Lectia: cal, vaca, floare, cer, copac, nor, biserica, munte, acasa, scris

– Şi cum vi se pare pe la noi?

Eu şi prietenii mei deabia apucăm să bâiguim un frumos, foarte frumos, când doamna pe care am întâlnit-o pe cărarea din pădure ce cobora din satul Scarisoara, cărând în spate o desagă legată cu sfoară, ne taie vorba zicând:

– O fi frumos, da’ grea-i viaţa p-aicea, muncă din zori până noaptea, cu un adorabil accent local. Măcar de-am avea un drum ca lumea, dar numa’ pe jos putem merge. Şi-i dă urcat mult de la şosea. Şi curent numa’ de la generator îi, cine are, câteva ore pe zi.

Eu îi dau dreptate, dar încerc să-i spun că pentru noi, care trăim la oraş printre griuri de blocuri şi şosele, care ne petrecem atâtea ore înţepeniţi la un birou la lumina calculatorului, cu creierul asaltat de imagini şi informaţie, verdele ăsta viu, dealurile pe care urcăm gâfâind, poienile cu flori în care ne trântim uitându-ne la cer, priveliştea munţilor albi crenelaţi, lipsa semnalului la telefon, a internetului şi a zgomotului de trafic este o binecuvântare.Şi doamna înţelege, cu un zâmbet luminos, care nu pare să fie amărât de acea viaţă grea.

– Şi eu am o casă mai jos la Domaşnea (sat prin care trece şoseaua şi trenul), dar când stau două săptămâni acolo simt că mă sufoc şi mă întorc aici.

Şi asta mă face să mă gândesc cât de ciudaţi suntem noi oamenii, cum locul în care ne-am născut ne atrage şi ne respinge, vrem să-l lăsăm în urmă ca pe o haină veche care ne-a rămas prea mică şi demodată, şi totuşi trăieşte în noi mai presus de voinţa noastră cu care credem că putem controla totul. Poate că e adânc în noi de generaţii dorinţa asta (pe care, ca pe atâtea alte lucruri, o luam de-a gata) de a căuta o viaţă mai bună sau mai uşoară, care ne împinge înainte, dar apoi e în noi şi partea aceea fragilă cu care ne bucurăm şi iubim, care nu dă doi bani pe confort şi bunăstare, pe reţete de fericire prefabricate şi care strigă dinăuntru la noi împotriva inerţiei şi apelor stătute.

Poate că voi cei care mă cunoaşteţi sau aţi mai citit blogul meu, ştiţi că şi eu am locuit mult timp în străinătate şi m-am întors în România, aşa că subiectele astea: ce înseamnă acasă, plecare-reîntoarcere apar frecvent în ceea ce scriu.

Şi după cum descopăr tot mai mult pe masura ce scriu, şi scrisul ăsta e ca un animal salbatic pe care nu prea-l poţi controla, se smuceşte şi te duce în locuri unde nu te aşteptai, pe care le descoperi uimit, si uneori scapă şi se îndepărtează şi mi-e frică că nu se va mai întoarce. Eu pornisem la începutul paginii cu intenţia clara de a vă povesti despre excursia la Herculane şi drumeţiile pe care le-am făcut de acolo.

Dar in ciuda acestei deviaţii în scris, sper că mai sunteţi aici 🙂 astfel încât să pot să vă povestesc (şi să vă îndemn să mergeţi pe acolo dacă nu aţi fost deja) despre Cheile Ţasnei, nişte chei sălbatice şi spectaculoase, unde am fost de atâtea ori deja, însă nu m-am săturat încă de priveliştea lor.

Dar şi despre satul Scarisoara, un sat cu doar patru-cinci case de lemn răsfirate şi o biserică mică, albă, la care se ajunge numai pe jos, urcând pe nişte scări de lemn proptite de pereţii de stâncă (vezi fotografia de mai jos) şi apoi trecând peste dealuri şi pajişti, de jur împrejur cu panorama superbă a văii Cernei şi a munţilor Mehedinţi. Iar noi, ca nişte copii veniţi de la oraş, vorbeam cu vacile care se uitau la noi uimite, încercam să mângâiem caii sperioşi lăsaţi liber la păscut şi dădeam biscuiţi la câinii care păzeau turmele de capre, ca să nu ne mai latre. Nu neg, cred că e foarte grea viaţa prin acele sate, eu sigur nu aş putea locui acolo, însă pentru o zi am umblat pe dealurile verzi pline de flori, pe sub copacii de un verde crud, pe sub cerul schimbător, care prevestea furtună și m-am simțit într-un alt fel acasă, în natură.

Scaritele de lemn pe care se ajunge la satul Scarisoara

Cheile Ţăsnei