Mini proiect: incojurul lumii mele in 7 zile

Aş vrea să vă spun că acest proiect a apărut într-un moment sclipitor de inspiraţie, că a avut o idee bine definită în spate, dar adevărul e că totul a pornit de la o cădere, de la frică, de la îndoială. Îndoială legată de fotografie, dar şi mai adânc, de ce fac în viaţă, de sensul meu, de mine.

Nu e prima dată când am momente din acestea. Şi sunt sigură că nu sunt singura. Ce am învăţat din căderile mele este că, pe de o parte, trebuie să trec prin ele, să le trăiesc, să simt tot ce e de simţit, oricât de dureros sau neplăcut ar fi şi oricât aş vrea să scap cât mai repede de: tristeţe, lipsă de sens, gol,  singurătate, îndoială, frică, invidie, furie, să nu fug sau să încerc să trişez, să sar peste trăirile mele, să le bag sub preş sau să caut un substitut care să mă facă să mă simt mai bine temporar (cum ar fi shopping, facebook, călătorit, alţi oameni, internetul, să fiu ocupată, saving the world şi atâtea altele). Pe de altă parte, ce am mai învăţat este că niciodată nu voi primi ajutor din exterior, nu se va întâmpla ceva bun, dacă nu fac eu în primul rând efortul, lupta, de a mă ridica singură din interior. Nu merge să stau în deznădejde şi teamă, în “bula” mea, după ziduri de protecţie şi să aştept să fiu salvată. Adică trebuie să acţionez. Să acţionez ca şi cum. Ca şi cum nu mi-ar fi frică, ca şi cum aş avea încredere. Sau ca şi cum aş crede înainte de a primi dovezi, de exemplu. Iar când fac un pas în acest sens, oricât de mic, e incredibil cum încep să se întâmple lucruri bune, încep să vină spre mine oameni, oportunităţi, blocajul e depăşit, viaţa curge. În spatele fricii sunt emoţii care se revarsă, e entuziasm care se cere exprimat şi împărtăşit, e bucurie care aştepta să iasă la suprafaţă, e regăsită conexiunea cu mine şi cu ceilalţi. Toate erau chiar acolo în momentele cele mai negre, doar că nu aveam acces la ele. Şi tot uit asta…Evoluţia noastră ca oameni nu este un proces liniar, are suişuri şi coborâşuri. De fapt căderile m-au învăţat cel mai mult. Nu există evoluţie fără căderi.

Aşa a fost şi acest mini-proiect de 7 zile prin care voiam să explorez lumea mea. Un pas mic, o încercare de a face ceva, de a mă ridica. Nu ştiam ce voi fotografia, însă am luat aparatul cu mine în fiecare zi şi am lăsat fotografiile să vină la mine.

Luni: pisica

Locuiesc cu o pisică care…este exact opusul meu, dar care imi este foarte draga. Îmi testează limitele şi răbdarea zi de zi, însă m-a învăţat multe lecţii. Nu am învăţat-o eu pe ea să fie cuminte şi să mă asculte, însă mă învaţă ea să mai şi zgârii din când în când şi să mă manifest aşa cum sunt. Însă probabil cea mai importantă lecţie este că nu trebuie să fii supus pentru a fi iubit. Nu trebuie să fii ascultător, să faci pe plac, să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Dimpotrivă, iubirea adevărată presupune a fi liber.

Marţi: Hai Hui

Poate că nimic nu e mai ucigător pentru spiritul omului decât rutina şi obişnuinţa. Le simt şi eu, iar în unele zile pur şi simplu nu am chef să ies de la lucru şi să merg acasa sau să fac “treburi” sau alte chestii de pe o listă cu multe liniuţe. Aşa că îmi iau bicicleta sau maşina şi ies…hai hui 🙂 Asta am făcut marţi. Adică nu ies prea departe, doar ies din oraş un pic, să văd cerul neîngrădit de blocuri, să respir spaţii întinse, să simt vântul şi culorile câmpului, să văd cum dispare soarele după linia curbă a orizontului, să privesc norii. Pretextul e să fotografiez, dar nu e asta cel mai important.

Miercuri: Atenţia

A fi atentă, a privi cu atenţie lumea din jurul meu: acesta e poate unul din lucrurile care îmi colorează şi îmi înfrumuseţează şi îmi schimbă cel mai mult zilele, oricum ar fi ele. Chiar şi o zi cu ploaie şi frig, cum a fost această miercuri nu e o zi pierdută, în care să te bosumfli şi zgribuleşti. Până şi o simplă tufă plouată, dacă te apropii de ea cu atenţie, îţi revelează mici minuni, ca aceasta.

Joi: Eu

Unul din subiectele cel mai greu de fotografiat, şi până la urmă de văzut, de înţeles, de acceptat sunt chiar eu. Unori îmi dau seama că felul în care mă văd eu (în mintea mea) nu are legătură cu realitatea, însă îmi determină realitatea în mod profund.  In mod ciudat, atunci cand ma fotografiez, parca ma vad mai bine

Vineri: Activităţi zilnice, mici plăceri

Două dintre lucrurile pe care le fac aproape în fiecare zi sunt scrisul şi a sta în aer liber. În timpul sătămânii normal că nu reuşesc să ies în natura “adevărată”, dar chiar şi o ieşire de jumătate de oră în parc, sau să merg pe jos, oricum ar fi vremea, mă umple de energie. Mai văd un copac, mai ascult o pasăre, iar acum că e soare am parte şi de această mică plăcere, una din senzaţiile mele preferate, de a fi cu picioarele goale în iarbă. Iar despre scris nu cred că mai trebuie să…scriu 🙂

Sâmbătă: Părinţii

În mod normal sâmbăta şi duminica sunt pentru relaxare, însă în acest proiect, tocmai pe ultimele zile am ales (au venit la mine, de fapt) şi subiectele cele mai greu de fotografiat şi de abordat. În această poză mă ţin de mână cu mama mea. Normal că fiecare vede într-o poză ce vrea, însă titlul (interpretarea) pe care i-am dat-o eu este: Iubeşte-ţi părinţii aşa cum sunt.

De multe ori, irascibilitatea, acuzaţiile, ţinerea de minte a răului, înstrăinarea, lipsa conversaţiilor adevărate sau a comunicării, dar şi a afecţiunii sunt norma după care funcţionează atâtea familii. De multe ori, să fim sinceri, nu vorbim cu adevărat cu părinţii noştri. Dar ce am învăţat eu, după ce mi-am pierdut tatăl, este că una dintre cele mai importante misiuni în viaţa asta (dacă vrem să creştem cu adevărat) este de vindeca şi reface relaţia cu părinţii, aşa cum se poate (nu la modul ideal) şi a-i iubi aşa cum sunt.

Duminică: Ceilalţi

Duminică mi-am dat seama că încă nu “ieşisem” din lumea mea, pe care am cutrierat-o în cele şase zile dinainte. Aşa că în ultima zi a proiectului am ales poate sarcina cea mai dificilă: să agăţ un tip :)))) Glumesc. Nu vreau sa ma iau şi să mă luaţi aşa în serios 🙂 E vorba de fapt despre a aborda o persoană necunoscută şi a-i cere să o fotografiez. Oamenii mă văd în general foarte sociabilă, însă nu-mi este uşor să mă conectez cu alţi oameni. Aşa că duminică am vrut să încerc să depăşesc nişte bariere sociale şi personale (timiditate, politeţe, ziduri de protecţie, a sta în zona de confort, izolarea care dă iluzia de siguranţă, etc.) care mă împiedică de multe ori să mă deschid si să mă conectez cu alţi oameni.

Şi aşa micul meu proiect a ajuns la final. Încă mă întreb de ce mi-a venit chiar ideea asta de proiect, însă cred că cel mai mare curaj, pentru mine cel puţin, este să spun adevărul despre cine sunt, ce simt, ce gândesc.

Aşa că după ce v-am povestit atâta de lumea mea, sper să vă inspire să exploraţi lumea voastră cu atenţie şi cu o privire proaspătă şi curioasă şi să faceţi propriile proiecte, nu neapărat fotografice şi să le împărtăşiţi cu ceilalţi. Povestea (adevărul) fiecăruia contează.