am câteva idei de proiecte de genul ăsta care cred că ar ieşi foarte fain…

– Dar nu o să reuşeşti să te ţii de asta. Chiar în fiecare zi! poate aşa, din când în când…

– De ce nu? Dacă chiar îmi propun ceva o să mă ţin de treabă. Am mai făcut-o.

– Da…posibil. Dar totuşi, ştii că de multe ori nu ai chef de ieşit la fotografiat sau de socializat…Poate acum ţi se par ideile faine, dar să faci ceva zi de zi devine o corvoadă, o obligaţie de care deabia aştepţi să scapi. În plus, ştii cum e, că după un timp îţi pierzi motivaţia şi te întrebi la ce foloseşte şi de ce naiba fac asta?!

– Da, aşa e…

 

Am purtat conversaţiile acestea în mintea mea de câteva zeci de ori, sunt sigură că şi voi. Şi da, mi-aş dori să fac cel puţin un proiect foto de 365 de zile, dar… este încă în aşteptare. Cred că asta este cel mai greu, să facem ceva în mod regulat, fie că este să învăţăm ceva, să mergem la alergat, să ne ţinem de o cură de slăbire sau de rezoluţii de viaţă sănătoasă, să renunţăm la fumat sau la prea mult stat la calculator, să avem grijă de cineva, sau poate şi mai greu, să ne schimbăm un obicei, modul de a gândi, de a ne comporta etc. Dar cred că aţi observat şi voi că doar cu mici acţiuni zilnice putem construi ceva în timp, decât cu eforturi mari făcute rar.

Nici eu nu reuşesc întotdeauna să mă ţin de ideile şi planurile mele, dar…iată încă o încercare :) Am început să scriu o propoziţie pe zi şi vreau să continui timp de 365 de zile. Aş fi vrut să fac asta şi cu fotografiile, însă deocamdată nu. (fotografiile care însoţesc textul sunt făcute mai demult). M-am apucat chiar în ziua în care mi-a venit ideea (3 septembrie, că doar nu trebuie să aştept 1 ianuarie pentru a începe ceva, nu?). Aşa că scriu în fiecare zi un gând concentrat ce mi-a rămas din ziua respectivă. Acum când le recitesc, îmi sună cam pretenţios de parca vezi bine as fi scos eu niste maxime (si chiar nu e cazul :) sau prea serios sau uneori prea banal. Hmmm…poate ar trebui să le ţin doar pentru mine… dar ca de obicei aici pe blog, m-am gândit să împărtăşesc câte ceva din gândurile sau experienţele mele (oricum ar părea sau ar suna) cred că sunt lucruri la care v-aţi gândit şi voi.

3 Septembrie: De câte ori te simţi atacat, rănit sau vulnerabil, fereşte-te de reacţiile tipice de apărare, adică nu îţi pune un scut, nu reacţiona agresiv înapoi sau nu te agăţa de ceva sau cineva, căci nu te va ajuta cu nimic, poate doar îţi va da iluzia că te simţi mai bine pe moment.

 "conversatie"

4 Septembrie: Spune lucurilor pe nume, sincer, calm, fără acuzaţii sau victimizare

5 Spetembrie: Scrie. Chiar si dacă e doar pentru tine. O sa vezi lucrurile mai clar.

6 Septembrie: Începe un proiect personal

7 Septembrie: Aşează-te pe o bancă în parc la soare, închide ochii, nu te gândi la nimic, simte căldura soarelui pe piele

8 Septembrie: Pune intreaga energie si concentrare in munca ta, oricare ar fi ea
sau
Joaca-te

9 Septembrie: E ok să plângi sau să fii trist uneori, nu trebuie să fugi de asta cu orice preţ (dar în momentele acelea ai rabdare cu tine, nu acţiona sub impulsul lor)

10 Septembrie: Devin-o conştient de modurile tale negative de gândire şi renunţă la ele, căci ele sunt cele care determină cât de bună sau de rea îţi va fi viaţa.

 

11 Septembrie: Fă yoga sau meditaţie sau rugăciune

12 Septembrie: Ia-ţi o zi liberă în mijlocul săptămânii şi fă doar lucruri care îţi plac sau nu fă absolut nimic, în nici un caz nu bifa chestii administrative de pe o listă (PS: şi nu trebuie nici măcar să postezi asta ca status pe facebook, dacă nici nu deschizi calculatorul o să fie şi mai bine)

13 Septembrie: Totul depinde de perspectiva din care privim lucrurile din viaţa noastră, şi oricât de imposibil ar părea, perspectiva aceasta o alegem noi, deci o putem şi schimba.

 

14 Septembrie: Oamenii nu sunt mijloace pentru atingerea fericirii noastre personale.

(sau altfel spus: Oamenii nu sunt făcuţi ca să ne îdeplinească dorinţele şi să se comporte conform aşteptărilor noastre, iar dacă nu o fac, suntem răniţi sau nervoşi sau neînţeleşi. Sau: Atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.)

 

15 Septembrie: Nu fă lucruri din politeţe sau pentru că alţii se aşteaptă să le faci.

16 Septembrie: Fericirea nu durează pentru totdeauna, dar nici tristeţea, totul este în perpetuă schimbare şi transformare şi trebuie să le acceptăm pe toate, fara sa ne agatam de ele sau sa ne impietrim

 

17 Septembrie: Spune adevărul şi cere adevărul, oricât de greu şi necomfortabil ar părea

18 Septembrie: Poartă-te cu bunătate, acceptare şi compasiune fată de tine însuţi, mai ales în momentele când nu „arăţi” aşa de bine în ochii tăi (aşa vei sti să te porţi cu bunătate şi compasiune şi faţă de ceilalţi)

19 Septembrie: Uită-te cu atenţie şi sinceritate la tine pentru a căuta ce poţi învăţa din situaţiile din viaţa ta când ai fost rănit sau nefericit; cel mai adesea spun ceva despre tine şi nu cât de naşpa e viaţa sau ceilalţi oameni.

(sau: Întâlnim oameni şi ni se întâmplă lucruri care ne rănesc şi ne dau peste cap, dar în momentele acelea, dacă reuşim să privim dincolo de durere, înţelegem că asta se întâmplă pentru că trebuie să fim zguduiţi pentru a vedea şi a învăţa ceva despre noi şi despre acele lucruri din noi care ne blochează şi ne fac să repetăm mereu acelaşi model, şi astfel să ne determine să ne schimbăm)

20 Septembrie: Frica (de eşec, de a fi rănit, de a încerca, de a renunţa, de oameni) este cel mai mare duşman al nostru; ea este adevărata piedică în calea împlinirii noastre

21 Septembrie: Fă muncă de voluntariat

22 Septembrie: Uneori avem nevoie de ajutor şi e ok să-l cerem şi să-l primim, deşi pentru unii dintre noi pare mai greu să primim decât să dăruim

 

23 Septembrie: Mergi într-o plimbare/excursie în natură (chiar şi pentru câteva ore), departe de oraş, umblă pe dealuri, priveşte norii, mănâncă fragi, miroase menta salbatica, culege macese, ascultă vântul foşnind printre frunze sau leneveşte în iarbă

24 Septembrie: Învaţă să te accepţi, cu părţile bune şi rele, în zilele tale mai bune sau mai rele şi ai încredere că şi ceilalţi oameni (care sunt importanţi pentru tine) te vor accepta aşa cum eşti (şi ei la rândul lor au defectele, ciudăţeniile şi părţile lor minunate)

 

25 Septembrie: Întotdeauna vor fi oameni care apreciază şi care nu apreciază ce faci şi ce eşti, dar nu trebuie sa-ti iei motivatia din asta

26 Septembrie: Vorbeşte cu oameni necunoscuţi (şi mai mult ascultă decât să vorbeşti)

27 Septembrie: Când te ierţi pentru lucrurile pe care le-ai făcut greşit (sau crezi că le-ai făcut greşit) în trecut, atunci există speranţa de a face lucrurile diferit în prezent şi viitor

 

28 Septembrie:  Pentru tine, care citeşti: dacă doreşti, scrie un gând-rând , orice ar fi, care ţi-a rămas din ziua de astăzi în secţiunea de comentarii de mai jos

 

 * Gretchen Rubin are o carte în care a scris o propoziţie pe zi timp de cinci (!!!) ani

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                 [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Unu sau Doi?

"doi"

De ce când vedem o fotografie cu un copac pe un deal îl asociem cu singurătate sau izolare, ci nu de exemplu cu unicitate sau curajul de a urma propria cale? De ce când vedem o fotografie cu doi porumbei pe o sârmă zâmbim involuntar? De ce doi ne duce cu gândul la pereche, simetrie, cuplu, armonie şi nu la ambivalenţă, conflict, opoziţie, dualitate? E doar o problemă de interpretare. Sau mai bine zis, de asocierile pe care le-am dezvoltat/învăţat în timp (sau le-am văzut de atâtea ori în jurul nostru, în familie sau în societate), prin care interpretăm lumea înconjurătoare şi propria viaţă. De multe ori mă surprinde cât de mare este puterea acestor asocieri, etichete, moduri/modele de gândire pe care le folosim involuntar, le luăm de bune, ca şi cum ar fi adevărul cu a mare, fără să le mai chestionăm. Oare cum ar arăta realitatea dacă am da jos aceşti “ochelari” prin care o privim sau am înceta să ne asteptam să fie exact cum vrem noi?

Dincolo de aceste gânduri, ideea articolulului de astăzi a fost inspirată de o mini-conferinţă cu Brooks Jensen, editorul de la revista de fotografie Lens Work, în care vorbea despre una din întrebările fundamentale în fotografie, dacă există un “ceva” care leagă imaginile pe care le face un fotograf  sau sunt doar o colecţie de imagini frumoase/sugestive/apreciate, dar care nu au nimic în comun. Şi de ce este important să existe acel “ceva”? Din această perspectivă, el vorbeşte despre nevoia existenţei unei structuri în activităţile creative (respectiv fotografie), ceea ce poate părea o contradicţie în termeni. Structura însemnând o temă (un cadru) care sa canalizeze creativitatea. Adică fie stabilirea unei teme (titlu) pentru un proiect şi apoi realizarea de fotografii pe acea temă, fie invers, adică găsirea unei teme, uni element comun, care leagă fotografii deja realizate.

Dar cred că întrebarea mai profundă care mijeşte dedesubtul acestor  gânduri şi întrebări este ce sens are ceea ce fac? Care este legătura dintre elementele puzzle-ului vieţii mele? Iar asta nu se învaţă din nici o revistă de fotografie. Şi până la urmă, este o problemă de interpretare pur personală; sensul nu există decât dacă îl dăm noi.

Astfel, privind fotografiile mele din ultimul an din această perspectivă, una din temele care reiese este…doi. Şi cu toate că fotografiile au această temă comună, mie cel puţin, mi se pare că exprimă lucruri diferite. Vouă ce vă spun?

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]               [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For the English version of this post go here

 

35 ways of seeing myself

Motto: Not all those who wander are lost

De multe ori mă întreabă lumea cât de personal vreau să fie blogul meu. Cât din experienţele, gândurile, sentimentele  şi viaţa mea împărtăşesc aici?

Şi eu m-am tot întrebat asta. M-am mai întrebat şi de ce fac asta, până la urmă, să scriu despre mine, ce interes poate avea pentru ceilalţi? Mai ales că nu îmi place să fiu o persoană publică, am trac să vorbesc în public, nu sunt super-sociabilă, îmi place singurătatea şi liniştea, nu am o viaţă extraordinară, nu simt nevoia să fiu văzută sau ascultată sau să conving pe cineva de părerile mele. Şi atunci de ce acest blog? În urmă cu câţiva ani ideea de a avea un blog era cum nu se poate mai străină de mine. Însă nimic nu este întâmplător. Toate deciziile şi acţiunile noastre, dar şi întâmplările care nu le putem controla şi vin peste noi, nimic nu este întâmplător. Toate ne poartă, uneori pe un drum ocolit şi plin de obstacole şi încercări, spre noi înşine, spre miezul nostru adevărat. Despre drumul acesta scriu şi fotografiez. Şi da, este personal. Drumul acesta presărat de iluzii, deturnări, imitaţii, nesiguranţă, falsuri, cosmetizări, măşti, revelaţii, influenţe, oameni şi întâmplări care ne scot din matca noastră şi ne schimbă cursul şi sistemul de referinţă, goluri, pierderi şi regăsiri.

Poate că această căutare de sine a devenit un lait motiv al timpurilor noastre, şi nu întâmplător. Acum, mai mult decât oricând, din toate părţile te asaltează modele, imagini, idei, produse, informaţii, posibilităţi şi distracţii fără sfârşit, încât de multe ori nici nu mai avem timpul şi starea de a ne opri să ne întrebăm cine suntem, ce vrem cu adevarat, dacă ce vrem ne aduce cu adevărat mulţumirea/fericirea, dacă alergăm după iluzii şi modele care se insinuează peste tot în jurul nostru sau ne urmăm propria cale şi ce înseamnă asta.

Uncertainty…Transformation…Change…Openness

Proiectul fotografic pe care vreau să vi-l prezint azi – 35 ways of seeing myself – este foarte personal. Nu urmăresc să fac fotografii în care să arăt frumos/interesant/artistic; probabil că în multe fotografii nici nu voi apărea (deci nu e o serie de autoportrete). Aş vrea să exprim vizual diverse ipostaze care mă reprezintă. Sau aş putea spune că este un jurnal in imagini al unei calatorii interioare (dacă nu sună prea pompos).

Şi sper ca prin aceasta să inspir şi pe alţii să se privească (în interior şi în exterior), să se asume, să se schimbe, eliberându-se de imagini false şi de moduri de a se privi adânc înrădăcinate şi perpetuate în timp, să se accepte. Dar nu vreau să sune totul aşa sfătos şi plin de importanţă, ca şi cum aş şti eu nu ştiu ce reţetă de fericire, până la urmă fiecare ia ce vrea şi ce rezonează cu el/ea din acest proiect, la fel ca şi din tot ce ne vine din exterior.

De ce 35? Pentru că am început proiectul la 35 de ani, când am trecut prin mari transformări interioare, de fapt a fost un proces care a început în urmă cu câţiva ani şi s-a cristalizat în anii următori. Fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine un instrument de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), aşa că am încercat să folosesc acest instrument şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele.

Revenind la întrebarea ce interes poate avea ce fac eu (sau ce face oricine) pentru ceilalţi, eu cred că atunci când exprimăm sincer experienţele noastre şi pe noi înşine, chiar şi atunci când nu sunt prea „prezentabile”, fără a ţine cont de cum ni se tot arată că ar trebui să fim (adică puternici, in control, pozitivi, de succes, etc.), de ce vor zice alţii, de faptul că s-ar putea să fim răniţi sau ridiculizaţi, atunci îi inspirăm şi pe alţii să fie autentici. Pe mine, cel puţin, asta mă inspiră. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat din cartea lui Brene Brown “Gifts of imperfection”: You have to be brave with your life so other people can be brave with theirs.

Aştept părerile şi comentariile voastre despre tema cum vă vedeţi pe voi înşivă. Sunt curioasa :)  Si apropo, v-ar plăcea să faceţi/luati parte la un astfel de proiect? Puteti lasa un comentariu mai jos. Multumesc.

Daca e marti e… Alzheimer

Săptămâna aceasta am avut ocazia să fac fotografii (ca voluntară) la un eveniment foarte fain din cadrul unui proiect despre care aş vrea să vă povestesc şi vouă.

Dl. Ion Iovescu (66 de ani), bolnav de Parkinson, aici ghid in cadrul Muzeului de Arta Timisoara, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri


Este vorba despre un proiect iniţiat şi coordonat de Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara. Nu face parte din jobul lui, a fost ideea şi acţiunea lui şi mă impresionează de fiecare dată când văd că un om doreşte să facă ceva pentru a-i ajuta ape alţii. Proiectul a debutat în urmă cu aproximativ trei ani. Iniţial, Marius a pregătit elevi de liceu (din cadrul liceului Shakespeare, unde elevii se pot înscrie într-un club de activităţi extraşcolare) pentru a fi ghizi de muzeu la rândul lor pentru alţi liceeni. De fapt, poate ghizi este poate un cuvânt prea formal.  Ei erau pregătiţi ca prin poveşti şi joc să prezinte într-un mod informal tablouri din cadrul Muzeului de Artă Timişoara, îmbinând faptele istorice şi artistice cu experienţele personale. Mi s-a părut fantastică ideea lui Marius Cornea, ca oamenii să creeze poveşti în jurul unei opere de artă, aducând astfel arta mai aproape de tineri, şi nu numai.

Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara – coordonator al proiectului Seniorii-ghizi la Muzeul de Arta Timisoara. Aici povestind si provocandu-i la un joc interactiv pe batranii din cadrul proiectului

De ce zic “nu numai”? Pentru că, după cum zicea Marius, proiectul a luat o turnură şi o anvergură pe care nu o prevăzuse la început. Ceea ce îmi dovedeşte încă o dată că atunci când faci ceva în care crezi, ţi se deschid atâtea oportunităţi la care nici nu visai la început. Liceenii-ghizi au avut ca public persoane în vârstă, care au împărtăşit poveşti despre tablouri, şi astfel proiectul s-a extins. Marius mi-a apovestit cum în urma mai multor prezentări la centre de zi pentru bătrâni şi azile, a început să lucreze cu bătrâni bolnavi de Parkinson şi Alzheimer, pe de o parte oferindu-le un program în cadrul muzeului, pe de altă parte pregătindu-i să devină ghizi muzeali pentru alţi bătrâni din aceste centre. Astfel, în fiecare marţi seniorii Alzheimer au program în Muzeul de Artă Timişoara, iar luni sau joi, seniorii cu Parkinson se pregătesc pentru rolul de ghizi.

Dna Edith Alexa (89 de ani), bolnava cu Parkinson, ghid in cadrul muzeului

Astfel, marţea aceasta (24 iulie), în urma mai multor luni de pregătiri, domnul Ion Iovescu (66 de ani) şi Edith Alexa (89 de ani), amândoi bolnavi cu Parkinson, au debutat ca ghizi în cadrul muzeului, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri 6. Ambii erau foarte emoţionaţi, poate şi din cauza numeroaşilor reporteri prezenţi, dar foarte bine pregătiţi, completând poveştile despre isotria tablourilor cu experienţa lor de viaţă. Ascultătorii, cei zece bătrâni bolnavi de Parkinson, au fost implicaţi la această prezentare prin jocuri, întrebări, mişcare. Am văzut în ochii lor surpriză, bucurie, interes, licăriri jucăuşe şi zâmbete.

Batrani bolnavi de Alzheimer, povestind despre tablourile lui Corneliu Baba

De multe ori mă gândesc, simt, când o văd şi pe bunica mea, sau alţi bătrâni, că cel mai greu de suportat când eşti în vârstă (asta dacă ai norocul să fii sănătos, ceea ce nu apreciezi decat atunci) este singurătatea, lipsa sensului, sentimentul inutilităţii, sentimentul că sunt o povară, pierderea familiei şi prietenilor (care au plecat mai repede dintre noi), şi de multe ori o aşteptare a sfârşitului. Poate că este foarte nedrept ca viaţa să fie aşa şi cred că atunci când suntem tineri nici nu ne gândim la asta. Nu-i prea fain. Dar poate că fiecare putem face ceva pentru bunicii noştri, care-i mai avem. Sau pentru părinţi. Iar acest proiect tocmai asta face, la scară mai largă. La modul concret a oferit unor bătrâni cunoştinţe de istoria artei, de ghidaj, de a interacţiona cu publicul, dar şi lucruri necuantificabile, bucurie, sens. Eu am fost impresionată de ce am văzut acolo şi am vrut să vă arăt şi să vă povestesc şi vouă.

Următoarea activitate în cadrul proiectului este o piesă de teatru inedită. Doamna Elena M. (82 ani) din Centrul de Zi Alzheimer pregăteşte acum o piesă de teatru în două acte (Partea I: TRECUTUL, partea a doua: PREZENTUL) inspirată din vizitele făcute în ultimele luni în Muzeul de Artă Timişoara de beneficiarii Centrului de Zi Alzheimer. Premiera piesei de teatru va avea loc în data de 21 septembrie, Ziua Internaţională Alzheimer, şi va fi jucată în Sala Barocă a Muzeului de Artă Timişoara, cu seniorii Alzheimer în diverse roluri. Deabia aştep să o văd :)

Dl Ion Iovescu povestind despre tablourile lui Corneliu Baba
in cadrul proiectului “Seniorii-ghizi la Muzeul de Artă Timişoara”

Eu am facut fotografii pentru acest eveniment ca voluntara. Daca doriti sa va implicati şi voi, oricat de putin sau de mult, o puteti face in Clubul Voluntarilor Muzeului. În acest sens îl puteţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

De asemenea, puteţi contribui ca acest proiect să fie cunoscut de cât mai multă lume. Astfel, puteţi spune prietenilor, cunoscuţilor sau cel mai simplu este să postaţi pe facebook aceste informaţii sau fotografii. Mulţumesc :)

 Mai multe fotografii de la eveniment aici

 

Proiectul Cititorii. Povestea din spatele fotografiei

Doamna Gloria Gravina citind “Cuore di pietra” de Sebastiano Vassali

Sincer sa va spun, cand am inceput proiectul Cititorii cel mai greu lucru asta mi s-a parut, sa abordez pe cineva necunoscut in oras, sa-i vorbesc despre proiectul meu si sa il/o rog sa o fotografiez. Nici nu stiu de fapt de ce imi era asa frica. Ca cel mai rau lucru care se putea intampla era sa refuze sa fie fotografiata. Sau sa rada de mine. Sau sa scoata toporul :) Dar nu asta ne impiedica sa vorbim cu necunoscuti. De cele mai multe ori, barierele sunt in mintea noastra. E senzatia de nesiguranta de a iesi din anturajul cunsocut. Oare vom avea despre ce sa vorbim? ce voi zice? ce va zice? Se va instala o tacere penibila? Voi reusi sa fiu funny/degajata cum am vazut ca sunt alti oameni/fotografi? (desi daca ar fi sa cunoastem statisticile pe aceasta tema, ma itnreb oare cati oameni sunt cu adevarat asa?) Voi reusi sa trec de timiditate? Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine nu e usor sa fac asta. Insa am vazut ca de cate ori am reusit sa trec peste aceste bariere, lucruri bune, la care nu ma asteptam sau nu le-am planificat se pot intampla.

Aceasta este prima persoana necunoscuta pe care am abordat-o pentru proiectul meu pentru ca am vazut-o citind in Piata Unirii. Spre surpriza mea, am descoperit ca ea este atasat cultural la Consulatul Italiei din Timisoara si o sustinatoare si admiratoare a mediului cultural din Timisoara. Am avut o conversatie interesanta si calda, si a fost o ocazie sa-mi mai exersez italiana ruginita :) Totodata, mi-a vorbit atat de frumos despre Timisoara, cum putini timisoreni/romani o fac. Si aceasta m-a facut sa ma gandesc la un alt proiect foto-documentar pe care-l am in minte de ceva timp, acela de a intervieva si fotografia straini care locuiesc in Timisoara, pentru a descoperi o perspectiva “din afara” asupra orasului, mediului in care traim. Sper ca il voi porni cat de curand!

Iata textul pe care mi l-a scris:

“Adoro questa citta perche ti da la possibilita di essere sempre in mezzo alla gente, nelle piazze bellissime, nei parchi rigogliosi, e allo stesso tempo di godere di uno spazio tutto tuo per poter stare in piacevole solitudine, magari in compagnia di un buon libro o di buona musica”

si traducerea:

“Ador acest oras pentru ca iti da posibilitatea de a fi tot timpul in mijlocul oamenilor, in pietele superbe, in parcurile pline de verdeata, si in acelasi timp de a avea un spatiu numai al tau, pentru a te bucura de o solitudine placuta, poate in compania unei carti bune sau a muzicii.”

 

Galeria cu portrete de cititori realizate pana acum aici

For the English version of this article go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]          [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Nu se intampla nimic in Timisoara

…spun unii. Si sunt gropi. Si trafic groaznic. Si e praf si poluare. Si pistele de biciclete sunt sparte si cu borduri. Si nu sunt joburi. Nici bani. Si vin alegerile si nu avem cu cine vota. Si e plin de jmecheri si copii de bani gata in jeepuri, si fitze in cluburi. Si lumea nu apreciaza cultura. Si e birocratie si coruptie. Si sunt oameni saraci si sictiriti. Si lumea arunca hartii pe jos si nu sorteaza deseurile. Si e buticuri si manele. Si daca deschizi televizorul vezi vedete de carton.

Oricat as incerca, nu pot sa fiu “hater” (am aflat si eu de curand de cuvantul asta). Adica sa demasc cu un ton cinic si superior tot ce e rau in societatea noastra. Da, stiu, trebuie ca cineva sa faca si asta, dar depinde cum o faci. Iar inversunarea, sictirul si ura nu cred ca ajuta la nimic. Dauneaza grav sanatatii si provoaca orbirea la lucrurile bune din jurul nostru, care da, chiar exista. Ma astept ca in curand cineva sa imi spuna ca vai, m-am gasit eu sa vin cu mesaje de pace si hai sa gandim pozitiv (si va asigur ca nu sunt nici hipioata, nici optimista, nici high, sunt si eu ca toata lumea, pe bune). Dupa cum stim, nici macar nu exista partea luminoasa a… lunii. As a matter of fact it’s all dark.

Asa ca as vrea sa va arat ce am vazut eu in doar cateva zile in Timisoara, lucuri care m-au facut sa zambesc si sa imi spun ca da, se intampla ceva.

“Aleea din parc” – o actiune artistica neconventionala a asociatiei culturale Ariergarda.
Poezie, jazz si arta in aer liber in parcul Adolescentei, Timisoara

Lansare de lampioane in Piata Unirii cu ocazia
Zilei internationale a lumanarilor aprinse pentru comemorarea victimelor SDA

Atelier de masti africane pentru copii la Libraria Cartea de Nisip, organizata de Centrul Cultural Francez Timisoara

Muzeu de Arta din Timisoara la Noaptea muzeelor

Si daca chiar nu am chef sa particip la nici un eveniment (care apropo sunt gratis), pot sa ies cu bicicleta prin parc

Sau pot sa beau niste apa de la fantana, si sa stau pe scaunele din Piata Unirii si sa privesc apusul. E gratis, dar priceless, cum se zice :)

Si daca chiar ma plictisesc, pot sa rog pe un necunoscut de pe strada sa ma ajute sa fac o poza traznita, a carei idee mi-a venit cand am vazut desenul de pe o poarta din oras. Apropo, asta mi se pare cel mai fain, cand reusesc sa ies din asa-zisa “comfort zone”, adica din mediul meu cunoscut si sa vorbesc sau sa fotografiez oameni pe strada (de aceea imi place asa de mult fotografia de strada). Sper sa faceti si voi asta cat mai des, numai lucruri faine se pot intampla :)

Sau poti face ceva cu adevarat extrem, sa citesti poezie in Mall…sau pe trecerea de pietoni :)

Aici i-am fotografiat pe poetii Marius Stefan Aldea si Aleksandar Stoicovici (apropo, scriu foarte fain!) pentru proiectul meu foto “Cititorii“.

Si pana la urma…nimic nu SE intampla asa, de la sine. Adica sunt oameni care organizeaza evenimente si aduc o contributie, oricat de mica, la a avea un oras mai bun. Oameni ca tine si ca mine.

Sper ca v-a placut :) Pe curand!

Mai multe fotografii din Timisoara aici

For the English version of this article go here. By the way, this was my 100th post on my blog in English. I started it on 14th of February 2009 and…I feel that I came a long way since then. Big thank you to all who followed my photo trail and encouraged me :)

Daca ai chef, spune-mi un lucru traznit pe care l-ai facut si care te-a facut sa te simti grozav. Sau spune-mi daca iti place ce se intampla in Timisoara. Poti scrie un comentariu in sectiunea de Comentarii mai jos. Multumesc :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Mici diferente si proiecte neterminate

Dupa cum spunea Vincent Vega (jucat de John Travolta) in Pulp Fiction intr-unul din superbele dialoguri din film: But you know what the funniest thing about Europe is? It’s the little differences. I mean, they got the same shit over there that we got here, but it’s just…it’s just, there it’s a little different. Cum ca olandezii pun maioneza pe cartofii prajiti in loc de ketchup, sau ca Big Mac-ul se cheama in Franta Le Big Mac iar hamburgerul Quarter Pound with Cheese e Royale with Cheese din cauza sistemului metric (?!), ca in Amsterdam politistii nu au dreptul sa te perchezitioneze sau ca in Paris poti sa-ti cumperi o bere chiar si la cinema sau la McDonalds (spre deosebire de America).

Asa am ajuns si eu in Belgia sa ma uit uimita la aceste mici diferente: ca femeile nu poarta ciorapi lungi iarna in cizme, ba mai umbla si in balerini, si asta poate e legat de faptul ca de mici copiii sunt purtati in pantaloni scurti in spate pe biciclete cand mai si ploua afara (si nici macar nu au auzit de “Inchide geamu, sa nu traga curentu’ copilu’ “), ca umbrelele au cea mai scurta durata de viata aici, ca duminica toate metrourile si trenurile sunt pline de cercetasi, ca in ciuda convingerii adanc inradacinate si des afirmate cu lehamite in Romania ca noi posedam cei mai neprietenosi vanzatorii si cea mai groaznica birocratie, Belgia este un candidat serios la locul intai, la fel si gropile din trotuare (impreuna cu colegii mei de acolo am inventat termenul de customer carelessness, si am fi putut aduna o Enciclopedia Britannica de intamplari in sprijinul acestei afirmatii), ca si acolo se fura, ca nu au perdele la ferestre, ca fiecare oras/strada/gara are trei denumiri, cate una pentru fiecare comunitate ligvistica din Belgia (de ex: Bruxelles – in franceza, Brussel – in flamanda, Brüssel – in germana, plus denumirea in engleza: Brussels) si nimeni nu se mai gandeste ca le e amenintata identitatea nationala din cauza unor placute bilingve, ca, asa cum spunea Bill Bryson in cartea lui “Neither here nor there” la care am ras non-stop: “The Flemings can’ stand the Walloons and the Walloons can’t stand the Flemings, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch.”, ca suvenirurile cu Manneken Piss (adica simbolul Bruxelles-ului – baiatul care se pişă, scuzati limbajul, dar chiar asta face de ani de zile) sunt mai mari decat insusi Manneken si asa mai departe.

Dar poate ca ce m-a uimit cel mai tare, din punct de vedere vizual – si de aceea am inceput o serie fotografica pe aceasta tema – au fost obiectele pe care oamenii si le pun in ferestrele cu sau fara perdele. Am vrut sa denumesc aceasta serie “From the outside” pentru a sugera nu doar pozitia de privitor din exterior, dar si de strain, de outsider. Cand vorbesc de decoratii in ferestre, sa nu va ganditi la flori, ci am vazut statuete, corabii in miniatura, bibelouri, caschete, papusi, palarii, vaze, jucarii, si pana si colti de fildes !! Ce este si mai interesant este ca ele sunt indreptate cu fata spre exterior, deci sunt destinate privitorilor de pe strada, ci nu locuitorilor caselor. Nu as vrea sa dau o interpretare simplista, insa e clar ca obiectele de care ne inconjuram ne reprezinta. Asa ca uneori treceam pe langa ferestre si ma gandeam oare ce spun aceste obiecte despre oamenii care locuiesc acolo? Este o intrebare pe care o las deschisa, si va las si pe voi sa va imaginati povesti.

Acesta este insa un proiect neterminat, deoarece intre timp am plecat din Belgia. Dar ca sa fiu sincera pana la capat, asta e doar o scuza. Acesta e unul dintre acele proiecte de care nu m-am tinut cu destul de multa seriozitate si incredere. Cred ca mi-am dovedit (si cu aceasta ocazie, daca mai era nevoie de inca o dovada in acest sens) ca este atat de usor (poate ca tine de natura umana, pe care o simt de cate ori imi zic ca trebuie sa merg la sala) – sa imi spun azi ploua, azi sunt obosita dupa serviciu, azi nu am chef de foto si sa treaca timpul si o idee buna sa nu vada niciodata lumina zilei. La un moment dat mi-a trecut prin minte sa realizez un proiect foto+desen+scris care se cheama “Mic tratat de idei nerealizate”. Din ce am vorbit cu mai multi oameni pana acum, as avea material cat pentru o enciclopedie. Insa deocamdata si acest Tratat asteapta in sertarul cu idei momentul oportun, sa vedem daca va veni.

Intrebare: M-as bucura daca ai vrea sa-mi impartasesti o idee grozava pe care ai avut-o, dar nu ai pus-o niciodata in practica. Te invit sa lasi un comentariu mai jos. Multumesc :)

 

For the English version of this post go here