Cele mai citite articole, Despre fotografie, creativitate, inspiratie, Eseu

Câteva gânduri despre fotografie, claritate și moarte

E ianuarie dar nu e zapadă, însă se simte aerul rece și înțepător de iarnă. Sâmbătă dimineața devreme nu e nimeni la pădure și totul e așa de liniștit. Mergem cu pași repezi ca să ne încălzim și respirațiile noastre se transformă în aburi. Aveam aparatul foto la mine pentru că speram să fotografiez căprioare – o dorință mai veche de-a mea, să mă întâlnesc cu animale sălbatice în sălbăticie, care poate ține de un sentiment de basme din copilărie. Însă nici de data asta nu apare nici una. Soarele se ridică tot mai mult și e așa de plăcut să umbli prin aerul proaspăt și liniște. Începe să apară câte un om cu un câine, care păre așa de fericit să fie lăsat liber să zburde pe acolo, ca și omul probabil. Mai apare câte un alergător răzleț, tăcut și hotărât, care pare că se încăpățânează să înainteze încă un metru și încă un metru, gâfâind.

Mă uit în jur la pădurea despuiată, aproape monocoloră, care nu arată prea îmbietor, și mă întreb ce ar fi de fotografiat aici. Chiar dacă nu fac nici o fotografie, îmi zic, totuși e așa bine că am venit.

Atenția care te face să vezi

Și atunci îmi atrage atenția ceva. La nici zece metri de la drum, în desișul pădurii, se vede o cruce. Pare veche și nu are nici un nume pe ea. O cruce albă, cu vopsea albă cojită, ușor aplecată într-o parte. Mai mult decât apariția aceea neașteptată, mă uimește mai degrabă faptul că nu o văzusem niciodată până atunci, deși trecusem de atâtea ori pe acolo.

Dar nu era prima dată când mi se întâmpla asta, ca în locuri bătute de zeci de ori să descopăr prin fotografie lucruri pe care nu le văzusem niciodată până atunci. Cred că atunci când fotografiez sau chiar și când plec cu intenția de a fotografia, intru într-o stare de atenție concentrată în care parcă eu mă șterg iar totul în jur devine foarte clar și pot vedea lucruri care altfel îmi scapă. E ca și cum aș fi la vânătoare (nu că aș fi fost vreodată, dar îmi închipui că așa este). Poate nu degeaba în engleză actul de a fotografia se cheamă și „shoot”, adică a trage sau a împușca.

Uneori ajută să pornesc cu intenția de a fotografia un anume subiect pentru că atunci scanez împrejurimile căutând ceva specific. Însă de multe ori mi s-a întâmplat să plec pregătită să fotografiez un anume subiect, dar fie fotografiile pe care le-am făcut nu sunt cele pe care mi le închipuiam sau fotografiile cele mai bune nu sunt cele cu subiectul pe care-l planificasem, ci altceva, ce a apărut în mod neașteptat pe parcurs.

Darurile iernii

Însă aș vrea să revin la acea cruce și la faptul că nu o văzusem până atunci. Pe lângă problema atenției de mai sus, era și o explicație logică: de cele mai multe ori fusesem pe la pădure primăvara, vara sau toamna, când frunzișul, tufișurile crescute printre copaci, vlăstarii și vegetația haotică de la sol făceau un zid prin care era imposibil să vezi prea departe în pădure, în afară de cărările bătute. Însă iarna totul era golit, despuiat, uscat. Deși nu avea verdele luxuriant al verii, exuberanța înflorită a primăverii sau intensitatea colorată a toamnei, iarna – mai ales așa, fără zăpadă – oferea pădurii o claritate, o simplitate, o sobrietate. Și poate un alt fel de frumusețe, dacă îți îndrepți atenția asupra ei să o vezi. Și să o fotografiezi.

Această cruce îmi aduce aminte ce se spune, că iarna este anotimpul morții, pentru natură, al somnului (pentru cei care preferă să nu-i spună moarte), o perioadă necesară însă pentru a pregăti învierea din primăvară.

