Ce lipseste

Articol publicat la liternet

IMG_6756

Ştiţi filmuleţul The missing piece? Aţi simţit şi voi că lipseşte ceva, dar nu prea ştiaţi ce?

Ani de-a rândul am căutat şi eu acea bucăţică lipsă. Am căutat-o în oameni, am căutat-o călătorind, am căutat-o în senzaţii tari sau rutină liniştitoare, am căutat-o plecând în tot felul de locuri, am căutat-o încercând tot felul de reţete sau modele care nu mi s-au potrivit, am căutat-o în disciplină, în muncă, în schimbări repetate, am căutat-o făcând tot felul de lucruri “interesante”, dar poate am căutat-o mai ales în oameni. Nu am găsit-o. Şi sentimentul că nu sunt întreagă m-a urmărit ani de zile.

Însă, ca şi în acest filmuleţ, simt că acea bucăţică lipsă, acea aşa-zisă imperfecţiune, care de multe ori doare, mă face să privesc lumea cu smerenie şi înţelegere, mă face să fiu atentă la tot şi toţi, nu doar la ce m-ar putea întregi. Accept că sunt incompletă, dar e frumos aşa. Încă mai caut, dar măcar acum ştiu unde caut, în interior, ci nu în exterior. Mă mai lovesc de câte un zid, mă mai luminează un fluture, mai vorbesc cu o floare, mă mai rostogolesc înainte şi cad în vreo groapă, dar cu toată căutarea asta, şi aparenta lipsă, de curând m-a izbit un sentiment, ca o revelaţie. A fost după ce m-am întors dintr-o excursie de două zile la Herculane, unul din locurile mele de suflet, alături de oameni de suflet. Apoi m-am întors la apartamentul meu luminos şi colorat, cu flori şi pisică, la jobul pe care stiu ca o sa-l schimb la un moment dat, la oraşul in recosntructie, la bicicletă, la fotografii (care m-au uimit şi pe mine, chiar eu le făcusem, aşa de frumos fusese acolo?), la aprecierea sinceră din partea unor oameni pe care încă mi-e greu să o primesc (de ce?), la prieteni, la cărţi, la scris, şi chiar la solitudinea mea…şi mi-am dat seama că în urmă cu câţiva ani îi invidiam pe oamenii care erau cum sunt eu acum, care trăiau cum trăiesc eu acum. Ceea ce în urmă cu câţiva ani îmi părea că ar fi o parte din bucăţica mea lipsă, acum aveam sau eram, doar că nu mi-am dat seama. Înaintasem ceva pe drum. Adică nu e mare lucru, bucăţica lipsă eram chiar eu. Viaţa mea acum reflectă cine sunt eu cu adevărat. Poate pare puţin lucru, dar pentru mine e mare. Ce lipsea era să fie eu însumi, să trăiesc asta, cu toate imperfecţiunile sau bucăţelele mele lipsă.  Ce lipsea era: să spun adevărul tot timpul, să simt recunoştinţă pentru tot ce am, să nu mă cramponez de ce vreau şi de ce nu am, să fotografiez şi să scriu, adică să-mi asum darurile, să cred în Dumnezeu, să cred în mine, să stau cu durerea mea până mă limpezesc, să spun te iubesc fără să aştept să mi se răspundă la fel înapoi, să iert, să simt că am sens, să simt, să fiu cu totul deschisă către oameni, să învăţ să mă bucur de fiecare zi. După cum vedeţi, nu e nimic în exterior. Şi căutarea continuă…

Cred că dacă nu am avea o bucăţică lipsă, am fi cu adevărat incompleţi.

4 thoughts on “Ce lipseste

  1. Ciprian

    Buna
    Niciodata nu am privit ca si “o bucatica lipsa”, intotdeauna am privit acel ceva ca pe un proces de descoperire personala, de cand eram adolescent.
    La un moment dat am realizat ca eu sunt mult mai mult decat constientizez, asa am invatat sa am incredere in mine, pentru ca oricum doar impreuna cu mine pot sa parcurg drumul vietii mele, asa ca “incomplet” si “eu” nu au mai aparut in aceeasi propoziti, nu din mandrie, ci din rationamentul ca nu pot evaua ceva ce nu cunosc.
    Pentru am ma cunoaste m-am purtat in situati critice, si nu pot sa zic nici acum ca am inteles tot ce s-a petrecut atunci si tot ce am vazut din mine, deci constientizarea personala a sinelui nu tine de expunerea lui, ci de deschiderea noastra de a “vedea”, asa ca mi se pare tot mai firesasca aceasta stare de necunostinta de sine pe care o vad ca pe o masura a “maturitatii” si a “inaltimii” / “profunzimii” (in cazul de fata ma refer la acelasi lucru prin cele doua cuvinte antagonice) cu care ne purtam prin viata.

    Reply
  2. Luiza

    Ce bine ca lucrurile care ne lipsesc sunt uneori diferite, uneori aceleasi:)
    “Love does not consist of gazing at each other, but in looking outward together in the same direction.”

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *