Retrospective

Retrospectiva 2018

Cuvântul anului 2018 pentru mine a fost simplitate. Am căutat-o și în fotografie și în viață, nu că le-aș putea despărți. Și ca de obicei, la final de an mă uit în urmă și încerc să văd ce am făcut și ce nu am făcut din ce mi-am propus, ce am învățat și ce am ratat, ce (n-)am făcut bine și unde mai e de lucru.  

Legat de fotografie, m-am bucurat să țin anul acesta câteva cursuri pentru începători. Mi-am întărit convingerea că învățarea/predarea presupune și o relație umană și a te pune pe tine acolo, nu doar o simplă transmitere de informații. Deși încă îmi este greu să stau în fața oamenilor și să vorbesc în public,  mi-am dat seama că este totuși unul din darurile mele pe care aș vrea să-l mai lucrez. Legat de asta, anul trecut îmi propusesem să încerc să țin și cursuri online, pentru că acum totul e online, nu-i așa? Am încercat, s-au înscris oameni, dar sincer, nu mi-a plăcut, tocmai datorită lipsei interacțiunii personale. Pe de altă parte, la capitolul nereușite, am încercat să propun niște workshopuri foto la care nu s-a înscris nimeni. La început m-am demoralizat, dar apoi m-am mai obișnuit și n-am mai luat-o așa în tragic, pentru că dacă lucrezi pe cont propriu, incertitudinea este la ordinea zilei. Și trebuie să îmi văd de treabă și să merg înainte, nu să mă oprească din drum fiecare eșec. Iar asta a fost lecția numărul unu legată de partea profesională a fotografiei. Deci tot dând cu capul, l-am mai întărit :) 

Mi-am propus ca în fiecare an să fac o expoziție foto. Iar asta presupune să am ceva de expus. Adică e un mod de a mă mobiliza să lucrez la proiecte foto. Anul acesta am făcut două expoziții. O expoziție în aer liber pe podul de fier de pe Bega: „Inimile Timișoarei” , care apoi s-a plimbat în mai multe locuri. Aceasta continuă seria proiectelor mele foto dedicate Timișoarei și descoperirii orașului și detaliilor sale prin fotografie.

 

O altă expoziție pe care am făcut-o anul acesta a fost expoziția de grup – F7, în care noi, șapte fotografe, am expus câte o mini serie cu tema femeia. Având în vedere că fotografia este o activitate solitară, mi se pare fain ca din când în când să iasă fiecare din „bula” lui sau a ei și să facem ceva împreună, ca să nu mai spun că împreună ne mobilizăm mai ușor.

Totodată, m-am bucurat să contribui cu câteva fotografii la albumul „Transilvania, inima României”, un proiect al Casei de Cultură a Studenților din București.

De anul acesta, pe lângă fotografie, mai am un job – sunt și ghid de turism. Îmi luasem atestatul de ghid acum vreo trei ani, dar mi-a trebuit ceva timp până am reușit să pun pe picioare tururile, să mă obișnuiesc cu un nou fel de muncă și să pornesc un site: Timisoara explorer.  Într-un fel se leagă de activitatea de cursuri și de legătura cu oamenii despre care vorbeam mai sus. Mă bucur pentru asta, mai ales pentru că am putut face asta și împreună cu soțul meu. Sper că această activitate se va dezvolta în anul care vine. Așa că vă lansez și vouă invitația, dacă aveți nevoie vreodată nevoie de tururi ghidate prin Timișoara, să vă gândiți și la noi :)

În legătură cu proiectele foto, îmi propusesem ca anul acesta să termin cartea, dar nu am reușit. Am continuat însă proiectul cu mama mea (din care am expus o selecție de fotografii în expoziția F7). La început am vrut să fac un proiect în stilul documentar, dar apoi m-am axat mai mult pe portrete în interiorul casei. Sper să-i mai fac portrete mamei mele, deși ei nu-i place deloc să fie fotografiată și asta a fost o provocare. M-am întrebat, fără un răspuns final, oare ce e de făcut în astfel de situații, abandonez sau încerc să conving „subiectul”?

 

 

Am început un proiect nou anul acesta: portrete și interviuri cu femei în intervalul de vârstă 40-50 de ani. Nu știu cât este de interesant acest subiect pentru alții, dar pe mine m-a interesat direct și personal, având în vedere că și eu am împlinit de curând 40 de ani. Mi se pare că este o vârstă interesantă și aș vrea să explorez schimbările care o însoțesc. Pe lângă aceasta, este o direcție spre care mi-ar plăcea să mă îndrept: portrete și interviuri, în ideea unui proiect documentar mai amplu care încă e în faza de sămânță în capul meu, dar sper ca în anul care vine să reușesc să-l încep.

Am continuat și anul acesta să fac autoportrete. Nu aș fi zis că este genul meu de fotografie, având în vedere că nu îmi place să postez toată ziua poze cu mine, dar mi se pare că pot exprima multe astfel. Unul din preferatele mele este autoportretul de mai jos, care a însoțit un text despre criza legată de fotografie prin care am trecut…și mai trec. Cred că oricine face fotografie (sau orice activitate artistică) destul de mult timp, la un moment dat intervine o „criză”, adică momente de cumpănă, de schimbare, de reevaluare a modului în care lucrezi. Deși nu sunt plăcute, cred că duc la ceva bun pănă la urmă.

Am fotografiat lucruri și locuri cunoscute, și m-am întrebat cum să fotografiez într-un mod original și nou ceva ce am văzut de sute de ori.

Și am fost atrasă de portrete, fie că erau oameni apropiați sau clienți.

Anul acesta am reînceput să călătoresc în străinătate, după ce mulți ani am stat aproape de casă și prin România. O călătorie la Berlin m-a inspirat să fac o serie de portrete în metrou

Am continuat să fac fotografie de stradă. Îmi dau seama că fotografiile mele nu sunt (încă) destul de puternice. Dar mai lucrez la asta. Adică ies mai des la fotografiat. Și îmi formez ochiul uitându-mă la fotografii bune, în albume foto mai ales, din istoria fotografiei.

Atunci când vine vorba de genul documentar, anul acesta am continuat să fotografiez lucrările de pictură (începute anul trecut) la biserica ortodoxă din cartierul Fabric. E prima dată când am așezat fotografiile într-un video. Iar cu ocazia aceasta m-am întrebat cum să fotografiez lucruri care nu se văd

Din seria de fotografii despre viața maicilor de la mănăstirea Țețu, unde am fost într-o tabără de fotografie, am ales-o pe aceasta. Îmi place legătura care se vede și se simte(sper) între „personaje”.

Tot acolo m-am reîntors la stâna unde am fotografiat cu trei ani în urmă și am reîntâlnit-o pe tanti Rodica. Îmi place atât de mult ne-afectarea ei, faptul că nu vrea să „dea bine” în poze sau în general, să pară altceva decât este, iar asta e o calitate atât de rară. Iar pentru fotograf e un dar să poți fotografia astfel de oameni.

Închei cu două din textele cele mai personale pe care le-am scris anul acesta.

O plimbare prin pădure iarna trecută și o cruce văzută întâmplător mi-a declanșat o serie de reflecții despre fotografie, claritate și moarte.

Iar concediul cu cortul prin România m-a inspirat să scriu Jurnalul liniștii în care am meditat la tema centrală a anului: simplitatea.

 

Vă îndemn și pe voi să vă faceți retrospectiva anului sau să vă alegeți cuvântul anului, dacă doriți.

 

Please follow and like us:
error

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *