Despre fotografie, creativitate, inspiratie

Fotografie in timpuri de criza

Anul acesta a venit cu o criză existențială legată de fotografie. De parcă nu-mi ajungea criza de la 40 de ani :) Și toate crizele naționale și globale.

Am vrut să particip la un concurs foto și oricât m-m uitat prin fotografii, nu am găsit niciuna care să merite să fie trimisă. Nu îmi mai plăcea nimic din ce lucrasem până acum, nu mi se părea destul de bun. Oare chiar nu făcusem nici o fotografie bună? 

Și nici măcar nu erau acestea întrebările cele mai importante. Ci acelea care mă frământă de ani de zile și care nu au un răspuns final. Ce am de spus prin fotografie? De ce fotografiez? 

Pe lângă toate dilemele acestea, mai am și o nemulțumire legată de echipamentul aparatura foto pe care o am și de tehnicile mele de editare. Întotdeauna am crezut că nu e nevoie de un super echipement sau prelucrare pentru a face poze bune…și totuși, de la un punct contează. Însă nu sunt pregătită nici să fac o investiție majoră în echipament (de unde?!) Iar statul la calculator pentru editarea fotografiilor mi se pare în continuare o corvoadă.

Parcă și scrisul a stagnat și nu mai are gust. De aceea nici nu am mai scris de atâta timp. Vreau să scriu altceva! Nu neapărat altfel, ci despre altceva.

Și de parcă asta nu ajungea, nu-mi mai place nici cum e aranjat apartamentul în care stau, am început să mut mobile, să plănuiesc renovări, să renunț la obiecte. Nu-mi mai plac nici hainele mele și o mare parte din cărți. Am făcut o super curățenie prin dulapuri și bibliotecă și am dat multe din ele. 

Deja știu ce înseamnă toate astea. Îmi sunt așa de cunoscute simptomele! Sunt semnele schimbării. Spre ce? Încă nu știu sigur. Și nesiguranța asta îmi provoacă un mare stres. 

Mă simt ca acum 7 ani când m-am întors în România. Uneori îmi mai vine un gând răutăcios că am bătut pasul pe loc toți anii aștia, de vreme ce mă simt exact la fel. Dar nu e chiar așa. E ca un ciclu care s-a încheiat, din care am învățat foarte multe, iar acum începe un ciclu nou. Cam așa e viața creativă sau poate că viața în general. Deja am văzut că toți oamenii care activează în domeniul artistic sau creativ au îndoieli și de multe ori trec prin perioade de haos legate de procesul creativ sau până se naște o nouă idee, un nou proiect. 

Și eu simt în mine niște semințe care încearcă să încolțească. Proiecte noi. Direcții noi. Dar nu sunt pregătită pentru ele. Nu încă. Trebuie mai întâi să închei lucruri din urmă. 

Un album cu proiectul ”Poporul de piatră”.

Dar mai ales cartea pornită de la proiectul de pe blog 35 de autoportrete… care probabil nu se va mai chema așa, la care am scris și rescris, fotografiat și refăcut fotografii și astfel va fi destul de diferită de ce este pe blog. Cred că încă nu reușesc să văd ansamblul ei și să-mi dau seama de fapt care e ideea centrală a cărții, care să-i dea și titlul. Încă nu înțeleg ce m-a împins să fac atâtea autoportrete, chiar și simbolice. Mi-e teamă să le arăt și să mă arăt așa în lume. Pe blog mă simt mai în siguranță, pot să decid să le șterg oricând, nici nu știu dacă ajung undeva, la cineva, dar o carte e cu totul altceva… 

Mă intreb ce mai rămâne din proiect, încotro se va duce și mă va duce, pentru că toți artiștii spun că de la un moment dat nu mai deții tu controlul, ci lucrarea pare să se desfășoară după o logică de ea știută. Sunt așa curioasă cum va arăta cartea, dar încă pare departe momentul acela. Așa că până atunci, mă cufund în procesul acesta de revizuire a muncii pe care am făcut-o, cu un ochi care încearcă să fie critic și obiectiv.  Ajută mult să primesc feedback de la alții, și nu doar de la prieteni, care sunt subiectivi în ceea ce mă privește. De multe ori trebuie să rescriu, să renunț la texte care nu se potrivesc în ansamblul cărții și este și acesta un fel de sacrificiu, pentru că toți ne atașăm de creațiile noastre, oricât de mărunte ar fi. Dar e un sacrificiu necesar, pentru a avea cea mai bună lucrare posibilă în prezent. 

Nu am prea multe răspunsuri, dar merg înainte, lucrez și cuget la toate astea…și mă simt totuși recunoscătoare că pot avea asemenea dileme.

Și totuși, uneori mai primesc câte un răspuns și o încurajare de unde nu mă aștept. Ca întotdeauna, cărțile care vin la momentul potrivit mă învață multe lucruri. Așa e și cartea pe care o citesc acum, o carte de interviuri cu artiști bănățeni plecați în străinătate: Povestea zilelor noastre de Adriana Cârcu. Sunt mișcată de poveștile lor și de sinceritatea lor. Văd că fiecare din acești artiști a avut o viață ieșită din comun, o personalitate prea complexă, o inimă prea mare, un imbold artistic interior prea puternic, care  de multe ori au dat pe afară și i-au aruncat încoace și încolo, ca o barcă pe o mare furtunoasă. Dar și o voință neabătută de a-și urma crezul interior și arta, în ciuda oricăror dificultăți. 

Mă gândesc atunci la îndoielile mele și mi se face rușine.  Eram gata să mă dau bătută și să mă angajez la o firmă care plătește bine, într-un job cu care nu am nimic de a face, poate așa voi scăpa de nesiguranța muncii creative care mă copleșește. Nu vreau să se înțeleagă greșit, nu e nimic rău să te angajezi la o firmă care plătește bine într-un job full time. Dar știu că, pentru mine cel puțin, prețul pentru stabilitatea pe care aș câștiga-o acolo este prea mare.

Pe de altă parte, cred că nici acum, după atâția ani, nu mi-am asumat în întregime sau în adâncime, mai bine zis, condiția de… artist? de fotograf? Chiar nu pot să mă numesc așa. Nu pentru că ar fi important să am eticheta asta. Ci pentru că această condiție vine și cu niște sacrificii, cu o viață nu tocmai ușoară (în fine, relativ vorbind, totuși nu suntem fără adăpost și muritori de foame) pe care trebuie să mi le asum.

Așa că mă adun (de pe jos, uneori) și învăț să am răbdare, învăț să stau cu neliniștea și nesiguranța, cu limitele mele, de fapt, să văd ce vor să-mi spună. Și mai ales, nu trebuie să renunț. De fapt, mi-am dat seama că nu mai pot să renunț, să dau înapoi, o dată ce am luat-o pe drumul acesta. Oricât de supărătoare ar fi sentimentele astea și timpurile în care se coc schimbările, până la urmă duc la ceva bun. Și e important să-mi reevaluez munca, să văd ce e bine și ce nu și să las în urmă, la nevoie. Iar între timp trebuie să lucrez, așa, militărește, pas cu pas, chiar și când drumul pare să-și fi pierdut sensul și savoarea. Poate că unii oameni (sau și eu) cred că atunci când faci ceva din pasiune, ca vocație, înseamnă că ești fericit tot timpul. Nici pe departe. Dimpotrivă, atunci ești atacat și mai mult de îndoieli și dileme. 

Aș vrea să am un buton imaginar de fast forward și să trec rapid de partea cealaltă, să văd lucrurile terminate și să încep noua etapă. Dar nu merge așa. Nici în artă, nici în viață. Trebuie timp de creștere, de procesare, de coacere. 

Cum spunea Sf. Ioan Scărarul „Căci nimic nu pricinuiește atât de mult nerodirea ca nerăbdarea” *

(citat ca motto al cărții-dialog între Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” –  cât de potrivit titlu pentru mine, cel puțin, în perioada aceasta)

1 thought on “Fotografie in timpuri de criza

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *