Despre fotografie, creativitate, inspiratie, Fotoreportaj

Puterea fotografiei

E aproape miezul nopții. Stăm în biblioteca mănăstirii Țețu și vorbim de…puterea fotografiei.  E și titlul workshopului la care participăm. Suntem câțiva oameni pasionați de fotografie, două măicuțe cu talent la fotografie și părintele Pantelimon, inițiatorul acestor workshopuri, care a făcut facultatea de arte la Timișoara, pictor de icoane și fotograf, a participat la expoziții foto și a scos un album minunat despre viața la mănăstirea Oașa.

Fusese o zi lungă. Noi fotografii ne-am trezit pe la șase, dar ziua începuse deja de mult pentru maici, cu slujbă de la ora patru dimineața. Apoi am mâncat micul dejun împreună, iar ele s-au răpândit la muncă, fiecare cu cu „ascultarea” (treaba) care i-a fost repartizată: la bucătărie, la curățenie, la tăiat lemne, la grădinărit, la îngrijit animalele și chiar și la construcții.  Am intrat și noi, cei veniți la workshop în ritmul mănăstirii, alături de maici. Altfel nici nu poți face fotografie documentară, decât dacă intri în ritmul locului și al oamenilor, fiind omni-prezent și totuși discret. În același timp trebuie să fii veșnic în alertă și să fii capabil în fracțiuni de secundă să alegi cea mai bună încadrare și abordare pentru a transmite în cel mai bun mod, vizual vorbind, povestea sau mesajul. Într-un fel, asta e cel mai greu în fotografia documentară, să te apropii de oamenii pe care-i fotografiezi, să fii acceptat de ei. Sau cel puțin pentru mine e greu, datorită timidității și reținerii, care ne e cumva inculcată, în fața oamenilor necunoscuți. Uneori îmi vine să-mi trag două (metaforic, da? :) ca să trec de timiditate pentru că altfel și fotografia are de suferit. Cu cât reținerea e mai mare, cu atât și pozele sunt mai „reci”. Deși mulți dintre marii fotografi erau timizi, însă nu se lăsau dominați de asta. Asta încerc și eu, deși nu-mi iese întotdeauna.

Așa că am fost la slujbe împreună cu maicile, le-am stat alături la muncile din mănăstire (noi cu fotografia, ele cu treaba), am povestit, am mâncat împreună (partea cea mai faină! pentru cei care nu au fost, mâncarea la mănăstire și mai ales la Țeț e un deliciu). Eram deja „insideri”, puteam fotografia din interior. Era situația ideală. Mi-ar fi plăcut doar să am mai multe zile la dispoziție. Dar ca și auto-critică, aș fi putut insista mai mult pe subiect în timpul care mi-a fost dat. Nu doar că am fost acceptați acolo ca fotografi (deși nici pentru maici nu cred că era cel mai plăcut lucru să fie fotografiate), ci și mai mult: am fost ținuți ca în puf și primiți cu brațele deschise, la propriu – cu îmbrățișări și mult drag care se revărsa din toată ființa lor. 

Seara ne-am adunat să vedem ce am „recoltat” pe parcursul zilei. Selectam fotografiile pe care le consideram cele mai bune, le proiectam pe ecran, ne uitam toți la ele și trainerul ne dădea feedback. Trainerul la workshop era Ciprian Hord, fotograf documetarist cu experiență și cred că am învățat multe din interacțiunea aceasta.

Trebuie să recunosc că deseori sufăr o dezamăgire când mă uit la fotografiile pe care le-am făcut, pentru că la momentul respectiv mi se părea că am surprins acel „ceva” și apoi văd că nu e acolo… De aceea mi se pare esențial să primești feedback și acesta e unul din motivele pentru care sunt foarte utile workshopurile foto (bineînțeles, depinde foarte mult de trainer). În plus, vezi și fotografiile și asculți feedback-ul dat altora, iar astfel ești confruntat cu diverse stiluri și abordări. 

Noi fotografii cred că ne îndrăgostim de fotografiile noastre. Bineînțeles, trebuie să îți respecți propria muncă, dar uneori parcă ne închipuim că de câte ori scoatem aparatul din teacă producem o capodoperă. Iar numărul like-urilor și follower-ilor nu sunt neapărat un indicator pentru cât de bune sunt fotografiile. Iar comentarii de genul „minunat”, „extraordinar”, nu te ajută să progresezi în fotografie. De aceea e necesar un feedback obiectiv, pănă înveți să îți apreciezi singur fotografiile corect. Uneori e o dezamăgire cruntă când auzi că fotografii pe care tu le considerai bune sunt…așa și așa sau chiar proaste. Poți să-ți mai dregi amorul propriu și să-ți spui că aprecierea unei fotografii e subiectivă totuși (ceea ce e adevărat) sau că ești un geniu neînțeles care va culege gloria (speri că nu postum). Dar dincolo de asta, adevărul e că te izbește în ego. Ceea ce e foarte bine până la urmă. Doar așa învățăm. Ideea e să nu ne demoralizăm (cum mai fac eu uneori) ci să luăm aminte și să fotografiem mai departe. Și nici să nu cădem în extrema cealaltă și să ne credem grozavi și neînțeleși.

Apropo de workshopuri, un alt lucru care îmi place e că pentru câteva zile am fost complet cufundată în fotografie. Ceea ce se întâmplă destul de rar în zilele obișnuite de acasă. Probabil că toți „furăm” momente pentru fotografie (sau pentru un hobby care ne pasionează) când și când. Problema pricipală a pasionaților de fotografie este că…nu fotografiază (destul). Iar un mediu în care mănânci fotografie pe pâine, ca să zic așa, timp de câteva zile, mi-a dat un imbold pentru fotografie și mi-a readus aminte ce înseamnă să lucrezi concentrat, măcar câteva zile pe un subiect. Unele dintre cele mai bune serii foto (de exemplu Viața unei femei la stână sau foto-reportajul despre Ocna Mureș) le-am făcut pe parcursul unor workshopuri foto. Un pericol totuși în legătură cu workshopurile este de a rămâne la acel nivel. Să tot mergi la workshopuri dar să nu faci niciodată saltul spre…a fotografia independent. Spre a lucra la proiectele tale, a încerca și a da cu capul de tot felul de situații unul singur. Fotografia, ca orice artă de fapt, este o activitate solitară.

Și apoi, ne-am uitat și la fotografii celebre. Vorbeam de nume mari ale fotografiei: Bresson, Doisneau, Robert Capa, Alex Webb, Eugene Smith, Sebastiao Salgado, James Nachtwey, Koudelka… Mă uitam la fotografiile lor uimitoare, de o mare forță ca mesaj, perfecte ca și compoziție și mă gândeam că deși în zilele noastre mijloacele tehnice s-au îmbunătățit, accesul la informație este mai facil ca oricând și se fac atâtea miliarde de fotografii, totuși fotografiile memorabile sunt doar câteva. Și ele trec testul timpului. Și…nu cred că se învață la workshopuri de fotografie.

(imagine din seria foto „Country doctor” de Eugene Smith)

Pe de altă parte, mă simt cum spunea Voicu Bojan într-un eseu (cred că în cartea ”O varză fotogenică”): sunt în afara unui acvariu în care înoată peștii mari. Ei, fotografii mari, sunt acolo, dincolo de „sticlă”, iar eu doar stau pe afară, mă uit și mă minunez. Mi se strânge inima. Oare voi reuși să intru vreodată și eu în „acvariu”? Văd că acești fotografi și-au dedicat întreaga viață fotografiei, de multe ori nici nu au avut familie și în general au avut niște vieți destul de dezordonate, ca și cum fotografia i-ar fi consumat și i-ar fi mistuit. S-au pus pe ei înșiși acolo pentru a scoate acele fotografii la care azi noi ne uităm cu uimire și fac parte din umanitatea noastră comună. Citesc acum și cartea lui Tarkovski „Sculptând în timp”, care spune același lucru: arta cere un sacrificiu din partea artistului. Și totodată cere să ai o viziune artistică foarte clară pe care să o urmezi neabătut, chiar dacă nu ești înțeles sau apreciat (nici el n-a prea fost înțeles). Oare eu am puterea de un astfel de sacrificiu? Oare poți face ceva memorabil…fără sacrificiu? Adică mă scuzați, nu există o cale mai ușoară? :)  

Și totuși, cred că nu e modul potrivit de a pune problema. Scopul nu este să fac fotografii celebre. Acolo e ceva mândrie la mijloc. E ca și cum aș pune carul înaintea boilor. Treaba mea în prezent și pentru anii care vor urma este…pur și simplu să-mi fac treaba mea. Să fotografiez cât mai mult, să fiu eu însumi în fotografie, să nu imit sau să caut să impresionez, să învăț, să greșesc, să cer feedback, să fac și fotografii proaste, să lucrez neabătut la proiectele mele. Iar toate astea se vor aduna spre ceva bun, cred eu. Revin la lecția mea fundamentală de anul acesta: răbdarea. Învăț asta și de la orele de muzică pe care le iau acum. Eu vreau să cânt bine din prima sau din câteva încercări. Dacă nu, mă bosumflu și îmi zic: mai bine o las baltă, că nu am talent și gata. Dar văd cum în timp, cu exercițiu, sună mai bine și mai bine. Performanța cere timp și muncă susținută timp de ani de zile, deci multă voință și disciplină, car enu e întotdeauna punctul forte al oamenilor. Deși pot vedea că am oarece talent și am făcut câteva poze bune, mă gândesc că ce am făcut până acum în fotografie este doar antrenamentul pentru…ce va urma. Simt că încă nu am dat ce e mai bun. Dar mai e de lucru.

Și, în sfârșit, fotografiile.

 

 

Please follow and like us:

1 thought on “Puterea fotografiei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *