Jurnalul liniștii

De câteva zile nu auzisem deloc muzică. Nici zgomot de trafic, zumzet de terase sau forfotă de magazine. Doar foșnetul copacilor care semănau cu plopii. Ca un cor în surdină. Ca niște pietricele pe care le rostogolești în palmă. Când adia vântul fiecare frunză se mișca în ritmul ei, ca o mânâ micuță care flutura spre mine. Sau spre cine se uita. Iar atunci când copacii tăceau sau vocea lor era mai firavă, se auzea de dincolo de ei vuietul inconfundabil al mării. Noaptea mai ales, ca un organism gigantic care respira, se umfla în valuri și împroșca stropi sărați, pe care-i respiram cu nesaț.

Era început de septembrie și dimineața când mă trezeam și ieșeam din cort se simțea aerul rece, cu miros de toamnă și sfârșit de vacanță. Da, vacanța era pe terminate. Aproape trei săptămâni am călătorit cu cortul prin țară și am făcut vreo trei mii de kilometri într-o călătorie care a avut câte ceva din toate: drumeții pe munte, baie în lacuri montane, istorie din plin la cetățile săsești din Transilvania, stat la mănăstiri, locuri cunoscute ca Transfăgărășanul și mai puțin cunoscute cum e Cârțișoara.

Și ultima oprire: pe plaja din Krapec (Bulgaria), un sat unde nu e mai nimic, doar plaja aproape pustie care se întinde pe kilometri întregi. Mai în glumă mai în serios, spuneam că aici avem program de sanatoriu. Ne culcam devreme, când se înnopta, ne trezeam odată cu soarele, mâncam puțin și lejer, aveam program de înnot, de plimbare pe plajă, de alergare și de citit, plus un somn bun la prânz, când soarele era prea puternic pentru a sta pe plajă.

În condițiile acestea de „Odihnă și tratament”, cum sunau sloganurile din stațiuni pe vremuri (deh, odihnă activă și tratament cu liniște) am intrat în alt ritm. Tot ce am trăit anul acesta, tot ce am citit, tot ce am gândit, tot ce am încercat, tot ce am reușit și tot ce nu am reușit, toate s-au așezat la locul lor și au căpătat un sens care s-a distilat în niște gânduri-lecții de luat acasă și de ținut minte.

Nu am nevoie de atâția bani

Cea mai grea lecție. Mai ales în ultimii ani, de când lucrez pe cont propriu și s-a dus orice siguranță financiară. Am mai scris de atâtea ori despre asta și am primit această lecție în mod repetat. Dar degeaba. Când am clienți și câștig ceva bani, mă simt bine, viața-mi zâmbește, am încredere în viitor. Când nu, mă apucă demoralizarea, teama, neîncrederea. Rațional știu că lucrurile se compensează și se așează, dar emoțional, nu. Și e așa greșit să-mi pun încrederea în…bani. E și absurd, dacă stai să te gândești. Cum vin, așa se duc și îi putem pierde într-o clipă. De multe ori banii sunt ca un lanț, care e foarte greu de rupt. O povară care ne îngreunează, dar care care ne dă senzația de libertate și putere.

În concediul acesta am pornit din start cu ideea că vom avea un buget restrâns (foarte!). Așa că ne-am adaptat și nu ne-a lipsit nimic. Am stat la cort, am mâncat din traistă, nu am cumpărat suveniruri. Dar acasă tot timpul mă trezesc că-mi trebuie ceva: nu știu ce chestie pentru casă, nu știu ce haine la reduceri, aș vrea să renovez, aș mai vrea un dulap, aș vrea niște pantofi de toamnă, aș vrea…o casă?! Și o canapea nouă, dacă tot a venit vorba. Și un obiectiv mai profi pentru aparatul foto. Și uite așa, lista dorințelor e nesfârșită. La fel și nevoia de bani. Și stresul că nu-i am.