Și atunci mi-a venit în minte ceva ce citisem nu de mult despre darurile iernii: „But for me, winter has an even greater gift to give. It comes when the sky is clear, the sun is brilliant, the trees are bare, and the first snow is yet to come. It is the gift of utter clarity. In winter, one can walk into woods that had been opaque with summer growth only a few months earlier and see the trees clearly, singly and together, and see the ground the are rooted in. […] Winter clears the landscape, however bruttaly, giving us chance to see ourselves and each other more clearly, to see the very ground of our being.” (Parker J. Palmer – Let your life speak)

Moarte și claritate

Iar asta m-a făcut să mă găndesc că la fel cum iarna oferă claritate peisajului pădurii, așa și iernile metaforice ale vieților noastre – adică întâlnirea cu moartea, în diverse forme: moartea celor apropiați, perspectiva propriei morți, dar și morțile de pe parcursul vieții, când moare o parte din tine, o perioadă din viață, un anume tu – îți oferă o claritate care altfel îți scapă.

M-am confruntat cu mai multe morți de-a lungul anilor: tata, bunicii, prieteni foarte buni și toate și-au lăsat urmele și lecțiile lor. Iar anul trecut o nouă moarte, a cuiva din familie. La fel ca de fiecare dată, la început e doar durerea, sentimentul acut de absență și de a nu îmi veni să cred că ieri era și azi nu mai este.

Dar apoi, deși atunci poate nu mi-am putut da seama, este și un timp când totul pare a fi despuiat, devastat, măturat, toate detaliile vieții mele aglomerate reduse la zero. Și aici vine și o mare claritate, dacă aș putea să o primesc, să nu mă închid și să mă amorțesc de durere. Sunt ca și o pădure desfrunzită în care pare că nu va mai veni primăvara niciodată. Dar în care văd cu o claritate surprinzătoare sau chiar supărătoare…tot.

 

Deșertăciunea deșertăciunilor

Îmi aduc aminte că în ziua aceea, când moartea a venit pe neașteptate (pentru că tot timpul speri că mai întârzie o zi), aveam un program foarte aglomerat, ca de obicei: trebuia să rezolv tot felul de chestii pentru casă și lucru, voiam să merg la o conferință și poate la încă un eveniment seara, să mă întâlnesc cu cineva și mai știu eu ce. La aflarea veștii a fost ca și cum toate au căzut la pământ, totul a fost măturat ca de un vânt puternic. Dar și mai ciudat, absolut toate și-au pierdut brusc importanța. Nu îmi mai doream și nici nu mai trebuia neapărat să fac nimic din toate astea. În momentele acelea am avut senzația de „deșertăciunea deșertăciunilor”.

M-am gândit la zilele mele obișnuite, la cum alerg de multe ori în prea multe direcții și mă răspândesc în prea multe activități și mă epuizez. Știu că nu e doar problema mea. Lumea în jur pare să aibă sentimentul aceasta acut al lipsei de timp, al alergăturii, al epuizării. Astea sunt vremurile. Dar totuși, mă întreb din nou și din nou ce este important din tot ce fac, ce este necesar? Dar nu doar asta, ci toate deșertăciunile de nemulțumiri, supărări și certuri, judecăți și înverșunări, la care ținem atât de mult și care din perspectiva morții nu au absolut nici o însemnătate.

Ce este important?

De ce doar din perspectiva morții pot avea claritatea aceasta care mă face să văd prin desișul vieții mele… „to see the very ground of our being”  – adică să văd esența, fundamentul vieții mele, …„to see ourselves and each other more clearly”, să mă văd pe mine cu o claritate care e deranjantă de multe ori și asta să mă facă să-i vad și pe ceilalți mai bine, adică mai cu blăndețe și să văd că sunt exact ca și mine. Să mă facă să văd că timpul petrecut cu ei este foarte scurt de fapt și că trebuie să iubim și să iertăm fără amânare, cât mai putem.

Și apropo de ce este important, îmi vine în minte și fragmentul din Psalmi (Ps. 38)

„Grăit-am, cu limba mea: „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu,
Și numărul zilelor mele, care este, ca să știu ce-mi lipsește.”
Iată, cu palma ai măsurat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta.
Dar toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază.
Deși ca o umbră trece omul, în zadar se tulbură.
Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele.
Și acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul?
Și statul meu de la Tine este.”

E ciudat că ne întoarcem spre Dumnezeu doar când ne e greu (sau poate nici atunci) și întotdeauna rugăciunile de cerere au mai multă greutate și inimă decât rugăciunile de mulțumire, de exemplu. Pentru că atunci când ne merge bine noi gândim că e meritul nostru, iar când ne merge rău, e vina Lui.

Dar ce este și mai ciudat, că uneori, după ce durerea și șocul trece, ne întoarcem la ale noastre. Viața pare să-și intre din nou în drepturi, cu toată forța rutinei și necesităților zilnice. În inima noastră, în loc de o rană care înflorește, se transformă în încă o ușă închisă, încă o durere care ne amorțește sau ne împietrește în loc să ne schimbe radical. Ne umplem din nou viața de alergături și distracții (distrageri) pentru că este greu să stai în claritatea aceea a iernii.

Simplitate

Și totuși, în zilele mele obișnuite de acum, am rămas cu o tânjire după simplitate. Poate că aceasta este răspunsul meu la întrebările de mai sus: ce e important,  cum aș vrea să trăiesc, cum mă port cu cei din jur, în ce-mi investesc timpul și energia…

Vreau să spun DA și să spun NU (mai ales) în tot ce fac, din perspectiva acestei clarități aduse de o iarnă a vieții. E greu să spui Nu. Tocmai pentru că îmi pasă atât de aparențe. Da, din inimă și nu, cu fermitate. Simplitate este și cuvântul anului 2018 pentru mine și cred că va fi greu să-l învăț, să-l trăiesc.

„In mezzo del camino di nostra vita”

Când eram mai tânără am privit altfel întâlnirea cu moartea, moartea celor dragi, care a fost un șoc și o durere mult prea greu de dus atunci. Și nu m-am gândit niciodată la moartea mea, părea așa de departe și ireală. De data aceasta, am avut și o altă perspectivă.

Nu la mult timp după acea moarte, anul trecut, am împlinit 40 de ani. Probabil știți că tot timpul suntem întrebați mai în glumă, mai în serios „Și cum te simți la ani?”. Iar răspunsul vine, de obicei „Exact la fel”, adică nu percepi schimbarea vârstei ca pe un prag după care și altceva se schimbă. Însă acum, a fost un moment interesant, pentru că răspunsul nu a mai venit automat, nu mă mai simțeam „exact la fel”.

Mi-am adus aminte de Dante, care la 40 de ani a scris Divina Comedia (nu că aș fi citit-o), care dintotdeauna m-a fascinat cum începe – mai ales în italiană sună așa frumos: „In mezzo del camino di nostra vita…”. Adică în traducere literarăLa mijlocul de drum al vieții noastre m-am fost găsit într-o pădure-adîncă: pierdusem drumul drept prin văi sihastre”.  Că tot vorbeam la început de pădure…

Nu mai e timp de pierdut

Eu nu mă avânt așa de departe să spun că am avut o criză existențială la 40 de ani sau că m-am rătăcit printr-o pădure adâncă (deși simbolic vorbind…rătăcirea mea și a noastră e mare de multe ori… și neștiută, dar nu am eu rolul să vorbesc despre asta). Dar mi-am dat seama cu o mare claritate pentru prima dată că sunt și eu „la mijlocul de drum al vieții noastre”. Sau cine știe, poate mai puțin de jumătate mai am, asta nu o pot ști sau determina eu. Nu e un gând funebru. Ci e un gând care m-a scuturat în cel mai bun sens. Mai am așa de puțin timp să fac toate lucrurile la care visez, pe care le simt și le germinez în mine de prea mult timp, dar și mai important, să trăiesc, să fiu mai aproape de idealul meu.

E greu să-mi păstrez hotărârea aceasta. Uneori mă apucă deznădejdea în legătură cu neputințele mele, nemulțumirea în legătură cu ce este în jur, mă împiedic din nou și din nou de firea mea introvertită, de timiditatea mea (cel mai greu lucru de acceptat la mine și cu care mă lupt mereu și știu că nu o să se schimbe vreodată), îmi pierd curajul și iar amân, dar știu că trebuie să fac ceva. Acum. Pentru că nu e timp de pierdut. Și ține doar de mine.

Ca la 40 de ani…

Și încă un gând, tot așa la 40 de ani: acum este cea mai bună perioadă a vieții mele. Știu că de multe ori am remarcat doar uitându-mă în urmă că o anumită perioadă a fost frumoasă. Probabil așa ne gândim cu noastalgie la tinerețe sau copilărie. Dar acum chiar îmi dau seama de asta la timpul prezent. Am absolut tot ce îmi trebuie și deja asta e așa de mult: sunt sănătoasă, am unde să stau (și mai mult decât atât, mă simt acasă, chiar dacă e un apartament de două camere la bloc), am o căsnicie frumoasă, fac o muncă care îmi place și simt că pot dărui ceva prin ea (deși de multe ori e așa de greu), am prieteni (cu care poate nu petrec destul timp), mama e aici și e sănătoasă, sunt într-o vreme și un loc unde e pace. Așa că vreau să mă opresc mai des pentru a aprecia asta (și să nu-mi doresc mai mult, prea mult) și mai ales să mulțumesc. Pentru că nu poate dura la nesfârșit. Cred că aceasta este perspectiva care îmi dă simplitatea după care tânjesc. Și asta nu se poate învăța decât cu trecerea anilor. Nu poți ști sau aprecia lucrurile aceastea când ești tânăr și poate că asta îmi place cel mai mult la vârsta aceasta.

Din nou la fotografie

Am pornit de la o plimbare prin pădure și fotografie și am ajuns la viață și la moarte. Dar nu mi se pare nimic neobișnuit aici. Fotografia nu este separată de viață, se hrănește din ea, din complexitatea ei și a noastră, ca oameni și din asta face parte și moartea. Nu e un subiect de care să fugi. Așa că închei cu un citat din cartea lui Brooks Jensen, „Despre fotografie cu dragoste”: „Fotografia este cea mai tehnologizată dintre toate domeniile artei și mecanismul ei interior este seducător. Însă dacă sperăm să producem artă cu mijloacele de care dispunem, lucrurile ce vor trebui să ne guverneze cu adevărat atenția nu vor fi cele care țin de tehnologie. Vor fi lucruri ce țin de sfera uimirii, a tainei și a profunzimii interioare”. 

Pentru mine o fotografie cu o cruce veche din pădurea desfrunzită a declanșat un întreg șir de gânduri și conexiuni despre… profunzimea vieții, până la urmă. Poate că altora nu le va zice nimic, până la urmă aprecierea fotografiilor este așa de subiectivă. Dar cred că e important ca atunci când fac fotografii să pun acolo ce este important pentru mine. Să încerc să pun ceva ce ține de acea uimire și taină. Cu siguranță nu o să reușesc tot timpul, dacă voi reuși vreodată, dar asta e calea pe care aș vrea să merg.

 

Please follow and like us:

1 thought on “Câteva gânduri despre fotografie, claritate și moarte

  1. Draga Claudia,

    Asta cred ca e e cel mai frumos dintre articolele pe care le stiu de la tine.
    E foarte clar, simplu si frumos, ca frigul sanatos al unei zile de iarna.
    Si in mod cert m-a atins in acelasi punct sensibil in care tu ai ajuns sa procesezi imaginea crucii, caci au inceput lacrimile sa-mi curga si nu se mai opresc.
    Am zile cand ma gandesc nostalgic la viata mea dinainte, la vremurile fara griji materiale si presiuni de om adult, dar apoi revin si-mi dau seama cat de recunoscatoare trebuie sa fiu pentru ce am acum.

    Despre timiditate stiu si eu destule, eu am combatut-o cu exact opusul ei, adica devenind brusc super sociabila, insa in ultimii ani, revin catre primul meu eu, cel introvert. Imi dau seama insa ca introvertul timid si extrovertul dornic sa cunoasca oameni pot trai impreuna foarte bine atata timp cat nu te mai lupti cu timiditatea, ci pur si simplu…o imbratisezi.
    Cand renunti s-o mai vezi ca pe o infirmitate si o accepti ca pe o trasatura de caracter si nimic mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *