Prin munții Țarcu

Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane sunt locurile mele de suflet. Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori. Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.