Monthly Archives: August 2012

Geneva sau “Why do all good things come to an end?”

Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.

"Geneva"
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda,  vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii  etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.

"Jet d'eau Geneva"

Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-amcontinuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.

"parapanta"

Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? :-) . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!

"geneva"

Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.

“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?

For the English version of this article, go here.

 

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here

Andalucia, mi amor

Articol si fotografii publicate in revista Foto4All (pag 55-63)

Cu riscul de a suna ca într-o telenovelă, trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit profund şi iremediabil de Andalucia, după doar o săptămână petrecută acolo.

Poate că s-a întâmplat atunci când ascultam cu respiraţia tăiată, în întuneric, sunetul răscolitor al corzilor de chitară mângâiate melancolic şi apoi brutal, palmele lovite ritmic, picioarele dansatorilor care băteau ritmul atât de rapid, făcându-mi stomacul să vibreze, iar pieptul să mi se strângă la cântecul presărat cu ţipete, despre dragoste neîmplinită sau pierdută, despre răzbunare şi moarte, despre cuţite şi onoare, în timpul unui spectacol flamenco în Sevilla.

 "flamenco"

Dansatoare de flamenco in cadrul unui spectacol la Museo del Baile Flamenco in Sevilla

 Poate că m-a lăsat uimită priveliştea incredibilă a oraşului Ronda, cu casele lui albe căţărate pe marginile unui canion ameţitor de piatră roasă de vremuri, la înălţimi de peste o sută de metri, care par să reflecte istoria zbuciumată a locului, ocupat de-a lungul istoriei de celţi, fenicieni, romani, arabi şi marcat de masacrele inchiziţiei. Ronda a atras şi multe nume celebre, ca Ernest Hemingway, care a petrecut multe veri acolo şi a localizat una din scenele din romanul său „Pentru cine bat clopotele” în Ronda; de asemenea au petrecut timp şi au scris acolo Orson Welles şi Rainer Maria Rilke.

"ronda"Canionul din Ronda

"Ronda"

Panorama din Ronda

Poate că m-a vrăjit atmosfera din micul oraş alb de la ocean, Cadiz, peste care sufla puternic vântul Sirocco venit din Africa, ce ridica nisipul, învolbura marea şi îţi ardea pielea, cu mirosul de peşte proaspăt din pieţe, cu empanada con autuno (un fel de merdenea cu ton ce ţi se topea în gură), cu somnolenţa străzilor la amiază când era plin de pisici ce dormeau pe pietrele albe, calde ale oraşului, cu o îngheţată fabuloasă de la gelateria „Peace Love and Icecream”, despre care am decis că e tocmai bun ca motto pentru oraş, împreună cu gustul de caramel, vanilie şi mirodenii.

 "Cadiz"

Cadiz

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana, Sevilla. Detaliu ceramica

"Plaza de Espana Sevilla"

Plaza de Espana seara

Dar nu sunt numai lucrurile spectaculoase care mi-au furat inima în Andalucia (cum e şi fascinanta, desprinsă din basme Mezquita de Cordoba sau Plaza de Espana pe înserat, ca un arc armonios, cu cerul indigo deasupra), ci şi atmosfera atât de relaxată şi deschisă – în contrast cu intensitatea flamencoului – de pe străzile şi pieţele Sevillei, unde localnicii tineri şi bătrâni păreau că îşi duc viaţa afară, ieşiţi la promenadă, la o conversaţie pe bancă cu prietenii, citind ziarul, la tapas şi claras con limon (bere albă cu lămâie) prin bodegi înghesuite cu mese slinoase şi terase gălăgioase, unde chelnerii vorbeau cu tine, nu conta de ştiai spaniolă sau nu, şi era atât de uşor să fii şi tu mai deschis şi să intri în vorbă cu oricine. Şi de aceea, din punct de vedere fotografic, mi s-a părut unul dintre cele mai bune locuri pentru a face fotografie de stradă.

"fotografie de strada"Povesti pe strada in Sevilla

Mai multe fotografii din Andalucia aici

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

O zi in desert

“Ce zodie esti? O sa-ti arat constelatia ta”

A iesit de pe soseaua ingusta, pe care nu incapeau doua masini venind din sensuri opuse, astfel incat la fiecare intalnire rara cu faruri orbitoare, venind parca din neant pe drumul in mijlocul pustiului, soferii jucau un joc putin dus la limita al nervilor tari si al celui care cedeaza primul suprematia drumului.

"Maroc"
O data motorul oprit, doar praful jucand inca in aer ca un halo in jurul masinii, s-a lasat o liniste atat de profunda si m-a coplesit cerul, o perfecta cupola sferica, neintrerupt de nici o constructie umana, de nici o lumina artificiala. Doar noaptea neagra si stelele, miliarde si miliarde. Atunci mi-am dat seama ca nu mai privisem cerul de atata timp. Orasul ne-a dezvatat de a mai privi cerul, ne-a facut sa ne uitam la el ciuntit de cladiri, incadrat de geamuri termopane de birouri luminate vesnic de neoane, decolorat de faruri de masini si de stalpi de iluminat. Insa acolo, prinsa intre pamant si cer, coplesita de imensitatea acestui spatiu deschis, parca urca in mine o bucurie ancestrala, uitata, pe care o simt tot timpul in fata naturii.

"Maroc"

Atunci mi-a prins bratul, aratandu-mi cu cealalta mana intinsa spre cer: “Vezi? Grupul acela de trei stele, care apoi se continua cu o secera? Acela e Leul. Iar acela este arcul vanatorului Orion, insotit de cainii lui, ii vezi? Raul acela alb care strabate cerul este Calea Lactee. Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte”

Da, recunosc, un barbat si o femeie in noapte, el vorbindu-i despre stele, e deja o imagine-cliseu de comedii siropoase, dar inainte de a va lasa imaginatia sa zboare, inventand scenarii romantice, trebuie sa va spun ca eram impreuna cu inca doi prieteni, langa un jeep prafuit, dupa un drum hurducat de aproape doua ore in noapte prin desertul marocan, prin care Abdul – soferul si totodata ghidul nostru berber – ne-a condus in afara oricarui drum, printre dune, pietris si arbori pitici, fara GPS, fara lumini sau indicatoare, lasandu-ne undeva la limita intre uimire in fata capacitatii lui incredibile de a se orienta in acest pustiu fara repere (cel putin pentru noi) si o oarecare frica care se insinua fara sa vrea in mintile noastre obisnuite cu siguranta ‘civilizatiei’, care nu lasa loc neprevazutului sau necunoscutului. Iar un drum noaptea prin desert, care parea sa nu se mai termine, pentru ca nici o lumina nu indica apropierea unui spatiu locuit, intalnirile sporadice cu alte masini si conversatii intr-o limba necunoscuta si rastita, tacerea aproape ostentativa a lui Abdul ne tineau intr-o asteptare incordata. Mai tarziu, cand am ajuns la hostel, ne-a spus ca se simtise foarte rau, si strangea din dinti ca sa poata conduce mai departe. Da, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par la prima vedere.

"Maroc"

Abdul stia totul despre stele, nu ne-a spus de unde invatase, ci doar ca daca traiesti in desert ajungi sa le cunosti si sa te orientezi dupa ele ca dupa arbustii pitici si uscati sau dunele. Recunostea constelatiile cu o precizie uimitoare si am primit o lectie de astronomie acolo, in marginea drumului din mijlocul pustietatii.

Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”. Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierudt ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.

"Maroc"

Caci in acea zi am fost fericita. Da, nu pot gasi alt cuvant mai bun pentru a descrie starea de uimire si exaltare in fata a tot ce vedeam, care era atat de diferit de viata mea “reala”/obisnuita, cu statul pe un scaun in fata unui monitor timp de 8 ore sau mai mult, cu alergatura aceea de a rezolva zeci de mici probleme care-ti faramiteaza si inghit timpul, cu amorteala mintii si a corpului provocata de rutina, cu ganduri si senzatii vagi, dorinte nemarturisite si fantome ale inimii care te asalteaza noaptea in pat inainte de a inchide ochii. Ma simteam atat de departe de toate astea, ma simteam usoara, plina de energie, cu mintea limpede, absorbind noul si diferitul, si rezonand la ele. I felt ALIVE! Probabil de aceea calatoritul poate deveni ca un drog, devii dependent de aceste senzatii si le cauti din nou si din nou, mergand spre alte destinatii. Si din nou, atunci, dar si acum in timp ce scriu, ma incearca acel dor de duca, un dor de lucruri pe care nici macar nu le cunosc, dar ma cheama si ma fac sa-mi doresc sa plec, mai mult decat un concediu, mai mult decat o saptamana sau un weekend aici si dincolo. Oare cand ii voi da ascultare?

"Maroc"

Insa sa revin. Si derulez filmul calatoriei cu trei zile in urma, cand eram inca in Marrakech, si plecam de dimineata intr-o masina inchiriata, putin speriati de traficul haotic si de posibilitatea de a intalni false road patrols, care te pot jefui, dupa cum de avertizasera ghidurile turistice citite inainte. Insa am zis Insh’Allah si am pornit. Si bineinteles ca ne-am facut griji degeaba (dupa cum spune una din cartile mele preferate: “Fear is he mind killer”. Dune, de Frank Herbert). In acea zi am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase traversari de munti, prin trecatoarea Tiz’n’Tichka, la 2300m, e drept, in masina, pe o sosea  in perfecta stare (bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vesnica noastra problema cu drumurile din Romania) cu serpentine ametitoare si urcusuri pe care masinuta noastra se tara gafaind. Erau muntii Atlas, rosiatici, cu straturi de roca incretite acum milioane de ani, vai abrupte si salbatice, vegetatie pitica si saracacioasa, un peisaj dezolant, in care apareau sate cu doar cateva case, construite din acelasi pamant rosu, ca si cum ar fi crescut din munte.

"Maroc"

La fel parea rasarit din pietre si pamant si Ait Ben Haddou, poate una din cele mai renumite atractii turistice din Maroc:  un kasbah care a fost mult timp un punct important pe ruta caravanelor ce transportau aur, sare si sclavi intre Sahara si Marrakech, dar ce l-a facut cu adevarat celebru a fost aparitia in filme ca Lawrence al Arabiei, Isus din Nazaret sau Gladiatorul. Totul e turistic acolo, in cetate nu mai locuiesc localnici, ci sunt doar standuri cu esarfe, picturi si alte suveniruri. Dar sunt unele locuri (cum e si Parisul, cel putin  pentru mine), care au atata personalitate, incat nici un stand de suveniruri sau vanzator agasant nu le poate strica farmecul.

"Maroc"

Noaptea ne-am oprit  in Skoura, la un riad singuratic, inconjurat de un desert  pietros si dezolant pe de-o parte, si de cealalta de o crescatorie nesfarsita de palmieri in care rasareau din loc in loc alte ksars, iar in departare profilandu-se crestele inzapezite ale muntilor Atlas. La Chez Tali am stat la povesti cu gazda noastra Soufiane, care ne-a asteptat cu prajituri marocane si ceai de menta, foarte prietenos si vorbaret. Iar apoi, asteptand ora cinei, am stat vrajita pe terasa de pamant in nuante de ocru si am urmarit in linistea aceea a desertului un apus crepuscular, rasaritul stelelor si aparitia fantomatica si amenintatoare a unei lune imense.

A doua zi am traversat valea Draa, ce parea un fel de Vale a mortii, cu munti pamantii, stratificati, lunatici, cu solul uscat si fara vegetatie, cu exceptia palmierilor ce cresteau luxuriant de-a lungul vreunui rau sau oaze. si am ajuns in Zagora, oras in care am stat cat sa dormim acolo la un hostel si din care mi-a ramas intiparit in minte doar urletul infricosator ca al unui t-rex – nu glumesc – al unui paun din gradina hostelului care plangea dupa perechea lui.

"Maroc"

Si reinnod firul povestii din desert, cu dimineata in care plecasem devreme spre dunele de la Erg Chigaga. Din pacate nu aveam decat o zi la dispozitie pentru safari-ul in desert. Am negociat aceasta excursie, ca tot ce vrei sa cumperi in Maroc, de la mancare, la esarfe, cercei, marochinarie sau cazare, nimic nu are un pret fix. Bineinteles, la inceput pare greu si m-am simtit stingherita, dar apoi am intrat in joc, caci altfel as fi platit dublu si m-as fi simtit inselata.  Oricum, cu negociat cu tot, in majoritatea cazurilor plateam probabil mai mult decat pretul real, dupa lungi conversatii (uneori in fata unui pahar de ceai de menta, adus ad-hoc) in care se strecoara povesti de familie, lectii de istorie si povestiri despre obiceiuri marocane. Iar la sfarsit, dupa ce tranzactia se incheia, sincer, nici nu imi mai pasa care era pretul real sau daca as fi putut scoate cu 10 dirham mai putin. Si asta nu pentru ca sunt risipitoare (imi place sa cred) dar simteam ca am primit mult in schimbul banilor. Si sta cred ca e adevarata regula a pretului ‘corect’. De multe ori ma intrebam daca sociabilitatea si placerea lor de a povesti era dictata doar de ratiuni de comerciant, dar chiar si asa, era singurul mod de a vorbi cu localnicii si am aflat multe povesti interesante despre vietile lor si am ras cu ei si de multe ori mi-a parut rau de ei, de saracia lor si de lipsa de sanse.

"Maroc"

In acea zi ma catarasem gafaind sub un soare nemilos pe dunele de la Erg Chigaga; ramanand acolo sus aproape o ora, privind desertul care se unduia pana in zare, fara cuvinte. Poate pentru ca era prima data cand eram in desert, nu  ma saturam de privelistea himerica a dunelor ca niste valuri impietrite, creand iluzii optice. Abdul, care venea aici aproape zilnic cu alte grupuri de turisti, spunea ca nu se satura niciodata sa priveasca desertul si acolo se simtea in pace, se simtea acasa, si intr-adevar, parea ca se integreaza atat de bine in peisajul acela. La 40 de grade, eu eram rosie, transpirata si arsa de soare, el senin, fara o urma de transpiratie,  cu ochii zambind negri sub turbanul care-i acoperea si jumatete din fata. Si stand acolo, am inteles de ce asta nu se transforma intr-o rutina.

"Maroc"

In urma cu cateva saptamani plouase, ceea ce era atat de rar acolo, asa ca pe bucatile de pamant uscat de langa dunele de la Erg Chigaga rasarise iarba. Triburile nomade care traiau in desert venisera acolo cu turmele de camile si dromaderi la pascut. Am trecut printre ele, starnind mame dromader care-si protejau puii proaspat nascuti, cu picioare nesigure si boturi umede, iar mai departe am intalnit si turme de magari salbatici, pitici si speriosi. Ne-am continuat drumul in masina pana cand soarele a inceput sa coboare, si atunci ne-am oprit, am coborat din masina si ne-am asezat pe pamant, fara sa vorbim, privind cu respiratia taiata apusul de soare in desert, cum discul incandescent cobora incet dupa linia orizonotului, imbracand pietre, tufisuri strambe, arbori pitici si despuiati si nisipul omniprezent in lumina aurie, apoi rosiatica iar la sfarsit albastrie, inainte ca totul sa se cufunde in intuneric. Si era atat de liniste…

"Maroc"

“Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte, mi-a mai spus.  Dar trebuie sa plecam acum”. M-am urcat in jeep, cu mintea la stele, si m-a doborat oboseala acelei zile

A fost doar o zi. O zi din viata mea, care sigur nu o voi uita sau nu o voi confuda cu altele.

Fotografia de marti #23

 

Morning magic in Cheile Nerei

Mai multe fotografii din Cheile Nerei aici

Si un mic anunt. In luna august voi fi mai mult plecata si probabil deseori fara acces la calculator si internet, asa ca pentru seria Articolul de vineri voi relua articole mai vechi, despre calatorii pe care le-am facut in august in anii trecuti, pe care fie le-am publicat mai demult doar pe blogul in engleza iar acum le traduc, fie ca le-am rescris. Sper ca nu o sa va pierd de cititori :) Sa aveti o vara frumoasa, libera, relaxata, aproape de soare, departe de calculator :) Pe curand!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]            [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]