Lipsa banilor m-a obligat să nu-mi doresc așa de multe. Ce lecție bună! Doar că uneori uit și iar mă ia valul. Așa că învăț din nou și din nou să mă opresc, să aștept să-mi treacă entuziasmul inițial și pulsația dorinței de a avea, de a cumpăra, apoi să mă întreb de ce am nevoie de fapt. Și mai ales să nu uit să fiu mulțumită cu ce am.

Nu am nevoie de atâtea haine

În concediu am avut un rucsac de haine din care nu am purtat tot. M-a izbit din nou gândul, care-mi tot dă târcoale de ceva ani, că nu am nevoie de atâtea haine (și atâtea lucruri în general). Simplitatea (care e și cuvântul anului pentru mine) e din nou cuvântul cheie. 

Cumpăratul din magazinele second hand sau măcar uitatul constituie o formă de relaxare și o mică bucurie, de ce să nu recunosc? Și nu doar pentru mine. Sunt uimită cum oamenii stau la coadă dimineața în fața magazinelor second, în zilele în care când se aduce marfă. Mai țin minte cum și în Belgia sâmbăta dimineață era o mega aglomerație în magazinele de haine (și nu numai) de parcă lumea nu ar mai fi avut ce să îmbrace. Nici eu nu făceam excepție. Asta nu mai era o nevoie. Dar ce era? De fapt întrebarea e mai amplă: de ce cumpărăm (nu doar haine) dincolo de nevoile noastre?

Cu fiecare bluziță drăguță („parcă a fost făcută pentru mine”) sau echipament  super ieftin pentru munte („era păcat să nu îl iau”) sau haină pe care am luat-o doar pentru că nu voiam să plec cu mâna goală din magazin, dulapurile au început să dea pe afară, s-au umplut saci pe care-i țineam sub pat, și eu tot sufeream de sindromul „acum n-am cu ce să mă îmbrac”.

A trebuit ceva timp până am recunoscut față de mine că am o problemă și am încercat să mă opresc. Așa că am procedat exact ca atunci când m-am lăsat de fumat sau de cafea. Într-o zi, am hotărât că gata, nu mai intru deloc în magazine second sau la reduceri. Ca orice dependență, când te oprești brusc, dai în sevraj. Detaliile sunt de prisos. Apoi am început procesul renunțării la mare parte din hainele pe care le acumulasem. Era greu să mă despart de ele. Cheltuisem atâta timp, energie și bani ca să le cumpăr, acum cheltuiam o groază de timp și energie ca să mă despart de ele.

Da, ne atașăm de haine, de obiecte, de achizițiile noastre, la fel cum ne atașăm de realizările noastre. Iar până la urmă ne trag în jos și ne încarcă, ne consumă foarte multă energie. Când am renunțat la o mare parte din haine, m-am simțit așa de ușurată! Am simțit-o pe pielea mea: cu cât am mai multe lucruri (nu doar haine), cu atât am mai multe gânduri (cu ce mă îmbrac, cum le potrivesc, unde le pun, ce mai trebuie să cumpăr ca să le asortez, etc.) și cu atât îmi provoacă mai multă împrăștiere a minții.

Nu sunt adepta minimalismului. Nu aș putea avea niciodată o casă din aceea ca în reviste, cu o canapea fancy având deasupra o pictură modernistă pe care n-o înțeleg, două rafturi scălâmbe pe care stau câteva cărți aranjate estetic și o chestie decorativă scumpă de design, un dulap cu umerașe răsfirate, fiecare cu o singură piesă de îmbrăcăminte. Da, îmi place să mă îmbrac frumos, dar cu siguranță o casă supra-aglomerată și dulapuri care dau pe afară nu e mediul în care aș vrea să trăiesc. Așa că încerc să tind spre echilibru (totuși, uneori mai am nevoie de anumite lucruri) și simplitate și e așa de greu!

Nu am nevoie de atâta mâncare

Ce m-a uimit în concediul acesta a fost cât de puțină mâncare am avut nevoie și ce ușoară m-am simțit așa. Nu mi-a fost niciodată foame și am avut destulă energie pentru urcat pe munte, alergat sau umblat toată ziua.

