Tag Archives: creativitate

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Unu sau Doi?

"doi"

De ce când vedem o fotografie cu un copac pe un deal îl asociem cu singurătate sau izolare, ci nu de exemplu cu unicitate sau curajul de a urma propria cale? De ce când vedem o fotografie cu doi porumbei pe o sârmă zâmbim involuntar? De ce doi ne duce cu gândul la pereche, simetrie, cuplu, armonie şi nu la ambivalenţă, conflict, opoziţie, dualitate? E doar o problemă de interpretare. Sau mai bine zis, de asocierile pe care le-am dezvoltat/învăţat în timp (sau le-am văzut de atâtea ori în jurul nostru, în familie sau în societate), prin care interpretăm lumea înconjurătoare şi propria viaţă. De multe ori mă surprinde cât de mare este puterea acestor asocieri, etichete, moduri/modele de gândire pe care le folosim involuntar, le luăm de bune, ca şi cum ar fi adevărul cu a mare, fără să le mai chestionăm. Oare cum ar arăta realitatea dacă am da jos aceşti “ochelari” prin care o privim sau am înceta să ne asteptam să fie exact cum vrem noi?

Dincolo de aceste gânduri, ideea articolulului de astăzi a fost inspirată de o mini-conferinţă cu Brooks Jensen, editorul de la revista de fotografie Lens Work, în care vorbea despre una din întrebările fundamentale în fotografie, dacă există un “ceva” care leagă imaginile pe care le face un fotograf  sau sunt doar o colecţie de imagini frumoase/sugestive/apreciate, dar care nu au nimic în comun. Şi de ce este important să existe acel “ceva”? Din această perspectivă, el vorbeşte despre nevoia existenţei unei structuri în activităţile creative (respectiv fotografie), ceea ce poate părea o contradicţie în termeni. Structura însemnând o temă (un cadru) care sa canalizeze creativitatea. Adică fie stabilirea unei teme (titlu) pentru un proiect şi apoi realizarea de fotografii pe acea temă, fie invers, adică găsirea unei teme, uni element comun, care leagă fotografii deja realizate.

Dar cred că întrebarea mai profundă care mijeşte dedesubtul acestor  gânduri şi întrebări este ce sens are ceea ce fac? Care este legătura dintre elementele puzzle-ului vieţii mele? Iar asta nu se învaţă din nici o revistă de fotografie. Şi până la urmă, este o problemă de interpretare pur personală; sensul nu există decât dacă îl dăm noi.

Astfel, privind fotografiile mele din ultimul an din această perspectivă, una din temele care reiese este…doi. Şi cu toate că fotografiile au această temă comună, mie cel puţin, mi se pare că exprimă lucruri diferite. Vouă ce vă spun?

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]               [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For the English version of this post go here

 

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here

Hai cu arta in strada

'Acces art festival'

Stii sentimentul acela pe care-l ai cand esti in vacanta, intr-un oras undeva in sud (in Spania sau Portugalia, de exemplu, unde-mi place mie la nebunie), pe strazi si in mici piatete e o atmosfera boema, cu pictori si cantareti la chitara, lumea-ti zambeste, esti molesit placut de soare si bronzat, miroase a vara, esti relaxat si departe de cotidian si te gandesti ce fain ar fi sa traiesc aici si asa? Cam asa m-am simtit eu weekendul trecut in…Timisoara. Adica chiar in orasul unde locuiesc. Nu de mult va ziceam ce se mai intampla prin Timisoara…sau nu (vezi articol). Acum revin pe aceeasi tema vorbind despre festivalul Acces Art. Decorul a fost cam asa: tineri stand pe iarba in Piata Unirii si pictand, pe strada cu Papilon Cafe ateliere de mozaic, pictura pe sticla, desene atarnate pe sfoara, copii pictati pe fata framantand seriosi in lut, jonglerie, jocuri, zumzet de lume la terase, soare, relaxare, joc, jazz si… multa lume zambind, un lucru de care spunem ca nu prea se intampla “la noi”. Eu eram ocupata cu fotografiatul, dar zambeam si eu din spatele camerei vazand oameni la ateliere descoperindu-si – spus nepretentios – “artistul interior”. Imi plac mult festivalurile in strada, aduc good vibes si personalitate unui oras. In plus e o ocazie sa ne jucam, sa incercam ceva nou, sa dam drumul la creativitate, sa ne conectam cu ceilalti (mai usor), sa uitam pentru un moment ca totul trebuie sa fie asa de serios. Cred ca arta are putere, la fel ca si cuvintele, si poate ca nu o sa schimbe lumea sau o sa rezolve problemele mondiale (da, stiu, tara arde si noua ne arde de arta) dar cred ca aduce ceva esential unei comunitati (poate ca necuantificabil in PIB, unde se reflecta toate lucrurile serioase), dar si celor care participa, scoatand la suprafata pentru cateva zile sau cateva ore o parte a noastra – copilaroasa, entuziasta, creativa, jucausa – pe care nu o intalnim in fiecare zi.

