În ultimele luni, aproape un an, am ieșit la fotografiat cam așa: trebuie să fac o fotografie pentru afișul de curs. Trebuie să ies acum, rapid la fotografiat pentru că îmi lipsesc câteva fotografii anume pentru a ilustra un suport de curs. Trebuie să ies la fotografiat pentru că trece zăpada…sau florile…sau ploaia și am nevoie (pentru diverse motive) de o astfel de poză. Trebuie să mai fotografiez câțiva „locuitori” de piatră ai Timișoarei ca să bifez ce mai am pe lisă (da, am liste!) ca să scot albumul (da, albumul!). Și da, fac toate astea, e o muncă. Deși lumea crede că a-ți urma pasiunea sau vocația înseamnă că faci doar ce-ți place și ești așa într-o euforie perpetuă.
Vorbesc de multe ori cu oameni, fie la cursuri, fie în rest și aproape toată lumea are atâtea idei grozave, planuri…care de cele mai multe ori zac în fundul unui sertar, metaforic vorbind. De ce? Motivele pot fi multe, sau mai degrabă scuzele. Dar e în principal o chestiune de voință. Chiar e foarte greu să ieși din rutină, din zona de confort și să faci ceva în care crezi. Știu și eu cum e, mulți ani nu am reușit. Dar cu cât încerci mai mult, cu atât îți antrenezi „mușchiul” voinței mai mult, cu atât capeți putere și încredere să continui și să faci mai mult. Am trăit și asta, și o trăiesc (deși încă mă împiedic de multe ori).
Dar cred că mai există și reversul medaliei atunci când ți-ai întărit voința și începi să miști lucrurile, acelea din fundul sertarului, dar nu numai pe acelea. Vrei să te implici în multe alte proiecte. Pentru că simți că acum poți. Ai o efervescență de idei și de energie. Vrei să îi împingi și pe alții înainte spre visele lor. Pentru că știi cum e, pentru că și tu ai fost acolo. Nu mai știi să spui nu uneori. Să stai. Să te joci. Să nu muți munții (cel puțin nu în fiecare zi). Să nu faci ceva doar după plan, ci „just because”. Nu pentru că aș fi fan al nefăcutului nimic. Îmi place munca și organizarea, mai ales, e necesară. Dar dacă lucrezi creativ după plan pe termen lung, te secătuiești, te epuizezi, te prăjești de-a dreptul. Creativitatea are nevoie de spațiu, de timp ca să înflorească. Și apoi, cred că nu toate limitele trebuie depășite în spiritul dezvoltării personale care caracterizează epoca noastră. Unele limite chiar te definesc ca om și e ok să fie așa. Acuma care limite trebuie depășite și care acceptate…asta e o altă discuție.
De ce scriu despre toate astea? Pentru că în acest punct mă găsesc acum. Pentru că nimeni nu îți spune cum e de fapt când începi să-ți cauți și încerci să-ți urmezi vocația. E un drum necartografiat, pentru mine cel puțin, și încerc să las un marcaj în urmă și pentru mine, poate și pentru alții (îmi tot dă târcoale un gând, că aceasta ar putea fi următoarea carte, adică după aceea pe care nu am terminat-o încă. Dar nu-i nimica, mă întorc imediat la planificare 🙂
Și sper să nu se înțeleagă că m-aș plânge că mi-i greu. Nu. Este un drum cu bucurie, un drum cu inimă, un drum asumat, cu toate ale sale. Apropo de asta, nu există drum ușor către vocație, asta e prima iluzie la care trebuie să renunțăm când pornim pe calea aceasta.
Așa că de aproape un an mă însoțește sentimentul că mi-e dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără un proiect în minte, fără un scop anume. Just because. Pur și simplu. Și până la urmă de ce este așa de important asta? Pentru că atunci când faci ceva creativ fără plan, fără țintă, sufletul nostru se exprimă, respiră, se hrănește.
De fiecare dată le spun celor care vin la cursurile foto că nu trebuie să mergi prea departe pentru a găsi subiecte de fotografiat sau pentru a face fotografii bune. Nimic nu antrenează mai mult ochiul și mâna fotografului ca aceste sesiuni de fotografie în care înveți să privești cotidianul cu atenție și să-l vezi cu alți ochi, din altă perspectivă. Parcă ți se curăță privirea și totul e mai viu în jur. Iar creativitatea e la ea acasă. E ironic că tocmai eu nu făceam asta, nu pentru că vezi-bine nu ar mai trebui să exersez, ci pentru că eram prea prinsă în alte planuri și proiecte fotografice, faine de altfel. Cum am mai spus, în mod paradoxal, nu puteam fotografia chiar din cauza fotografiei.
Fotografiile de mai jos sunt așa. Pur și simplu. Și ce bine e.