Am plecat de acasă cu ceva conserve și borcane în traistă, iar la câteva zile cumpăram legume și fructe proaspete, pâine, lapte și brânză. Aș vrea să spun că am cumpărat doar produse bio și tradiționale de la țărani, însă nu i-am găsit întotdeauna sau era prea scump pentru bugetul nostru restrâns, așa că am cumpărat și de la supermarcheturi și magazine sătești care ne-au fost în drum. De vreo două ori, când ne-am nimerit în orașe, am mâncat meniul zilei cu două feluri la un local „împinge tava” și mi s-a părut un super răsfăț. Dar de obicei micul dejun consta într-o salată mare cu de toate, mâncată în fața cortului, în aer liber, iar prânzul consta într-o conservă de carne sau de fasole și o roșie împărțite la doi, urmată de o napolitană, stafide sau un măr la desert. Uneori am avut norocul de a găsi afine și merișoare pe munte și am mâncat direct din tufe, până ni s-au înnegrit mâinile și limbile. Atât.

Acasă nu pot zice că mânânc foarte mult. Însă acum, cu meniul acesta restrâns, mi-am dat seama că la fel cum achiziționez haine nu doar de nevoie, așa mânânc nu doar de foame. Mănânc din obișnuință, de oboseală, de stres, pentru a sătura probabil un alt fel de foame, mai adâncă decât instinctul.

E bun la ceva concediul ăsta: că mă scoate din ritmul obișnuit de fiecare zi și mă face să privesc mai clar lucrurile și obiceiurile mele de acasă.

La fel cum prea multe obiecte mă încarcă, așa și prea multă mâncare mă îngreunează, îmi face mintea mai confuză. Însă nu doar prea multa mâncare, ci și această căutare a mâncărurilor fine și a tabieturilor îmi risipește energia și puterile și până la urmă nu îmi aduce ceva în plus. 

Îmi vine în minte ce spunea Alain de Botton în cartea „Consolările filozofiei” în eseul „Consolare pentru lipsa banilor”, care pornește de la filozofia lui Epicur: 

„Dacă suferim pentru că ne lipsește mâncarea sau îmbrăcămintea, trebuie să avem suficienți bani pentru a le cumpăra. Dar suferința este un cuvânt prea puternic pentru a descrie ce se îmtâmplă dacă suntem obigați să purtăm o haină tricotată obișnuită în locul uneia de cașmir sau să mâncăm un sandviș în loc de fructe de mare”

Pe lângă asta, mi-am dat seama că m-am săturat de toată frenezia asta de a mânca și trăi „bio”. Da, normal că e bine să mânânci cât mai sănătos, dar parcă grija asta pentru sănătate devine disproporționată în raport cu grija pentru alte aspecte ale vieților noastre. Îmi aduc aminte ce spunea părintele Baștovoi într-o conferință, că sănătatea a devenit un nou idol, căruia îi dedicăm o mare parte din resursele și viața noastră. Dacă mă uit numai cât de mult s-a dezvoltat sectorul de afaceri de „well-being” și câți bani înghite, tind să-i dau dreptate. Deci revin la nevoia de simplitate și în ceea ce privește mâncarea. Din nou cuvântul acesta complicat.

Nu am nevoie de atâta internet

Am încă un telefon vechi, fără acces la internet, deci fără facebook și celelalte aplicații. Probabil că o să-mi iau unul în curând. Ăsta e viitorul și nu mă pot pune cu el. Iar apoi, chiar e util de multe ori. Cum e și internetul. Mai ales când vreau să împărtășesc cugetările mele deștepte pe site 🙂 Am mai făcut experimente cu renunțarea la internet și facebook, dar până la urmă ideea e de echilibru și folosire cu moderație și discernământ, nu de renunțare totală. De asemenea, mi se pare foarte important ca din când în când să „postesc”, adică să mă abțin de la folosirea internetului și mai ales social media, la fel cum postesc de la mâncare, tocmai pentru a-mi curăța corpul și mintea de prea multă mâncare, informație sau imagini. Dar și maimult, pentru a mă disciplina și a rupe lanțul dependenței de like-uri și aprecieri. 

Cum am stat la cort în concediu, am fost aproape tot timpul în aer liber. Parcă nici nu-mi dădusem seama cât de mult stăteam înăuntru și în fața calculatorului în zilele obișnuite de acasă. Și cât de mult îmi schimbă starea mentală și fizică. În aproape trei săptămâni de concediu nu am intrat deloc pe net. Și a fost așa de bine. Ba nu, am intrat de câteva ori pe telefonul soțului ca să caut direcții de drum și cazare. Și atunci mi-a fost și mai clar ce impact are asupra mea – de ceață mentală, de deconectare de la sine, dar și de la ceilalți. Chiar e o lume paralelă, ireală de multe ori, care mă absoarbe și mă secătuiește.

Un alt efect al absenței internetului a fost…că mi s-a făcut dor de oameni. Cum nu am prea vorbit la telefon, cum nu mai vedeam toată ziua postat pe facebook ce face, unde merge, ce mânâncă și ce gândește fiecare, am început să mă întreb, cu dor, oare ce mai face prietenul sau prietena aceea. Deabia așteptam să vin acasă să ne întâlnim, să povestim, să-i văd pur și simplu. Mi-am adus aminte și de ce spunea părintele Pantelimon într-un interviu foarte fain “Când oricine e la distanță de un click, nici nu ți se mai face dor”. Chiar așa. Dorul înflorește în absență. Iar internetul ne dă doar iluzia de prezență. Și atunci nu ne mai întâlnim cu oamenii.

Nu e nevoie să dau atâta indicații 

Nu-mi place să recunosc asta. De când m-am căsătorit s-a activat în mine o genă necunoscută până atunci: gena de soție. Sau de gospodină. Bine, bine, trebuie să spun cuvântul pe șleau: cicălitoare.  Doar uneori …zic eu. Când locuiam cu mama, nu înțelegeam de ce era așa o mare problemă că tăiam pâinea pe mușamaua din bucătărie, că nu-mi aliniam pantofii la intrare, că nu puneam oalele sau hainele la locul și de ce trebuia să-mi indice tot timpul asta. Ei bine, acum fac și eu la fel. Soțul meu s-a resemnat, spune că așa sunt femeile. Nu e drept!

Văd de multe ori prin magazine, pe stradă cupluri sau în tot felul de situații, cum oamenii dau indicații aproape maniacal unii altora: fă asta așa, nu pune aia acolo, ia-o pe acolo, nu parca acolo – însoțite din păcate de o mare iritare legată de faptul că celălat nu face lucrurile cum „trebuie”. Vă sună cunoscut? Paradoxal, cu cât oamenii sunt mai apropiați, cum e relația dintre soți sau părinți-copii, cu atât oamenii își dau seama mai ăuțin de efectul devastator al acestei cicăleli și cu atât sunt mai puțin dispuși de a se abține. În timp ce cu ceilalți oameni sunt politicoși și foarte îngăduitori. Dar să nu vorbesc prea mult de ceilalți, pentru că devine ca vederea acelui proverbial pai din ochii aproapelui, în timp ce nu văd bârna din ochiul meu.

Însă am aflat rapid că atunci când stai la cort e aproape imposibil să păstrezi ordine. Pe bancheta din spate a mașinii au fost aruncate lucruri diverse: prosoape, haine, pliante, veselă…spre oroarea soțului meu (soții vor ca tot timpul mașinile să fie ordonate și curate… iar șosetele să locuiască unde vor ele). În campingul din Krapets am găsit un scaun pliant abandonat, cu spătarul rupt, pe care l-am proptit de un copac și a fost un loc minunat de citit sau de băut bere (nu eu). În jurul nostru atârnau prosoape și haine la uscat. Parcă eram plecați cu șatra. În cort aveam haine de zi și de noapte, saci de dormit, lanternă, creme, cărți, șosete și te miri ce. Deci un haos total pentru standardele mele de ordine.

Așa că am renunțat să fac ordine. Am fost silită să recunosc prin practică și observație directă că lucrurile nu au o ordine precisă a lor pe care o cunosc doar eu, ca pe un adevăr suprem și trebuie să-i luminez și pe ceilalți, care altfel nu s-ar descurca. Bine, deci lecția este: mai puțină cicăleală. De aprofundat. 

Îmi vine în minte maica Siluana, așa drăguță și mucalită, care povestea într-una din cărțile pe care le-am citit în concediu (Doamne, unde-i rana?) cum ea era așa de liniștită și spirituală când era o simplă maică, dar când a fost făcută stareță, a început să se enerveze din orice nimic. De exemplu când o soră punea un pahar pe mobilă și acesta lăsa semne, exploda. Cum era posibil să facă așa ceva, oare nu-și dădea sema cât era de greșit?! Ea spune cu umor „eram centrată pe mobilă, nu pe persoană”.

Așa suntem încercați și noi, în relațiile cu ceilalți. Acolo se testează răbdarea și iubirea noastră. Iar căsnicia îți oferă din plin astfel de teste, zilnic chiar. Așa că asta nu trebuie să uit nici eu. Oricât mi-ar plăcea ordinea, până la urmă nu trebuie să fie obiectele și odinea lor mai importante decât persoana de lângă mine.

Uneori nu trebuie să fac nimic, nici măcar fotografie

Unul din lucrurile care se întâmplă atunci când lucrezi ceva care te pasionează e că nu mai ai niciodată concediu. Înainte, când lucram în joburi obișnuite, mi-era foarte ușor în concediu sau chiar în weekend să nu mă gândesc deloc la muncă. Dar de când munca pe care o fac este legată de vocația mea, nu am mai avut timp liber. Adică mi-am cărat ideile, planurile, gândurile referitoare la muncă și în concediu, în weekenduri, la întâlniri cu prietenii, în timp ce găteam sau mergeam, chiar și în somn. Chiar dacă nu am muncit efectiv, în mintea mea am muncit la ceva. Așa că în acest concediu mi-am propus să-mi las toate ideile și planurile acasă și să nu fac nimic în acest sens. 

În articolul anterior vorbeam despre răbdare, despre timpul necesar pentru coacerea ideilor noi. Când îmi vine ideea unui proiect nou, despre care știu că e bun, aș vrea să îl pun imediat în practică. E greu pentru mine să aștept.  E greu să nu fac nimic. Nimic, vorba vine. Adică să trăiesc pur și simplu, fără presiunea realizării unor planuri. Fără o listă de lucruri de făcut. Uneori, cele mai bune idei se nasc și cresc după un timp în care nu fac nimic. Așa cum semințele au nevoie de un timp în care stau în pământ, în întuneric și liniște, așa și ideile au nevoie de timp, fără a trage de ele, fără a le forța să se realizeze înainte de vreme, fără a te stresa că nu s-au împlinit deja. Un timp gol, ca un pământ fertil care se așterne peste ele. 

Însă oricât am vrut să stau la soare și să nu fac nimic, nu am putut. Am citit. Am citit un roman, o carte despre fotografie și o carte duhovnicească. Toate m-au inspirat și într-un fel sau altul, m-au ajutat să-mi așez gândurile (chiar și referitoare la fotografie). Deși nu mi-am luat aparatul foto cu mine, n-am fost complet ruptă de fotografie. Uneori a face fotografie presupune și să citești (orice), să te documentezi, să te gândești, să privești fotografic sau…să nu faci nimic. Iar când mă mânca mâna (sau ochiul), mai luam telefonul soțului și făceam poze cu el (de aceea, toate pozele din articol sunt făcute cu telefonul).

Așa că învăț să dau timp proiectelor. Și fotografiei. Și scrisului. Pentru acest articol, de exemplu, semințele au apărut în concediu, în timp ce stăteam la soare, în timp ce ascultam marea, în timp ce mă plimbam sau înotam. Le-am rumegat în minte vreo două săptămâni după ce m-am întors acasă, în timp ce găteam, în timp ce umbram cu bicicleta, în timp ce puneam rufele la spălat. Mi-a mai luat încă o săptămână ca să scriu textul și să-l revizuiesc, printre prelucrat poze pentru clienți și alte munci. Cu atât mai mult o carte sau un proiect nou are nevoie de timp de coacere.

Totul sau nimic

Iar în final, am simțit că toată relaxarea, toată liniștea, toate cărțile, toate lecțiile, toate lucrurile interesante pe care le-am văzut, n-ar fi avut nici o valoare dacă în tot acest timp n-aș fi avut grijă și de sufletul meu. Dacă nu l-aș fi hrănit, dacă nu mi-aș fi dedicat timp pentru rugăciune, pentru Dumnezeu. E cercul care închide totul în el, care dă sens tuturor experiențelor mele, țesătura invizibilă care adună firele vieții și trăirilor mele. Am simțit din nou că fără asta nu aș fi nimic. 

Până la urmă pentru ce sunt toate „nu”-urile de mai sus? Pentru că atunci când îmi ocup prea mult timpul cu mâncare, haine, internet, ordine și pisălogeală și toate gândurile asociate cu acestea, nu îmi mai rămâne energie și spațiu interior pentru ce contează cel mai mult de fapt.   

Liniștea

În ultima zi la Krapets, ne trezim la 6 ca să prindem răsăritul pe plajă. E destul de noros și bate un vânt rece. Mai sunt câțiva oameni care au ieșit, ca și noi, să vadă cum iese soarele din mare. Ne așezăm pe niște șezlonguri întinse pe plajă, ne tragem glugile pe cap și așteptăm să se ridice norii de la orizont. Spre noi vine alergând un câine mare, maro. Se așează pe toate cele patru labe fix în fața noastră și latră puternic. Încercăm să-i zicem cuțu-cuțu cât mai prietenos sau să-l ignorăm, dar ne e un pic frică. Ce liniște, ce răsărit? Câinele nu pare să știe de toate astea. Mă ridic încet și iau un ciot de lemn aruncat de mare pe plajă. Când i-l arăt câinelui, începe să țopăie de bucurie și să dea din coadă: „hai, joacă-te cu mine”, pare să-mi spună. Asta voia. Îi arunc ciotul de lemn în depărtare și aleargă împrăștiat după el, nu-l vede, sapă în nisip, se rostogolește, îl prinde într-un final și mi-l aduce înapoi alergând. Scena se repetă. Ar putea face asta la nesfârșit.

Între timp se ridică soarele deasupra norilor și începe să se încălzească. E așa bine să simt soarele pe piele după frigul de dimineață și parcă mi se înmoaie mușchii și oasele. Câinele aleargă departe, pe plajă și nu se mai întoarce la noi. Probabil că a găsit alți tovarăși de joacă.

Se aude din nou doar murmurul valurilor și al vântului. Și foșnetul copacilor care seamănă cu plopii, în depărtare. O să-mi lipsească liniștea aceasta acasă. Probabil că și acolo o să apară un câine insistent, metaforic, care o să tragă de mine sub forma dorințelor, banilor, zgomotului, abuzului de internet, presiunii sociale și o să încerce să mă facă să uit că depinde doar de mine să îmi creez liniștea, să trăiesc în propriul ritm, după propriile principii, oricât de greu ar fi de învățat și oricât o să mai exersez (și eșuez) la ele. Într-un fel, de aceea am și scris, ca niște urme lăsate în nisip pentru a regăsi drumul către liniște. 

Sau, după cum spunea mult mai frumos Mihai Șora: