Eseu, Povesti de suflet

Arta neîncrederii în sine

Întotdeauna am crezut că atunci când îți găsești vocația ești fericit, împlinit și urmează un drum destul de drept în continuare, în sensul că nu nu se mai schimbă și nu mai pierzi ce ai găsit. Asta era pe vremurile când eu nici măcar nu-mi puneam problema vocației (ci doar simțeam frământarea adâncă legată de neaflarea ei) și mă uitam cu jind și cu oarecare invidie la oamenii (puțini) care păreau să o fi găsit.

Exact cum întotdeauna am crezut că până la 40 de ani ești un om așezat, încrezător în sine și în puterile sale, cu o muncă bine definită la care ești bun și tot crești, cu o stabilitate financiară și familială, pe scurt, că ți-ai găsit rostul și locul.

Hai să încerc să bifez pe această listă:

– Om încrezător în sine și în puterile sale: X (și totuși, de multe ori am fost foarte puternică)

– Muncă bine definită:  ??? (credeam că da, dar poate totuși nu)

– Stabilitate financiară:   X

– Familie:  Da (dar fără copii)

– Mi-am găsit vocația și sunt fericită: ??? (într-o oarecare măsură da, iar fericirea adusă de asta nu seamănă cu ce îmi închipuiam)

– Mi-am găsit rostul și locul: ….. whatever that means

Deci din această listă am mai multe semne de întrebare, puncte puncte, dar-uri și X-uri. Poate că fac acest bilanț pentru că mă apropii de 40 de ani în câteva săptămâni și am avut surpriza ca unele răspunsuri legate de munca mea și vocația mea, la care am asudat mult în ultimii ani și am încercat din toate puterile să le pun în practică, nu sunt răspunsurile finale și iarăși trebuie să schimb ceva, să mă readaptez. De ce mă preocupă acest subiect al muncii? Pentru că munca și vocația a fost tema centrală a ultimului an, cel puțin, din viața mea. Nu e cel mai important lucru din viață, dar totuși, dedicăm atâta timp și energie muncii și e șansa noastră de a dărui ceva de valoare lumii (la scară oricât de mică), încât găsirea vocației și a unei munci care să se potrivească cu cine ești, cu ce talente și abilități ai este foarte importantă.   

Ce muncesc?

Poate că nu toată lumea știe, în urmă cu un an am decis să fac pasul decisiv și să-mi înființez mica mea afacere bazată pe fotografie, cursuri, scriere, ghidaje turistice și în general chestii creative, pe care le-am descoperit cu greu dar cred că la asta sunt eu bună pe lumea asta. Dacă nu ai lucrat niciodată pe cont propriu, este foarte greu pasul acesta și l-am făcut cu multă teamă dar și cu multă speranță și am dat totul. Acum nu mai aveam scuza că e doar un hobby, nu mai puteam să amân toate planurile și visele mele în legătură cu ce mi-ar plăcea să fac, nu mai aveam plasa de siguranță a unui alt job, era „totul sau nimic”. Mă laud, se și cheamă foarte fain afacerea (încă am probleme să-i zic „afacere”): Obiectiv Creativ :)

După un an în care am muncit foarte mult la asta (nu se vede întoteauna) și cu multe emoții și piedici de depășit – pot zice că a mers binișor, având în vedere că din muncile creative nu te îmbogățești peste măsură și nici nu era ăsta scopul. Doar că întodeauna se pot întâmpla lucruri neprevăzute când ești pe cont propriu. De exemplu, în ultimele luni, la un curs pe care am vrut să-l țin și a fost ceva muncă de organizare și concepție nu s-a înscris nimeni (au fost oameni interesați, dar până la urmă nu au făcut pasul final). Apoi, din diverse motive independente de mine, unii clienți pe fotografie s-au răzgândit sau nu au avut timp să le fac poze, sau eu mai știu ce, așa că la mine două-trei renunțări din acestea au însemnat că în două luni la rând nu am avut salariu. Și în continuare perspectiva arată cam la fel, incertă. Până la urmă detaliile concrete ale nereușitelor mele în afacere nu contează. Ele pot îmbrăca orice formă, în orice domeniu, nu doar al muncii.

La bine și la rău

Obiectiv (creativ :) ) vorbind, lucrurile astea se întâmplă în orice afacere, sunt perioade mai bune și mai proaste. Când am început, știam asta și mi-am asumat-o. Dacă chiar voiam salariu stabil (și mare, preferabil) și la dată fixă, mă angajam undeva și nu îmi mai băteam capul cu drumul ăsta, care de fapt este foarte greu și nesigur.

Problema este că în orice muncă pe cont propriu, dar mai ales în muncile creative, unde pui mult din sufletul tău acolo, orice eșec sau nereușită te doare, te dărâmă dacă nu ești bine ancorat, te îmbolnăvește de-a dreptul (fizic – boli, oboseală cronică, etc – sau psihic – anxietate, insomnii, depresii).

Știu că ar trebui să împărtășim doar poveștile de succes ale noastre și pozele cu zâmbete, dar asta nu este o poveste de succes. (deși eu cred că am avut mult de câștigat din ea, mai mult poate decât dintr-o poveste de succes). Poate că mă apropii de 40 de ani și nu am prea bifat nimic de pe lista realizării, dar faza faină când îmbătrânești este că începi să cunoști cu ce te confrunți și începi să te cunoști pe tine și cum să te descurci când te lovește ceva din senin.

Așa că în ultima vreme, cu toate aceste eșecuri, însoțite de această nesiguranță teribilă a traiului, m-am trezit roasă de neîncredere în sine (my good old friend). Da, chiar e un vechi prieten neîncrederea în sine, însoțită de îndoială și teamă – niște demoni care își scot capul atunci când este mediul propice și te lucrează fin în punctele vulnerabile cu întrebări „bine-intenționate” de genul: „Oare nu ar trebui ca până la 40 de ani să fi scăpat de neîncredere în sine? De îndoială, de teamă, de timiditate?” „Oare de câte ori mai trebuie să-ți reevaluezi drumul, până când?”. „Nu ar trebui să ai o carieră până acum?”

Semnele vremurilor

Cred că toate astea zic ceva nu doar despre mine, ci și despre generația mea. Mă refer mai ales la muncă/vocație, dar nu numai. Normal că există excepții, dar văd des în jurul meu la cei care acum avem de 35-40 de ani această neîncredere în sine cronică (mascată foarte bine de altfel în multe cazuri), nehotărârea, confuzia, sentimentul de neadaptare, faptul că ne-am săturat să lucrăm în joburi care nu ne reprezintă, că doar acum începem să ne întrebăm sau să facem lucruri care ne plac sau poate încă nu știm care sunt, sau ne descoperim talentele, dar ne e teamă să le manifestăm.

Cauzele sunt multe și oricum nu sunt sociolog pentru a analiza o generație, dar cred că se vede cu ochiul liber că noi am trăit în două sau chiar trei lumi complet diferite: comunismul, tranziția și un fel de post-capitalism. Valorile fiecărei lumi au fost total opuse și întoarse pe dos. În comunism nivelarea personalității, în tranziție banii, corupția, minciuna, în post-capitalism interesul personal, realizarea materială. Însăși lumea din jur a suferit o schimbare dramatică, iar asta a introdus niște fracturi în dezvoltarea noastră.

Nu am apucat să ne formăm în nici una din lumi. Eram copii pe vremea comunismului, dar am văzut totuși că lucrurile pot sta și altfel, cum e să nu ai totul la dispoziție, așa că acum nu ne mai duce de nas așa ușor capitalismul cu toate promisiunile lui de bunăstare și libertate. Uneori parcă le-am dori totuși, dar știm că au un preț mare, de multe ori îl plătim, dar nu reușim să ne simțim parte din lumea aceasta.

Nu suntem nici ca generația bunicilor noștri, care aveau o forță interioară incredibilă, o neclintire care i-a ajutat să treacă prin niște situații mult mai grave decât cele cu care ne confruntăm noi: război, foamete, deportare, închisoare, naționalizare, sărăcie și multe umilințe, pierderi și lipsuri. Ei aveau un „fir roșu”, o continuitate, o trăinicie a caracterului, un bun simț, care era dată fie de o credință în Dumnezeu neabătută și neviciată de îndoiala și așa-zisă libertate de alegere a lumii moderne,  fie de modelele de viață solide, de valori bune prin tradiție sau familie.

În vremurile comunismului au fost ucise (și la propriu) toate modelele și valorile, iar acum…nu zic că nu sunt oameni de valoare, dar cred că modelele pe care le promovează societatea, care sunt cele mai vizibile, din păcate, sunt de ne-urmat!

Pe de altă parte, sunt și semnele vremurilor, în mod global. Alvin Toffler spunea încă din 1970 în cartea sa devenită celebră „Șocul viitorului” cum condițiile de viață, de muncă, de relaționare se schimbă atât de rapid încât oamenii nu pot face față acestui ritm accelerat al schimbărilor (și din anii 70 încă s-a mai accelerat), nu se pot adapta și suferă de un șoc, numit șoc al viitorului care vine peste ei (asta foarte pe scurt).

Și totuși, nu vreau să zic că suntem o generație „de sacrificiu”, nu vreau să mă victimizez istoric. Cred că tocmai faptul că am trăit în lumi așa diferite ne dă o complexitate, o sensibilitate, o percepție mai fină, o înclinație spre idealuri. Provocarea este să construim ceva bun cu aceste trăsături, pentru că se poate. Cred că acum, când ne apropiem de 40 de ani începem să ne recuperăm pe noi înșine și să creem ceva bun în viețile noastre, în societate.

Gânduri salvatoare

Dar cum ziceam mai sus, pe măsură ce îmbătrânești, în fine, dacă ești atent la ce se întâmplă în interior tot timpul și e o practică de ani de zile, devii tot mai sensibil și poți recunoaște stările, sentimentele și ce încearcă să-ți spună. Acum mă simțeam exact ca în urmă cu cinci-șase ani când mă întrebam „încotro?”. Dar acum părea să îmi fi stabilit drumul, după ce îmi luase atâția ani ca să găsesc răspunsul acesta. Iarăși trebuia să schimb ceva? recunoșteam semnele schimbării, semnele că eram împinsă din interior să schimb ceva. Iar schimbările nu sunt ușoare, vin întotdeauna însoțite de neliniște, teamă, instabilitate, neîncredere și chiar insomnii, depresii și mai mult.

E interesant că în vremuri de restriște, când ești sub apăsare, în derivă, în greutăți, se trezesc și forțe nebănuite în tine, înțelegere mai adâncă și răspunsuri salvatoare. Chiar de curând am găsit întâmplător un citat din Anais Nin care spunea că „Lucrurile bune se întâmplă oamenilor sub presiune”. Oare așa să fie?

Dar da, în perioada aceasta de neliniște, de frământări, de îndoială mi-au venit multe gânduri bune.

În ciuda neputințelor tale

Primul este de fapt o sămânță de doar câteva cuvinte plantate în urmă cu câțiva ani în urma unei conversații cu un părinte care mi-au revenit acum la suprafața memoriei ca un gând salvator și călăuzitor:  „Așa cum unii au un handicap fizic, tu ai un handicap psihic și trebuie să ți-l asumi și să faci tot ce poți mai bine”. Bineînțeles, nu vreau să mă compar cu cei care au un handicap cu adevărat, serios, dar în sensul de deficiență, de „ciobire” a ființei, și neîncrederea, timiditatea excesivă, îndoiala sunt niște handicapuri. Și am înțeles acum, din nou, că trebuie să fac ceva cu ele, în ciuda lor. Adică nu să aștept să-mi treacă, să fiu all perfect and shiny, ci să acționez așa cum sunt acum. Nu trebuie să-mi bat capul cu tot felul de soluții (cum abundă în lumea modernă) de vindecare, de perfecționare, care să-mi rezolve neîncrederea și orice defect aș mai avea, nu vreau programe care-mi promit că o să fiu fericită, o să am succes, și bani și iubire.

Eșecul te smerește

Acesta este un alt gând bun și lecție bună, pe care sper să o țin minte. Eșecul, lipsa banilor, lipsa aprecierii, inscuccesul, toate te smeresc, dacă nu le lași să te dărâme. Smerenia este esențială nu doar la nivel personal, dar mai ales în artă (nu că eu aș face nu știu ce artă, dar mă refer la orice demers creativ) pentru că arta nu este despre tine, ca artist, ca să culegi laurii aprecierii, ci ca să creezi ceva cu sens, care dăruiește ceva de valoare oamenilor, care recuperează ceva din frumusețea lumii.

Și apoi este și un test pentru ce vreau de fapt să fac, este un test de curaj dacă aleg să merg mai departe, dacă aleg să-mi urmez vocația și atunci când e greu. E și o problemă de discernământ pentru a înțelege în ce direcție să merg. Dacă era ușor, toată lumea făcea asta  :)

Eșecul te mai învață compasiunea. Cu cât treci prin mai multe greutăți, cu atât ești mai sensibil și înțelegi mai bine când alții trec prin același lucru.

Banii și aprecierea

Despre subiectul banilor am tot scris, m-am tot gândit la el, am învățat lecția the hard way. Dar se pare că este o lecție care se prinde cel mai greu: faptul că nu ai succes material (în bani sau apreciere) în munca ta nu înseamnă că munca nu este de valoare. Sau că tu nu ești bun la asta. Este greu de înțeles și de asimilat această lecție pentru că totul în jur îți spune contrariul. Totul se măsoară în bani.

Pe de altă parte, mă gândesc că dacă aș câștiga mai mulți bani, m-aș rispi și mai mult în chestii materiale (mai țin minte cum era când lucram în Belgia) și toți confirmă, cu cât ai mai mulți bani, cu atât consumi mai mult, și cu atât ai mai multe probleme la care să te gândești și lucruri după care să alergi.

Nu doar eu

Un alt lucru pe care l-am înțeles foarte bine acum este că nu trebuie să îmi pun toată încrederea doar în mine. Ci în Hristos. Că atunci când e greu, trebuie să mă rog mai mult. Funcționează. Iar asta nu presuspune pasivitate. Acum probabil v-am pierdut pe mulți, dacă mai era cineva pe aici :) pentru că acesta nu e un subiect prea popular în zilele noastre, de fapt niciodată nu a fost. Dacă ziceam să fac niște afirmații sau meditații sau mai știu eu ce, era mult mai acceptat. Dar fie și așa.

Atunci când îmi pun toată încrederea doar în mine, când cred că ceea ce fac, viața mea este doar rezultatul forțelor și efortului propriu – pentru că acesta este modelul modern – atunci la greu o să dau cu capul și o să cad foarte de sus. Este așa de evident că viața noastră nu depinde doar de noi (dacă ne uităm la subiecte mai mari, gen pe cine întâlnești, sănătatea, copiii, moartea, dar și în cele mai mici, doar că acolo nu e așa de evident). Și apoi, când te părăsesc forțele proprii, ce mai faci?

Cicluri de viață ale muncii creative

Am înțeles, de asemenea, că nu trebuie să mă țin cu dinții de o idee, de o muncă. Mai ales într-o muncă creativă nu mai există stabilitate și continuitate, trebuie să te adaptezi și să te reinventezi din când în când. Am înțeles că și vocația poate fi ceva care se schimbă, nu complet, dar se mai adaugă o latură conexă, se mai diminuează alta. Încep să simt că sunt cicluri de viață pentru ceea ce muncim, chiar și atunci când este ceva care ne place, care este chiar vocația noastră. Nu poți să te așezi bine mersi că ți-ai găsit vocația și acum gata, asta faci pentru toată viața. Am găsit ideea aceasta foarte bine exprimată la David Whyte „A work emboldens us for a while and then, if do not envigorate and reimagine our participation, it begins to enclose us and slowly starve our spirit. Good work done in the same way for too long or done in the wrong way for any amount of time, eats away our sense of being right with the world. Often, in order to stay alive, we have to unmake a living in order to get back to the living we wanted for ourselves. It is this cycle of making, desintegration and remaking that is the hallmark of meaningful and creative work.” (David Whyte – Crossing the Unknown Sea. Work as a pilgrimage of identity)

Este adevărat, doar că este foarte greu să te tot reinventezi, să îți reevaluezi munca, să o iei de la capăt. Cred că noi oamenii avem o dorință așa de mare de stabilitate și siguranță, iar ce presupune acest fel de muncă creativă merge împotriva instinctelor noastre.

Iar acesta este și ultimul gând care cumva a țâșnit din adâncurile mele în aceste timpuri nesigure și de schimbare în care, după cum spuneam, îți găsești și resurse nebănuite: NU O SĂ RENUNȚ NICIODATĂ! Oricât de greu ar fi.

 

PS: Fotografiile fac parte dintr-o serie de autoportrete zilnice pe care le-am realizat în luna august anul acesta în cadrul unui mic proiect creativ pe care l-am inițiat împreună cu un grup pasionat de fotografie (va urma)

10 thoughts on “Arta neîncrederii în sine

  1. Asa de sinceră si de puternica prezentarea ta, in care cred ca ne regăsim foarte multi dintre noi, multumesc pentru gandurile împărtășite !

  2. Nu abandona draga Claudia, roata se invarte si o sa ai parte de impliniri curand. Ai foarte mult talent, continua sa il impartasesti cu cei ca mine care nu fac parte din lumea artistica.
    Te pup,
    Diana

  3. Hei Clau,

    Gandurile si simtirile tale imi sunt cunoscute…si eu am trecut si mai trec prin stari contradictorii si de incertitudine -e normal.

    Sunt mai multe etape prin care treci (ca si antreprenor/liber profesionist/artist) pana sa ajungi la succes. Este foarte posibil ca tu acum sa mai fi depasit o etapa…si sa nu-ti dai seama care este urmatoare, de aici si nevoia de redefinire. Poate ca ar trebui un focus mai mare catre ce vor cu adevarat cei carora te adresezi? Cand tu esti creativul/artistul…ai senzatia ca este vorba mai mult despre tine (faci lucrurile dupa cum vrei tu, alegi subiectele pe care le doresti tu) dar trebuie sa descoperi si ce vrea lumea…care este cererea…si poate atunci sa-ti aliniezi puterile creative cu ei.

    Ca si bottom line – valoarea pe care o oferi trebuie sa fie in concordanta cu nevoile celor pe care vrei sa-i schimbi. Ori ii cauti tu pe cei pe care esti sigura ca-i poti servi, ori ii servesti pe cei prezenti – dar sa speram ca ei nu se afla in tranzitie! :)

    1. Mersi pentru sfatul concret, Luci. Ai dreptate, si eu imi dau seama de asta, ca poate nu realizez destul de bine ce vrea lumea si unde se intersecteaza asta cu ce ofer eu. Uneori simt ca ce creez ma absoarbe cu totul si imi cere totul (ceea ce e normal, cred) si trimit asta in lume ca un mesaj intr-o sticla, dar nu stiu daca ajunge la cineva :)

  4. Foarte fain scris!

    De aici, din fata ecranului, eu si Tomi care sta cuminte ( in bratele mele), iti trimitem cu drag energie sa continui, pentru ca faci treaba buna si-ti multumim ca ne impartasesti slabicunile si limitarile tale, asa ma simt si eu mai putin alien(ata) in lumea asta in care cu greu ma regasesc uneori. Tot ce pot sa-ti confirm e ca nu esti singura, iar Allan Watts spune ceva foarte frumos in Intelepciunea Nesigurantei:

    Am fost intotdeauna fascinat de legea efortului inversat. Uneori o mai numesc si „legea pe dos”€. Atunci cand incerci sa te mentii la suprafata apei, te scufunzi: in schimb, atunci cand incerci sa te scufunzi, plutesti, iar cand iti tii respiratia, ti-o pierzi – ceea ce imi aduce aminte de o veche si uitata cugetare: „€žCine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde”€.

    Aceasta carte reprezinta o explorare a acestei legi in contextul aspiratiei omului catre siguranta psihologica si al eforturilor sale de gasire a certitudinii spirituale si intelectuale in religie si filozofie. Este scrisa avand convingerea ca nicio alta tema nu poate fi mai actuala intr-o perioada ca aceasta, in care viata omului pare a fi marcata de nesiguranta si incertitudine. Cartea porneste de la premisa ca aceasta nesiguranta este chiar rezultatul incercarilor de a fi in siguranta si ca, in pofida aparentelor, salvarea si sanatatea mentala sunt rezultatul acceptarii fara echivoc a faptului ca nu exista posibilitatea de a ne elibera.

    Alan Watts

  5. Claudia, pana la urma asta e viata : o suma de trairi, decizii, indoieli…de toate.
    In ce te priveste, ramane : esti o minune de persoana, in tot ce faci. Te poti bizui pe asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *