Despre fotografie, creativitate, inspiratie, Oameni

Portrete in 2018

În ultima vreme am simțit că s-a schimbat ceva în fotografie pentru mine. Nu mă mai mulțumesc fotografiile pe care le fac, fotografi pe care îi admiram înainte nu mai îmi spun ceva acum, simt tot mai des limitele aparaturii pe care o am, deși eu nu am fost niciodată adepta ultimei tehnologii. Nu mă mai atrage fotografia de călătorie sau de natură. Și nu știu dacă asta este pentru că nu am mai călătorit și ieșit în natură așa de des în ultimii ani sau…invers :) Simt că nu am dat ce este mai bun în fotografie…încă. Ceea ce cred că este bine.

La începutul anului am avut din nou un punct critic, pentru că nu s-a înscris nimeni la un curs pe care l-am organizat. Dar după un prim moment de dezamăgire și panică (acum ce o să fac în continuare și din ce o să-mi mai câștig traiul?!), lucrurile s-au aranjat de la sine. Au apărut din senin alți clienți dar și mai important, am primit darul – pentru care am tânjit mult anul trecut – timpului pentru fotografie, pentru proiectele mele. 

Dar într-un fel mi-am și creat timpul și dispoziția pentru fotografie. Adică m-am hotărât să nu mai fac fotografii la nunți, pentru că este prea consumator de energie pentru mine (însă o să continui să fac fotografii la evenimente de tot felul, inclusiv de familie și sesiuni foto). Chiar dacă mi-a fost teamă de această decizie (din punct de vedere financiar), mi-am dat seama că trebuie să fac genul de fotografie la care mă pricep cel mai bine, unde pot da cel mai mult. Nu înseamnă să nu ies din zona de confort în ce privește fotografia, dar nu trebuie nici să fac de toate. Altfel mă simt așa de secătuită că nici nu mai am chef să pun mâna pe aparat în rest. Aș vrea să iau o pauză în ceea ce privește cursurile de fotografie pentru a se mai sedimenta în mine ce am învățat în anii aștia pentru a putea transmite mai departe mai bine. Dar pe de altă parte, aș vrea să fac cursuri noi (cine să mai înțeleagă :)

O altă schimbare este că a început să mă atragă tot mai mult fotografia de portret, un domeniu de care întotdeauna m-am apropiat cu o oarecare teamă și reținere din cauza timidității și introvertirii mele. Dar mi-am dat seama că nu trebuie să fiu altfel decât sunt pentru a face portete, de fapt pentru a mă apropia de oameni pentru a-i fotografia. Și apoi, e un timp și pentru asta, degeaba anul trecut am încercat să forțez un proiect cu portrete, că nu a mers.

Încep să înțeleg că toate lucrurile se coc la timpul lor și poate că nu degeaba se spune că tot răul spre bine.

Tot lucrând am început să-mi pun întrebări și ce fel de portrete îmi palce să fac, ce vreau să exprim și cum. Răspunsul e simplu: simplitatea (că tot este cuvântul anului pentru mine). Îmi place să fotografiez oameni în mediul lor, cu care au o conexiune. Îmi place să fac fotografii cu oameni pe stradă dar și cu oameni (și lucruri) din imediata mea apropiere. Conexiunea, de data aceasta dintre mine și subiect, este cuvantul cheie. Am început și două proiecte foto care presupul portrete, despre care nu vreau să vorbesc foarte mult pentru că sunt la început. Dar aș vrea să spun că unul este despre mama mea, probabil un proiect pe termen mai lung. 

Dacă vă pasionează fotografia acestea sunt niște întrebări foarte bune: în ce gen de fotografie simt că sunt cel mai talentat sau dau ce este mai bun în mod natural? Care este stilul meu? Ce fotograf/fotografi mă atrag cel mai mult și de ce? Să vă opriți din când în când și să vă uitați la munca voastră, la fotografiile voastre, să reflectați, să scrieți (eu am un jurnal de fotografie, de exemplu), să începeți un proiect (de care să vă și țineți…da, greu, știu :) 

Mai jos sunt câteva portrete pe care le-am făcut în 2018, foarte diferite ca gen cum se vede, dar cred că le unește ceea spuneam mai sus. Și poate o căutare.

Din dorința de a mă apropia cât mai mult de oameni și a surprinde ce exprimă chipurile lor când nu sunt conștienți că sunt priviți sau fotografiați, am încercat ceva ce voiam de mult: am umblat cu aparatul la gât, declanșând cu telecomanda din buzunar. A fost un exercițiu… frustrant, dar și surprinzător, bun pentru a gândi compoziții fără a avea apratul la ochi.

Apropo de fotografie la modul personal, l-am fotografiat pe soțul meu în viața noastră de zi cu zi și am făcut și câteva autoportrete. E greu să privești detașat și obiectiv astfel de fotografii și mă întreb dacă acestea au valoare mai mult decât personală. În continuare mi se pare greu să faci un autoportret în care să fiu sinceră, să fiu așa cum sunt, să privesc în ochi, să nu zâmbesc sau să mă prostesc ca pentru poză, să nu îmi creez o imagine interesantă sau și mai mult, să nu arăt „bine” după standardele mele (cum e și fotografia mea de mai jos) sau să arăt ceva despre mine care nu-mi place. În continuare mi se pare greu să împărtășesc cu alții astfel de fotografii și mă întreb cât de mult este ok să împărtășesc pentru a nu da în penibil sau a depăși o anumită limită fină a intimității.

Însă acestea sunt fotografiile care îmi plac cel mai mult. Poate nu degeaba sunt destui fotografi celebri care și-au fotografiat familiile și au făcut poze minunate. Întrebarea e cum?

Pe de altă parte, e greu să-ți dai seama care fotorgafii sunt bune din ce faci, pentru că, ca fotograf, ca probabil orice artist, ești atașat de „opera” ta (mai ales când e vorba de fotografii așa personale). E un atașament emoțional de momentele și trăirile de atunci, de ce ai văzut și simțit tu acolo, de munca ta, până la urmă, doar că ele nu se reflectă tot timpul în fotografii. O fotografie nu înseamnă niciodată pentru mine, cel care am făcut-o, același lucru ca pentru un privitor. De aceea e grea aprecierea obiectivă a propriilor fotografii, iar toate like-urile și comentariile „superb, minunat” nu prea te ajută (deși clar îți fac plăcere).

În plus, acum când împărtășirea fotografiilor se poate face aproape instant după ce le-ai făcut, nu mai există distanța necesară pentru reflecție asupra lor. Eu încerc de multe ori să las fotografiile să stea, să respire câteva zile sau și mai mult după ce le-am făcut, chiar dacă (sau mai ales dacă) sunt foarte entuziasmată de ele, ca să-mi treacă entuziasmul de moment și așa să văd mai obiectiv (poate). Sau chiar încerc să nu postez deloc fotografii sau texte din proiecte mai de lungă durată.

Și pentru că tot sunt la capitolul fotografii personale, vorbeam mai sus de proiectul despre mama mea, din care e și fotografia de mai jos. Îmi aduc aminte ce citisem o dată la Brene Brown, care vorbea de un studiu referitor la oameni care trecuseră prin traume, pierderi, exil și spunea că momentele pe care le prețuiau cel mai mult uitându-se în urmă erau momentele de zi cu zi, o plimbare, o îmbrățișare, o conversație, un somn bun, o casă cu treburile ei, a găti un prânz pe care să ai cu cine să-l împarți, nu lucruri extraordinare și senzații tari. Viața de zi cu zi, așa-zisa rutină care ne ocupă cea mai mare parte a timpului și de care de multe ori ne plângem, privită prin lentila aparatului, capătă un sens și o frumusețe aparte. Dar oare cum să le surprind astfel încât să arăt profunda lor umanitate, dincolo de aspectul personal? Oare cum să nu produc poze banale, având în vedere că fotografiez lucruri banale? Așa ca o paranteză, cred că nimic nu este banal în jurul nostru. Doar ni se pare așa, din cauza obișnuinței care ne tocește privirea. Răspunsul e…poate tot cu simplitate. Să nu caut senzaționalul în fotografii, la fel ca în viață. Simplitatea este cel mai greu de obținut.

 

În urmă cu câțiva ani vorbeam cu un fotograf și îl întrebam de proiectele lui personale. Și el mi-a spus că toate proiectele lui sunt personale. Eu nu am prea înțeles sau nu am prea fost de acord atunci, pentru că mi se părea că este o separare destul de clară între proiectele pe care le faci pentru că  așa-ți place și cele pe care „comerciale”, adică pe scurt, pentru clienți de la care primești bani. Cred că acum încep să înțeleg că atunci când îți aliniezi și munca cu… tine însuți, până la urmă, într-adevăr, nu mai este o separare așa de clară între proiectele comericale și cele personale.  Mai jos sunt și câteva fotografii „comerciale” de la evenimente foarte diferite, cu încărcătură diferită: o sesiune foto cu un nou născut și un mega concert la Opera din Timișoara.

Concluzie: totul e personal în fotografie, altfel nu spune nimic. Și proiectele, ca și alte lucruri, trebuie să se „coacă” în mine. Cu experimentări, cu greșeli, cu temeri, cu învățat pe parcurs și mai ales cu multă pratică. Va urma.

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *