Incotro?

În urmă cu aproape un an, când am lansat blogul personal, am luat hotărârea ca în fiecare săptămână să scriu un articol și să postez o fotografie, cel puțin. Fără excepții și scuze. Nu mi-a zis nimeni să fac asta, dar cumva am intuit că dacă vreau să fac ceva cu fotografia, trebuie să iau asta în serios, ca pe un job, chiar și mai mult. Și m-am ținut de regula asta 

Acum, după un an, e prima dată când nu am postat nimic timp de două săptănmâni. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu articolul, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o la început. Dar și pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris în decursul anului ce a trecut şi, fie că mi-au răspuns sau nu cu gândurile lor, mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, devine însemnat. „Happiness real only when shared” mi-a rămas în minte din filmul „Into the wild”.

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a împlinit. Deja simțisem, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Uneori am simțit că pur și simplu nu pot să fotografiez, parcă aveam mâinile de lemn, nici nu puteam lua aparatul în mână și dacă mă forțam să-l iau, nu ieșea nimic.

Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimbă, se transformă, la fel cum facem și noi, ca oameni. Poate că e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult din frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini. Sau pentru ca ne agăţăm de ce credem ca ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele așa-zise certitudini). Poate că mă voi întoarce spre fotografie și scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne „realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu „follow your dream” uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră, dacă o lăsăm de capul ei, poate diseca la nesfârșit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoială și nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Una din lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat anul trecut a fost să am încredere, răbdare și speranță. Ce cuvinte mari! Și seci, dacă le privești doar așa, ca într-un manual de viață. Încrederea – din lecții practice – înseamnă încredințarea lăuntrică că drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment, care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum e în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Răbdare cu mine și cu neputințele mele. Speranță în ciuda neputințelor mele. Pentru că mi s-a întâmplat de atâtea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul şi lecţiile unor întâmplări de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit să fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit în urmă la anul trecut, care numai liniștit nu a fost și imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă și schimbare, când habar nu aveam ce o să urmeze și au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privesc în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa, că atâtea chestii am învăţat – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nu. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti.

Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi îngrop talanții și de fapt care sunt talanţii (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho (deși știu că nu e cool să citezi din Coelho) că „În cuptorul deschis nu se coace pâinea”. Ceea ce am înțeles eu din asta este că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu ne coacem „pâinea” vieții noastre. Mă gândesc la un citat din Descartes „Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la…îndoiala asta teribilă. Îndoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în Dumnezeu (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni care sunt spre finalul vieţii sau în boli grave), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? 

Mă întreb mai ales…încotro?

Și chiar dacă nu am prea multe răspunsuri la aceste gânduri şi întrebări contradictorii, cred totuşi că trebuie să trec prin toate. Pentru că așa „cresc”. Pentru că doar așa învăț compasiunea. Doar atunci văd că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, dar şi bucuria, iubirea, speranţa mea sunt la fel cu ale tuturor celorlalţi oameni. Şi poate de aceea scriu despre asta.