Despre fotografie, creativitate, inspiratie, Timisoara

Fotografie cu orice instrumente

În ultima vreme, când mai merg la cimitir în Calea Șagului, mă surprind tot felul de detalii. Nu am aparatul la mine, asa că iau telefonul soțului și tot fac fotografii. Uneori e așa frumos, ca și aseară, că uit că e un cimitir, că are de-a face cu moartea, că e și un mormânt al familiei noastre acolo… Pana la urma atenția asta care stă la baza fotografiei și care se dezvoltă și sensibiliează pe masură ce fotografiezi începe să fie prezentă în toate momentele vieții tale, nu doar când ai aparatul în mână, așa că ajungi sa vezi „cadre” peste tot. Dar probabil este cunoscut printre cei care fotografiază frustrarea și regretul cadrelor bune care nu pot fi surprinse fie pentru că nu ai aparatul la tine, fie pentru că ai strica momentul dacă ai îndrepta aparatul asupra scenei. Uneori aceste cadre unii le considetă cele mai bune poze pe care nu le-au făcut. Așa că, uneori, când simt că trebuie neapărat să fac o poză, ca și acum, e bun și telefonul, cu limitele lui. Până la urmă, aparatul e doar un instrument, nu el face cadrele bune.

Acum chiar citeam cartea „Înot sincron”, un dialog despre fotografie între Voicu Bojan și Gicu Șerban, și VB povestea cum o dată când a plecat într-o tabără și-a uitat geanta cu toate aparatele acasă. L-a salvat un puști din tabără care avea un aparat de plastic Chupa Chups de câțiva euro. Dar bucuria de a vedea cadrele și a declanșa este aceeași și cu un aparat de plastic, și cu un telefon, iar toate regulile fotografiei sunt prezente. La fel și cu telefonul. Eu (încă) nu am un telefon care face poze decente sau care se poate conecta la internet, încă rezist tentației. Îmi place deconectarea de tehnologie pe care mi-o aduce. Atitudinea mea față de tehnologie oscilează între dependență (bine justificată, of course) și respingere (dorință de deconectare), însă cheia e, ca în toate, folosirea cu discernământ, adică să folosești tu tehnologia, pentru un scop bine definit, ca un instrument, și nu să te folosească ea pe tine. Și cu fotografia, cu toate că este acea căutare a momentului perfect și vederea cadrelor în toate aspectele vieții cotidiene, pe de altă parte îmi place că nu pot fotografia chiar tot, oricând, cum poți face cu telefonul. Deja este așa o inflație de imagini în lume încât  este bună și o „postire” de la imagine. Cel puțin așa cred acum. 

Și totuși, uneori mă întorc și cu aparatul foto când găsesc un înger care mi-a surâs…fotografic. (pozele de mai sus sunt făcute cu telefonul, cele de mai jos cu aparatul foto)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mă mai gândeam la faptul că o fotografie spune multe despre cel pe care o face. Oare ce zic fotografiile astea despre mine? Uneori sensul acțiunilor noastre ne e ascuns nouă înșine, însă poate alții îl văd mai bine. Înorice caz, nu e activitatea mea preferată să fotografiez în cimitire, dar de cimitirul acesta chiar mă leagă amintiri. Am observat că în ultima perioadă nu mai simt să fac fotografii la orice, ci subiectele care mă atrag cel mai mult sunt cele pe care le cunsoc, cu care am o legătură personală. Pentru a înțelege mai bine, iată și o mică poveste personală cu acest cimitir, probabil unii o știți deja. Ilustrația este făcută după un text pe care l-am scris în cadrul campaniei „Privește orașul”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *