Rasarit la Constanta sau cum fotografiezi ceva ce ai vazut de sute de ori

Am petrecut la Constanța fiecare vacanță de vară de când aveam un an. Mama mea este din Constanța, am multe rude de acolo și multe amintiri. Ceea ce turiștii veneau să viziteze – Muzeul de arheologie, Cazinoul, Edificul cu mozaic, zidurile vechii cetăți Tomis, pietrele funerare vechi de mii de ani – era locul meu de joacă familiar. Mai târziu, când am început să fotografiez, nu m-am gândit să fac poze acolo, era prea…acasă. La fel cum la început nu îmi venea să fac poze în Timișoara, căutam locuri care au farmecul noului. 

Și acum mai merg la Constanța câteva zile, cât îmi permite concediul. Deja e tradiție să mă trezesc la răsărit cel puțin o dată și fotografiez. Am multe poze cu răsăritul și la un moment dat poate deveni plictisitor. Oricum, răsăriturile și apusurile tind să se încadreze la clișee, tocmai pentru că sunt supralicitate și folosite foarte des ca subiect fotografic (mai nou și cu un citat foarte înțelept, romantic sau motivațional scris peste poză – înțelepciunea condensată de tip facebook). Nu zic că nu sunt frumoase răsărturile și apusurile. Sunt minunate și îmi place să le văd și să le trăiesc, dar e greu să redai în fotografii bune frumusețea și trăirile care le însoțesc. De fapt, asta e o greșeală tipică, să crezi că ceea ce ai simțit în momentul respectiv se traduce automat în fotografia pe care ai făcut-o.

Și anul acesta la Constanța m-am trezit în fiecare zi pe la cinci jumate și m-am grăbit spre faleză să prind răsăritul. Nu am și fotografiat în fiecare zi, dar mi-a plăcut foarte mut să fiu acolo. Având în minte gândurile de mai sus, am încercat să redau altfel răsăritul. O dată, am folosit un obiectiv pe care nu-l folosesc în mod obișnuit pentru peisaje – 30 mm fix. Peisajele se fac cu obiective wide, mai ales cerurile pline de raze și nori. Nu e greșit, dar trebuie încercată și altă perspectivă. Și apoi, am încercat să încadrez diferit, folosindu-mă de obiectele și subiectele din zonă, astfel încât răsăritul să fie un fundal, ci nu subiect principal. Am încercat să găsesc detalii și mai ales să mă folosesc de lumina minunată și de umbre. Nu știu dacă am reușit, dar am încercat. Și încercările și chiar greșelile în fotografie sunt de mare preț.

Și apoi, mi-am îndreptat atenția și aparatul spre un loc și mai familiar, chiar apartamentul în care a locuit bunica mea, care nu s-a schimbat de cel puțin 50 de ani. Parcă pentru prima dată am văzut, ca o revelație, cât de frumos cade luina de după-amiază pe un tablou – cu o mare învolburată și o corabie care se scufundă – comandat de bunica mea ca să-i decoreze sufrageria (care nu i-a plăcut niciodată, de fapt) sau chiar pe vitrina unde, printre bibelouri vechi stă la loc de cinste o farfurie decorativă cu Canada, primită de la fiul ei care a emigrat. De pe geamul apartamentului bunicii se vede renumita Moschee Carol I din Constanta și în anumite zile, pe la ora unu, răsună chemare muezinului la rugăciune și un câine din vecinătate latră, însoțind cu schelăituri cântarea prelungă. Tot de pe geam se vede și partea laterală a unei case vechi, acum decrepită, o stare care caracterizează din păcate majoritatea clădirilor de epocă din centrul vechi al Constanței. Și doar acum am văzut cum ele se juxtapun în reflexie, doar într-un anumit unghi într-o fotografie. 

Mi-am dat seama că cel puțin în perioada aceasta a vieții mele, și ca etapă fotografică, cel mai mult mă atrage să fotografiez locurile și persoanele familiare. Intimitatea aceasta pe care o am cu ele cred că se reflectă în fotografii și le face mai bune, mai intense. E o provocare să le redau într-un fel care nu e banal și de aceea, trebuie să învăț să le văd dar și să gândesc compoziții bune. Ca fotografi, fiecare avem un punct forte, un domeniu al fotografiei în care ne simțim acasă, și cred că acesta este al meu. Chiar dacă sunteți fotografi sau nu, dar oricum toți fotografiem, vă las cu o întrebare spre reflecție: care e domeniul tău forte în fotografie? Care sunt fotografiile tale cele mai bune?