Deabia astept Street Delivery si Festivalul Plai!

 

Mai multe fotografii de la festival si de la alte evenimente culturale din Timisoara, care fac parte din proiectul meu fotografic Timisoara culturala aici.

Daca ti-a placut spune si la prieteni prin facebook share, google +, email, poti alege din butoanele de mai jos (nou introduse ;)

Multumesc mult pentru suport!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]            [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here

Resurse si inspiratie #3: Ce am de spus?

Motto: De ce ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens (Nicolae Steinhart)

Imi propusesem ca articolul de vinerea asta sa fie articolul lunar despre resurse si inspiratie. Dar m-am simtit cam fara inspiratie saptamana asta. Da, stiu, e normal sa se intample si asta. Inspiratia nu vine la comanda astfel incat martea si vinerea sa pot pune ceva (care sa treaca de criticul intern, care e foarte critic) pe blog, asa cum mi-am propus. M-am gandit la un moment dat sa sar o saptamana articolul de vineri. Adica ce s-ar putea intampla? Nu o sa se opreasca pamantul in loc, nu o sa ma certe seful (ca n-am), nici nu o sa mi se taie din salariu (ca nici de-asta n-am). Si atunci poate as putea sa public doar cand am chef. Who cares? Asa ca ma intreb tot mai des de ce oare fac asta? Si de aici nu e decat un pas sa ma intreb de ce fac fotografie, de ce scriu, de ce am un blog (adica doua, si in romana si in engleza, care iau ceva timp, si nu ma plateste nimeni pentru asta)? De fapt intrebarea pe care mi-o pun tot mai des este: Ce am de spus? (prin fotografie si prin scris). Este atat de important incat sa merite sa imi petrec timpul limitat pe acest pamant in fata calculatorului si cu aparatul la ochi? Am ceva de spus care sa merite sa fie impartasit cu altii?

Asa ca o paranteza, tocmai cand imi spargeam capul eu cu intrebarile astea, primesc din senin un email de la o “femeie mai in varsta din Canada” (dupa cum mi-a scris ea), care a zis ca desi suntem de varste diferite si traim in locuri asa de diferite, pe ea o inspira sa citeasca blogul meu (si mi-a mai zis cateva chestii faine, dar modestia ma impiedica sa le dezvalui). Oricum, asta mi se pare un lucru extraordinar, cand ceva ce facem noi atinge alti oameni pe care nu-i cunoastem. Conexiunile, gandurile si sentimentele universale, care ne unesc, dincolo de diferente. Imi place mult asta la fotografie si la scris. Inchid paranteza.

Pe de alta parte, am vazut de atatea ori ca nu eforturile mari si rare conteaza, ci activitatile regulate in timp (ce plictisitor, nu?) Adica sa faci ceva in fiecare zi sau in fiecare saptamana, o perioada mai lunga de timp, chiar daca nu ai chef sau nu vezi sensul la asta tot timpul si iti vine sa o lasi balta. In timp aceste actiuni se aduna spre ceva care merita. Intotdeauna.

Desi credeam (oarecum superficial) ca am raspuns la aceasta intrebare cand am pornit site-ul (la capitolul Despre mine), imi dau seama ca raspunsul este..in constructie. Ca si mine. Ca si drumul pe care merg acum, de cand m-am apucat full-time de fotografie. Iar despre asta nu te invata in cursurile de fotografie, impreuna cu expunerea corecta.

Cand aveam un job (si am avut multe in utimii 12 ani sau asa ceva), nu imi puneam prea des aceste intrebari, daca ce faceam in fiecare zi la birou avea vreun sens, daca vezi doamne am ceva de spus. Rutina ne protejeaza de multe intrebari si dubii. Joburile alea care ne umplu de lehamite si impotriva carora ne revoltam, sau de cele mai multe ori ne lasa seara amortiti pe canapea in fata televizorului ne dau o siguranta (care, ca orice siguranta in viata, e iluzorie – parerea mea.) Creeaza certitudini. Si cata nevoie avem sa ne sprijinim pe ele. Si iarasi e vorba de bani. Banii castigati dau sentimentul utilitatii, al aprecierii, ca ce ai facut are o valoare, exprimata in bani, simbolul universal al valorii in societate. Si Julia Cameron spune: “For many of us, we are raised to believe that money is the real source of security”. Astea sunt regulile dupa care se invarte societatea. Chiar si daca nu esti de acord cu ele (cum nu sunt nici eu), tot te afecteaza fara sa vrei. Cel putin asa simt eu. Si cand vrei sa mergi pe alta cale, mai intai se casca un gol in fata ta. Esti stapanul timpului tau, al actiunilor tale, oare ce vei face cu ele? (Daca ai inceput vreodata sa faci ceva pe cont propriu, daca ai fost somer mai mult timp sau pensionar stii despre ce vorbesc, ce vine dupa sentimentul de usurare si libertate ca ai scapat de job). Azi am gasit si in cartea pe care o citesc acum si ma fascineaza – Iris Murdoch, Vlastarul cuvintelor: “ Dincolo de rutina, pentru mine incepea haosul si fara rutina viata mea (sau poate viata oricui?) nu era decat o fantasmagorie.” (mai multe fragment edin cartile care m-au inspirat aici) Dar poate ca e gresit insasi faptul ca imi pun intrebarile acestea. Dar le scriu pentru ca stiu ca sunt incomode si “not nice” si sunt sigura ca si altii se gandesc la ele. Si da, stiu ca sunt genul de om care isi pune prea multe intrebari ca sa poata trai fericit pana la adanci batraneti :)

Deci sa revin, ce am de spus? Nu cred ca sunt “special”, ca am vreo chemare sau ca voi schimba lumea, dar totusi intrebarea ramane. Ce pot spune este ca tot mai mult simt ca fotografia mea este legata de comunitatea in care traiesc, adica Timisoara, unde as vrea sa contribui si eu la schimbarea in bine. Chiar daca asta ar insemna sa aduc o mica diferenta doar in vietile catorva oameni. Nu vreau neaparat sa fac fotografii frumoase din punct de vedere tehnic si artistic. Nu vreau sa documentez razboaie si cazuri sociale extreme, nu pot. As vrea ca pe piatra mea funerara sa scrie “om bun”, nu “fotograf bun”. Si apoi imi spun, bine bine, toate astea sunt foarte dragute, dar cum o sa traiesti din asta? :)

Va urma.

Si pentru toti cei care sunt in cautare, ca si mine, cateva articole care m-au inspirat:

Structure in the creative life: un podcast din revista Lenswork, care trateaza exact aceste intrebari: ce avem de spus prin fotografie si cum. plus idei foarte faine de proiecte fotografice. asculta podcast

– Un interviu super cu Cristian Crisbasan, din care citez : “Cu cit Photoshopul avanseaza mai mult, cu atit este nevoie de “haselbladuri” mai scumpe. Din pacate, nu se poate inventa un Photoshop si pentru suflet, minte, inima, talent, inspiratie, instinct. Da, cu cit se fac mai multi bani din publicitate, cu atit se investeste mai mult in tehnica de a minti ca o crema minune te intinereste cu 125 de ani.”

– un fragment din cartea Confesiuni fotografice de Bill Jay, intr-un stil ironic si atat de adevarat: “Una dintre lecţiile supreme ale istoriei fotografiei este că există un număr limitat de subiecte cu impact asupra culturii largi. Acestea sunt: portrete de actriţe, nuduri de femei şi nuduri de actriţe femei, nu în această ordine. Fotograful pornit pe drumul celebrităţii ar face bine să ţină cont de acest lucru. Am să fiu franc cu voi, în ciuda riscului de a vă răni sentimentele delicate şi de a vă submina nevoia de admiraţie: instantaneele voastre diletante defocalizate ale unor şiruri de case identice făcute cu un aparat foto Diana din plastic nu au nici o şansă. Şi nici imaginile frumos lucrate de format mare cu gropi de gunoi, făcute doar pentru a arăta că aceste restricţii nu au nimic de a face cu tehnica. Important pentru celebritate este subiectul, subiectul şi subiectul. În ordinea asta.”

– In ultima vreme am citit mai multe articole ale fotografului Voicu Bojan la liternet, toate sunt superb scrise, au fost o incantare sa le citesc si am invatat multe.

– Un articol despre cum poti deveni un fotograf mai bun, din care citez: “The only way to shoot more interesting photos is to become a more interesting person.”

– Si o postare pe pagina de facebook a fotografului Radu Sigheti, original in engleza (si mi-am permis sa o traduc):

Sa fii un fotograf bun inseamna sa ai personalitate si caracter. Inainte de toate trebuie sa ai aceste lucruri. In mod involuntar, personalitatea ta te-a atras spre ideile din acest fragment. Formarea ta are loc in timp, incet si usor, in timpul celor “sapte ani de acasa”, cum se spune in Romania, de catre parinti si bunici. Scoala, prietenii, anturajul te modeleaza in timp ce cresti. Muzica pe care o asculti, filmele care-ti plac, cartile pe care le citesti dau o alta parte a personalitatii tale. Pe masura ce cresti, personalitatea ta este determinata si pusa la incercare de toate iubitele sau iubitii pe care i-ai avut, de dragostea implinita sau neimplinita. Toti oamenii pe care-i intalnesti si cu care interactionezi sunt tu insuti; sunt o parte din personalitatea si caracterul tau. Multi fotografi isi mai cauta inca personalitatea, multi fac fotografii foarte bune, si cand ii vezi iti place de ei, insa simti ca ceva lipseste si te intrebi ce. Ce lipseste din fotografie este personalitatea si caracterul fotografului. Este lucrul acela greu de numit, care nu se vede, din spatele fotografiei. Aceasta face diferenta ditnre imagini. Daca nu l-ai gasit inca, mai cauta, nu e nimic rusinos in asta, toti am facut fotografii slabe pe drumul descoperirii de sine. Si din cand in cand, te poti opri pentru un moment si privi in interior: esti chiar tu cel care face fotografia?

Si in incheiere, daca tot e vorba de inspiratie, care vine si pleaca, iata si o poezie pe care am scris-o.

 

Mi-ar placea sa aflu si parerea voastra despre cele discutate in acest articol. Daca doriti, lasati un comentariu mai jos.

 

For the English version of this post go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]       [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #13

Ceci n'est pas un tableau

Here comes the sun

Probabil ca va intrebati ce cautau pe camp cu o rama de tablou sau fluturand esarfa in vant. Dar nu si in van…sper :)

Explicatia e ca am vrut sa fac niste fotografii pentru ilustrarea unei reviste de arta, tema fiind creativitate, libertate, creatie, mobilitatea artistilor (in Europa) si mi-a venit aceasta idee. Fotografiile nu au fost selectate pentru revista, insa mie cel putin imi plac mult si nu regret nici un moment ca le-am facut, a fost atat de distractiv. Si ma bucur ca am prieteni care ma sustin in ideile mele traznite si nu le-a pasat de tirurile care claxonau in timp ce treceau pe langa acel camp :) Multumesc!

Acum am trimis aceste fotografii si la un concurs foto cu tema “Traieste arta la maxim”. Daca va plac si aveti timp/chef le puteti vota aici. Multumesc!

Pe curand! Adica pe vineri, la un nou articol, de data acesta articolul lunar despre resurse si inspiratie.

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

 

Poezie la cafea in BRUIAJ Cafe&Bar

"Bruiaj"“Pricina” de Marin Sorescu

"Bruiaj"“Am legat” de Marin Sorescu

"Bruiaj"“Greva tacerii” de Daniel-Silvian Petre

"Bruiaj"

“She likes surprises” de Daniel-Silvian Petre

 

Da, stiu, nu este nici marti, nici vineri cand postez de obicei pe site, dar asa mi-a placut ideea aceasta incat a trebuit sa va spun imediat despre ea :)

In BRUIAJ si cafe si bar din Timisoara, la ceafea primesti si o poezie, scrisa de mana pe o bucata de hartie. Ce mod fain de a-ti incepe dimineata…sau dupa-amiaza :)

 

Si pentru ca tot vorbeam de poezie, as vrea sa va spun de o alta idee super pe care o sustin, de a aduce poezia in viata noastra de zi cu zi: Dam poezie la tot cartieru’ o campanie a Editurii Blumenthal. In cadrul acestei initiative, pe panourile de la metrou din Bucuresti au fost proiectate poezii. Campanie sustinuta si de liternet.

Daca va place ideea, spuneti si la prieteni :)

PS: si apropo de cafea, poate vreti sa cititi si o mica schita pe care am scris-o la liternet: Coffee and cigarettes ;)

Small victories :)

Acest articol este doar pentru a ma lauda.  Cei care ma cunoasteti, desigur stiti ca glumesc. Cei care nu ma cunoasteti, acum ati aflat ca glumesc :)

Poate tocmai de aceea am dorit sa adun aici intr-o scurta nota micile “victorii” dar si eforturi din ultima vreme, pe care se pare ca uit sa le sarbatoresc sau sa ma bucur cu adevarat de ele;  sau na, macar sa-mi zic un “hai ma, asta chiar a fost ok”.  Mi  se intampla des – poate si voua – ca lucrurile nefacute sa atarne tot timpul in balanta mea interioara mai greu decat cele facute. O data ce am realizat ceva, pare usor, si fara sa ma opresc un moment, imi indrept din nou toata atentia si energia asupra “celor nefacute”: planuri, proiecte, vise, incercari, lucruri de facut si de invatat, cursuri, fotografii, calatorii, carti, concursuri, scrieri etc.

Asa ca acum si aici as vrea sa mentionez aceste “small victories” din ultima vreme.

In plus, am aflat si eu ca da bine la CV, nu? :-)

Deci:

– am castigat locul doi (cu fotografia alaturata) la concursul foto cu tema “Fotografie umoristica” organizat de Foto Show, singura emisiune pe tema fotografica din Romania, realizata de TVR Timisoara. Si am fost invitata la emisiune (foto)

– un articol de-al meu a fost publicat la liternet

– am castigat un concurs organizat de hyperliteratura.ro, scriind recenzia unei carti: Viseptol de George Vasilievici

– momentan particip la mai multe concursuri la care astept rezultatele:

 

Va multumesc pentru atentie si suport.

Ne vedem la articolul de vineri, care promit, va fi insorit :)

 

Si ca de obicei, inchei cu speranta ca articolul acesta nu a folosit doar la listarea unor concursuri bla bla, ci v-a inspirat sa va opriti un moment si sa va bucurati de aceste mici victorii personale, dar si sa apreciati eforturile si incercarile pe care le faceti, chiar si cele care nu se concretizeaza cu un premiu.

 

Resurse si inspiratie #1. What would you do if you weren’t afraid?

"Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?" - vederea ce am primit-o la un workshop o tin pe dulap pentru a raspunde cat mai des la intrebarea aceasta

Am invatat ca atunci cand pornim un proiect personal (as putea sa-i zic chiar vis, daca nu ar suna asa…detasat de realitate) – cum am pornit si eu cu fotografia – avem nevoie de multa hotarare, rabdare, diciplina, puterea de a continua chiar si atunci cand telul pare foarte indepartat si poate nici nu stim prea bine cum arata, iar drumul spre acel tel il ghicim si il improvizam, construindu-l pas cu pas, zi de zi, cu greseli, ocolisuri, renuntari si caderi. Pe acest drum exista multe momente in care totul pare prea greu si nesigur, in care suntem tentati sa abandonam, in care ne indoim de noi insine si de valoarea sau utilitatea proiectului.

Am invatat (si incerc sa-mi amintesc asta tot timpul) ca pana la urma depinde doar de noi insine sa ne ridicam si sa mergem mai departe. Recunosc ca inseamna atat de mult sa avem suport din partea prietenilor si familiei. Insa pe langa asta, gasesc multa inspiratie in carti, bloguri, filme, articole. Din povestile altor artisti, nu neaparat fotografi, vad ca toti s-au confruntat cu aceleasi inceputuri nesigure, cu aceleasi “capcane” pe drum, cu aceleasi oscilatii intre entuziasm si crunta deznadejde.

Asa ca as vrea ca o data pe luna sa scriu un articol in care voi impartasi cu voi sursele mele de inspiratie si motivatie, care sper sa va inspire si pe voi. Pentru aceasta luna am selectat:

– Un interviu cu Mary Jo Bang, care se intituleaza sugestiv “Despre procesul de invatare, auto-disciplina si alegerea drumului mai putin umblat” si care mi-a aratat inca o data ca pentru a fi bun intr-un domeniu (fie ca e fotografie, scris sau medicina) trebuie timp si perseverenta, multa munca si a invata contiuu.

Invata sa privesti

“Daca dorinta (de a fi fotograf, scriitor) este destul de puternica si de persistenta, vei face tot ceea ce trebuie pentru a invata cum sa treci bariera dintre a fi un cititor si a fi un cititor care scrie. Am vazut ca daca lucrezi in mod constant la ceva, ceea ce nu stii incet incet se erodeaza, in timp ce ceea ce stii creste, astfel incat ajungi la un punct in care ai castigat maiestrie in doemniul tau. Ceea ce stii devine ceea ce esti. Stii fotografie si esti un fotograf. Stii sa scrii si esti scriitor.

cartea The Artist’s Way de Julia Cameron, care arata ca de cele mai multe ori piedicile pe care le intampinam daca dorim sa urmam o chemare artistica/creativa, sunt interioare: frica, idei preconcepute, blocaje, limite auto-impuse, spirit de sacrificiu gresit inteles, ignorarea vocii interioare. Unul dintre fragmentele mele preferate  din carte vorbeste despre unul dintre “capcanele” in care cad multi artisti: ” Many artists begin a piece of work, get well along in it, and then find, as they near completion, that the work seels mysteriously drained of merit. It’s no longer worth the trouble. To therapists, this surge of sudden disinterest (It doesn’t matter) is a routine coping device employed to deny pain and ward off vulnerability.”

Mergi impotriva curentului

– un scurt discurs de-a lui Ira Glass care arata ca pentru orice incepator intr-un domeniu artistic exista o diferenta, ca o prapastie, intre ideile din mintea noastra si cum arata ele cand le punem in practica. In fata acestei diferente, de multe ori oamenii renunta, descurajati. Insa numai prin foarte multa munca si exercitiu constant realitatea creatiilor noastre se va ridica la inaltimea viselor si ambitiilor noastre. Nimic care merita nu se dobandeste usor.

– cartea lui Steven Pressfield: The War of Art, care vorbeste despre rezistenta (ca forta negativa interioara) pe care o simtim de cate ori vrem sa realizam ceva ce este important pentru noi, mai ales ceva care implica creativitatea.

“Exista un secret, pe care-l stiu doar scriitorii consacrati, iar scriitorii incepatori nu il cunosc. Secretul este: partea grea nu este scrisul, ci a te aseza la birou ca sa scrii. Iar ceea ce ne impiedica sa ne asezam sa scriem este Rezistenta. Rezistenta pare sa vina din afara noastra. O localizam in soti, sotii, slujbe, sefi, copii. Insa rezistenta nu este un adversar exterior. Rezistenta ia nastere in interior. Este auto-generata si auto-perpetuata. Rezistenta este dusmanul interior.[…] Regula: cu cat mai importanta este o chemare sau o actiune pentru evolutia sufletului nostru, cu atat mai mare va fi rezistenta pe care o simtim cand vrem sa o realizam”

interviul cu Marjane Satrapi, cea care a creat Persepolis, care ne spune cu ironie, dar si sinceritate dezarmanta ce inseamna sa fii artist: 

“Creatia inseamna, stii tu, ca nu ai salariu, nici pensie, si toate chestiile astea. Asa ca daca nu ai siguranta, macar poti avea libertatea.”

Continua sa cauti

– un articol din PhotoMagazine despre “Cele neimportante”:

“Aşa că tinerilor care mă mai întreabă ce să facă pentru a deveni artişti fotografi, le spun următoarele: Lasă aparatul jos! Uită de faptul că vrei să devii artist, uită de aprecierile celor din jur şi de dorinţele tale infantile. Uită că vei ajunge vreodată să vinzi ceva din arta ta sau să ai expoziţii. Uită toate aceste lucruri serioase. Până nu renunţi la asta, nimic special nu se va întâmpla. Magia începe să se petreacă doar în momentul în care nu te mai iei aşa în serios, în momentul în care actul de a fotografia, de a privi, de a înţelege devine plăcere în sine, bucurie în sine. Lasă-te purtat de bucurie, nu de dorinţe.”

 

Si daca tot am vorbit despre “Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?” voi raspunde eu prima la intrebarea asta: as dansa mai mult (si as invata sa dansez bine), as face voluntariat, as pleca intr-o calatorie lunga singura, as scrie o carte, as fi mai deschisa cu oamenii, as intra mai des in vorba cu persoane necunoscute pentru a le fotografia (si astfel as realiza cateva din proeictele care stau frumos scrise intr-un carnetel). wow, vad ca deja se aduna destul de multe…
Tu ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
Mi-ar place sa stiu :) Daca vrei, poti lasa un comentariu mai jos.

 

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

O apologie a mersului cu trenul (de fapt, un pretext pentru a scrie despre fotografia abstracta)

"fotografie abstracta"Cred ca sunt putine lucruri in care gasesc mai multa inspiratie ca intr-o calatorie lunga cu trenul. Timpul pare ca isi incetineste curgerea si intru in alt ritm, in care imaginatia gaseste teren fertil. Rareori in viata de zi cu zi avem timp sa stam pur si simplu, sa avem timp pentru noi si cu noi insine, sa ne permitem luxul de a ne plictisi, sa ii dam mintii o pauza de la lucru si de la lista nesfarsita de lucuri pe care trebuie sa le rezolvam si sa schimbam acele repere in jurul careia se tes zilele noastre grabite: supermarchet, dentist, mecanic, mall, cizmar, birt, calculator, televizor.

Insa pe tren suntem constransi sa stam si sa gasim ceva diferit de facut: sa ne cufundam pagina dupa pagina tot mai adanc intr-o carte, sa observam personajele si conversatiile demne de scurt-metraje sau de comedii negre (e drept ca uneori as vrea sa pot pune sonorul pe mut), sa ascultam la casti fara intrerupere si fara alte activitati un album pe care nu l-am mai auzit de mult, sa scriem sau pur si simplu sa privim pe geam imaginile care se succed cu repeziciune in goana trenului fara sa stim daca a trecut un minut sau o ora (asta e preferata mea). Mi se pare atat de relaxant, ca un fel de meditatie vizuala, si totodata un exercitiu de privire si imaginatie, caci imaginile de afara declanseaza alte imagini in interior.

"abstract"De curand am descoperit (cum probabil am descoperi, daca am avea un computer care sa cuprinda toata informatia trecuta si prezenta din lume, ca orice gand al nostru, orice am scrie sau am crea, mai e gandit, scris sau creat si de altcineva pe planeta) ca si altcineva crede (doar ca ea e celebra si eu nu :) ca a te uita pe fereastra trenului este o activitate benefica, asta in contextul mai larg al activitatilor care stimuleaza creativitatea: “Este un paradox faptul ca atunci cand ne golim vietile de distractii, de fapt reumplem fantana interioara a creativitatii. Fara distractii, suntem din nou impinsi inspre lumea senzoriala. Fara un ziar in spatele caruia sa  ne ascundem, o calatorie cu trenul se aseamana cu vizionarea unei galerii de arta. Fara sa ne cufundam intr-o carte sau intr-un program la televizor care sa ne amorteasca, o seara devine un teritoriu vast in care ne vine cheful sa rearanjam mobilele, dar si ideile fixe.“ Julia Cameron – The Artist’s Way. A course in recovering and discovering your creative self (mai multe pasaje din cartea Juliei Cameron aici). (nota: traducerea imi apartine).

 Asa ca o calatorie de la Bucuresti la Timisoara, in plin cod galben de ninsoare, sub amenintarea anularii sau blocarii trenului cine stie pe unde, mi-a oferit vreo 10 ore in care am ascultat cateva povestiri ale vietii, monoloage la telefon, personaje care se asemanau cu intelectualii snobi a lui Woody Allen, am citit vreo trei sute de pagini din cartea lui Cartarescu “Orbitor. Aripa dreapta” si, dupa cum spuneam, m-am dedat la una din activitatile mele preferate, uitatul pe fereastra trenului. Care m-a inspirat sa scriu asta:

"abstract zoom" Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc. Cand inchid cartea, deschid viata, spune Pablo Neruda. Asa inchid si eu cartea si ma uit pe geamul trenului la campiile nesfarsite, cu zapada viscolita, pe care se intind, ca pe o panza alba, ideograme scrise maiestrit din marea carte a vietii: burieni tepoase a caror brate contorsionate impung dureros pielea zapezii, fabrici dezafectate cu geamuri oarbe, schelete metalice de furnale, benzi transportoare si vagonete rasturnate, tronand incremenite in pustietate ca niste fosile dezgropate ale unei specii uitate de animale preistorice, bare ruginii de poduri incrucisandu-se rapid, garduri de sarma ghimpata ca oasele de peste, palcuri de copaci cu trunchiuri paralele si crengi incucisate, creand iluzii optice, orase indepartate cu un nor de fum apocaliptic deasupra, santuri de irigare serpuind intr-un desen neinteles, poate ca liniile Nazca inainte de fi privite de sus, un iepure alergand bezmetic cu urechile date pe spate lasandu-si urmele haotice pe zapada imaculata, parand pe punctul de a-si scoate din buzunar ceasul cu lant si sa spuna ca a intarziat in Tara Minunilor, dealuri molcome si albe ca niste valuri inghetate inainte de a se pravali in spuma, un uliu in zbor lent, napustindu-se din cand in cand in jos la vederea prazii, capite cu caciula tuguiata de zapada, ca vrednici locuitori ai tarii din care a fost alungat Oblio, ciori caraitoare pe garduri cu uluci lipsa, tufisuri ca niste pete de cerneala, gropi de gunoi animate de pungi zburatacite, pasari planand si caini amusinand, gari cu nume imposibile, ca o impreunare aleatoare de litere, apoi alb alb alb, ceata si cerul si campia.

"umbre"

Si peste toate astea, omniprezent –  ca o matrita prin care privesc lumea – geamul cu chipul meu reflectat, caruia incerc sa-i evit privirea, caci simt aceeasi pierdere de sine ca atunci cand te uiti intens la tine in oglinda fara a putea vedea intregul, sau cand repeti de multe ori un cuvant sau propriul nume pana isi pierde sensul. Si atunci, ca intotdeauna, imi doresc sa scot aparatul foto si sa surprind lumea asta de ideograme abstracte pentru a-i da un sens.  Iar cand se lasa noaptea si lumea de afara dispare si ramane doar chipul “ei” in geam, inchid viata si redeschid cartea de pe genunchi, unde citesc: “Atinge cu degetul centrul acestei pagini si vei vedea cum pornesc din acel punct unde circulare, cum pagina se limpezeste si iti vezi in ea geamana din manuscris, bruneta si cu cearcane ca si tine, obosita si ea de parcurgerea in sens invers a vietii si a cartii voastre comune.” (Cartarescu – Orbitor. Aripa dreapta). Si atunci, buimacita de aceasta coincidenta, ca de atatea altele intense si inexplicabile, inchid din nou cartea si scriu: “Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc…”

 Sfarsit

PS: Fotografiile care insotesc articolul nu sunt facute din tren, ci la Magura (un loc despre care sigur o sa va mai povestesc), insa am cautat si am intalnit si acolo aceeasi “scriere” abstracta pe care am incercat sa o transpun in fotografii.

Urmatorul articol vinerea viitoare. Pe curand :)

 

Multumesc pentru atentie. Sper ca articolul te-a inspirat sa iei o pauza, sa dai dumul la imaginatie si sa gasesti linistea pentru a asculta vocea interioara care are multe lucruri importante de spus. Iar daca doresti, poti impartasi si cu mine gandurile tale, lasand un comentariu mai jos.

 

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this article go here