Monthly Archives: May 2012

Resurse si inspiratie #3: Ce am de spus?

Motto: De ce ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens (Nicolae Steinhart)

Imi propusesem ca articolul de vinerea asta sa fie articolul lunar despre resurse si inspiratie. Dar m-am simtit cam fara inspiratie saptamana asta. Da, stiu, e normal sa se intample si asta. Inspiratia nu vine la comanda astfel incat martea si vinerea sa pot pune ceva (care sa treaca de criticul intern, care e foarte critic) pe blog, asa cum mi-am propus. M-am gandit la un moment dat sa sar o saptamana articolul de vineri. Adica ce s-ar putea intampla? Nu o sa se opreasca pamantul in loc, nu o sa ma certe seful (ca n-am), nici nu o sa mi se taie din salariu (ca nici de-asta n-am). Si atunci poate as putea sa public doar cand am chef. Who cares? Asa ca ma intreb tot mai des de ce oare fac asta? Si de aici nu e decat un pas sa ma intreb de ce fac fotografie, de ce scriu, de ce am un blog (adica doua, si in romana si in engleza, care iau ceva timp, si nu ma plateste nimeni pentru asta)? De fapt intrebarea pe care mi-o pun tot mai des este: Ce am de spus? (prin fotografie si prin scris). Este atat de important incat sa merite sa imi petrec timpul limitat pe acest pamant in fata calculatorului si cu aparatul la ochi? Am ceva de spus care sa merite sa fie impartasit cu altii?

Asa ca o paranteza, tocmai cand imi spargeam capul eu cu intrebarile astea, primesc din senin un email de la o “femeie mai in varsta din Canada” (dupa cum mi-a scris ea), care a zis ca desi suntem de varste diferite si traim in locuri asa de diferite, pe ea o inspira sa citeasca blogul meu (si mi-a mai zis cateva chestii faine, dar modestia ma impiedica sa le dezvalui). Oricum, asta mi se pare un lucru extraordinar, cand ceva ce facem noi atinge alti oameni pe care nu-i cunoastem. Conexiunile, gandurile si sentimentele universale, care ne unesc, dincolo de diferente. Imi place mult asta la fotografie si la scris. Inchid paranteza.

Pe de alta parte, am vazut de atatea ori ca nu eforturile mari si rare conteaza, ci activitatile regulate in timp (ce plictisitor, nu?) Adica sa faci ceva in fiecare zi sau in fiecare saptamana, o perioada mai lunga de timp, chiar daca nu ai chef sau nu vezi sensul la asta tot timpul si iti vine sa o lasi balta. In timp aceste actiuni se aduna spre ceva care merita. Intotdeauna.

Desi credeam (oarecum superficial) ca am raspuns la aceasta intrebare cand am pornit site-ul (la capitolul Despre mine), imi dau seama ca raspunsul este..in constructie. Ca si mine. Ca si drumul pe care merg acum, de cand m-am apucat full-time de fotografie. Iar despre asta nu te invata in cursurile de fotografie, impreuna cu expunerea corecta.

Cand aveam un job (si am avut multe in utimii 12 ani sau asa ceva), nu imi puneam prea des aceste intrebari, daca ce faceam in fiecare zi la birou avea vreun sens, daca vezi doamne am ceva de spus. Rutina ne protejeaza de multe intrebari si dubii. Joburile alea care ne umplu de lehamite si impotriva carora ne revoltam, sau de cele mai multe ori ne lasa seara amortiti pe canapea in fata televizorului ne dau o siguranta (care, ca orice siguranta in viata, e iluzorie – parerea mea.) Creeaza certitudini. Si cata nevoie avem sa ne sprijinim pe ele. Si iarasi e vorba de bani. Banii castigati dau sentimentul utilitatii, al aprecierii, ca ce ai facut are o valoare, exprimata in bani, simbolul universal al valorii in societate. Si Julia Cameron spune: “For many of us, we are raised to believe that money is the real source of security”. Astea sunt regulile dupa care se invarte societatea. Chiar si daca nu esti de acord cu ele (cum nu sunt nici eu), tot te afecteaza fara sa vrei. Cel putin asa simt eu. Si cand vrei sa mergi pe alta cale, mai intai se casca un gol in fata ta. Esti stapanul timpului tau, al actiunilor tale, oare ce vei face cu ele? (Daca ai inceput vreodata sa faci ceva pe cont propriu, daca ai fost somer mai mult timp sau pensionar stii despre ce vorbesc, ce vine dupa sentimentul de usurare si libertate ca ai scapat de job). Azi am gasit si in cartea pe care o citesc acum si ma fascineaza – Iris Murdoch, Vlastarul cuvintelor: “ Dincolo de rutina, pentru mine incepea haosul si fara rutina viata mea (sau poate viata oricui?) nu era decat o fantasmagorie.” (mai multe fragment edin cartile care m-au inspirat aici) Dar poate ca e gresit insasi faptul ca imi pun intrebarile acestea. Dar le scriu pentru ca stiu ca sunt incomode si “not nice” si sunt sigura ca si altii se gandesc la ele. Si da, stiu ca sunt genul de om care isi pune prea multe intrebari ca sa poata trai fericit pana la adanci batraneti :)

Deci sa revin, ce am de spus? Nu cred ca sunt “special”, ca am vreo chemare sau ca voi schimba lumea, dar totusi intrebarea ramane. Ce pot spune este ca tot mai mult simt ca fotografia mea este legata de comunitatea in care traiesc, adica Timisoara, unde as vrea sa contribui si eu la schimbarea in bine. Chiar daca asta ar insemna sa aduc o mica diferenta doar in vietile catorva oameni. Nu vreau neaparat sa fac fotografii frumoase din punct de vedere tehnic si artistic. Nu vreau sa documentez razboaie si cazuri sociale extreme, nu pot. As vrea ca pe piatra mea funerara sa scrie “om bun”, nu “fotograf bun”. Si apoi imi spun, bine bine, toate astea sunt foarte dragute, dar cum o sa traiesti din asta? :)

Va urma.

Si pentru toti cei care sunt in cautare, ca si mine, cateva articole care m-au inspirat:

Structure in the creative life: un podcast din revista Lenswork, care trateaza exact aceste intrebari: ce avem de spus prin fotografie si cum. plus idei foarte faine de proiecte fotografice. asculta podcast

– Un interviu super cu Cristian Crisbasan, din care citez : “Cu cit Photoshopul avanseaza mai mult, cu atit este nevoie de “haselbladuri” mai scumpe. Din pacate, nu se poate inventa un Photoshop si pentru suflet, minte, inima, talent, inspiratie, instinct. Da, cu cit se fac mai multi bani din publicitate, cu atit se investeste mai mult in tehnica de a minti ca o crema minune te intinereste cu 125 de ani.”

– un fragment din cartea Confesiuni fotografice de Bill Jay, intr-un stil ironic si atat de adevarat: “Una dintre lecţiile supreme ale istoriei fotografiei este că există un număr limitat de subiecte cu impact asupra culturii largi. Acestea sunt: portrete de actriţe, nuduri de femei şi nuduri de actriţe femei, nu în această ordine. Fotograful pornit pe drumul celebrităţii ar face bine să ţină cont de acest lucru. Am să fiu franc cu voi, în ciuda riscului de a vă răni sentimentele delicate şi de a vă submina nevoia de admiraţie: instantaneele voastre diletante defocalizate ale unor şiruri de case identice făcute cu un aparat foto Diana din plastic nu au nici o şansă. Şi nici imaginile frumos lucrate de format mare cu gropi de gunoi, făcute doar pentru a arăta că aceste restricţii nu au nimic de a face cu tehnica. Important pentru celebritate este subiectul, subiectul şi subiectul. În ordinea asta.”

– In ultima vreme am citit mai multe articole ale fotografului Voicu Bojan la liternet, toate sunt superb scrise, au fost o incantare sa le citesc si am invatat multe.

– Un articol despre cum poti deveni un fotograf mai bun, din care citez: “The only way to shoot more interesting photos is to become a more interesting person.”

– Si o postare pe pagina de facebook a fotografului Radu Sigheti, original in engleza (si mi-am permis sa o traduc):

Sa fii un fotograf bun inseamna sa ai personalitate si caracter. Inainte de toate trebuie sa ai aceste lucruri. In mod involuntar, personalitatea ta te-a atras spre ideile din acest fragment. Formarea ta are loc in timp, incet si usor, in timpul celor “sapte ani de acasa”, cum se spune in Romania, de catre parinti si bunici. Scoala, prietenii, anturajul te modeleaza in timp ce cresti. Muzica pe care o asculti, filmele care-ti plac, cartile pe care le citesti dau o alta parte a personalitatii tale. Pe masura ce cresti, personalitatea ta este determinata si pusa la incercare de toate iubitele sau iubitii pe care i-ai avut, de dragostea implinita sau neimplinita. Toti oamenii pe care-i intalnesti si cu care interactionezi sunt tu insuti; sunt o parte din personalitatea si caracterul tau. Multi fotografi isi mai cauta inca personalitatea, multi fac fotografii foarte bune, si cand ii vezi iti place de ei, insa simti ca ceva lipseste si te intrebi ce. Ce lipseste din fotografie este personalitatea si caracterul fotografului. Este lucrul acela greu de numit, care nu se vede, din spatele fotografiei. Aceasta face diferenta ditnre imagini. Daca nu l-ai gasit inca, mai cauta, nu e nimic rusinos in asta, toti am facut fotografii slabe pe drumul descoperirii de sine. Si din cand in cand, te poti opri pentru un moment si privi in interior: esti chiar tu cel care face fotografia?

Si in incheiere, daca tot e vorba de inspiratie, care vine si pleaca, iata si o poezie pe care am scris-o.

 

Mi-ar placea sa aflu si parerea voastra despre cele discutate in acest articol. Daca doriti, lasati un comentariu mai jos.

 

For the English version of this post go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]       [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #13

Ceci n'est pas un tableau

Here comes the sun

Probabil ca va intrebati ce cautau pe camp cu o rama de tablou sau fluturand esarfa in vant. Dar nu si in van…sper :)

Explicatia e ca am vrut sa fac niste fotografii pentru ilustrarea unei reviste de arta, tema fiind creativitate, libertate, creatie, mobilitatea artistilor (in Europa) si mi-a venit aceasta idee. Fotografiile nu au fost selectate pentru revista, insa mie cel putin imi plac mult si nu regret nici un moment ca le-am facut, a fost atat de distractiv. Si ma bucur ca am prieteni care ma sustin in ideile mele traznite si nu le-a pasat de tirurile care claxonau in timp ce treceau pe langa acel camp :) Multumesc!

Acum am trimis aceste fotografii si la un concurs foto cu tema “Traieste arta la maxim”. Daca va plac si aveti timp/chef le puteti vota aici. Multumesc!

Pe curand! Adica pe vineri, la un nou articol, de data acesta articolul lunar despre resurse si inspiratie.

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

 

Nu se intampla nimic in Timisoara

…spun unii. Si sunt gropi. Si trafic groaznic. Si e praf si poluare. Si pistele de biciclete sunt sparte si cu borduri. Si nu sunt joburi. Nici bani. Si vin alegerile si nu avem cu cine vota. Si e plin de jmecheri si copii de bani gata in jeepuri, si fitze in cluburi. Si lumea nu apreciaza cultura. Si e birocratie si coruptie. Si sunt oameni saraci si sictiriti. Si lumea arunca hartii pe jos si nu sorteaza deseurile. Si e buticuri si manele. Si daca deschizi televizorul vezi vedete de carton.

Oricat as incerca, nu pot sa fiu “hater” (am aflat si eu de curand de cuvantul asta). Adica sa demasc cu un ton cinic si superior tot ce e rau in societatea noastra. Da, stiu, trebuie ca cineva sa faca si asta, dar depinde cum o faci. Iar inversunarea, sictirul si ura nu cred ca ajuta la nimic. Dauneaza grav sanatatii si provoaca orbirea la lucrurile bune din jurul nostru, care da, chiar exista. Ma astept ca in curand cineva sa imi spuna ca vai, m-am gasit eu sa vin cu mesaje de pace si hai sa gandim pozitiv (si va asigur ca nu sunt nici hipioata, nici optimista, nici high, sunt si eu ca toata lumea, pe bune). Dupa cum stim, nici macar nu exista partea luminoasa a… lunii. As a matter of fact it’s all dark.

Asa ca as vrea sa va arat ce am vazut eu in doar cateva zile in Timisoara, lucuri care m-au facut sa zambesc si sa imi spun ca da, se intampla ceva.

“Aleea din parc” – o actiune artistica neconventionala a asociatiei culturale Ariergarda.
Poezie, jazz si arta in aer liber in parcul Adolescentei, Timisoara

Lansare de lampioane in Piata Unirii cu ocazia
Zilei internationale a lumanarilor aprinse pentru comemorarea victimelor SDA

Atelier de masti africane pentru copii la Libraria Cartea de Nisip, organizata de Centrul Cultural Francez Timisoara

Muzeu de Arta din Timisoara la Noaptea muzeelor

Si daca chiar nu am chef sa particip la nici un eveniment (care apropo sunt gratis), pot sa ies cu bicicleta prin parc

Sau pot sa beau niste apa de la fantana, si sa stau pe scaunele din Piata Unirii si sa privesc apusul. E gratis, dar priceless, cum se zice :)

Si daca chiar ma plictisesc, pot sa rog pe un necunoscut de pe strada sa ma ajute sa fac o poza traznita, a carei idee mi-a venit cand am vazut desenul de pe o poarta din oras. Apropo, asta mi se pare cel mai fain, cand reusesc sa ies din asa-zisa “comfort zone”, adica din mediul meu cunoscut si sa vorbesc sau sa fotografiez oameni pe strada (de aceea imi place asa de mult fotografia de strada). Sper sa faceti si voi asta cat mai des, numai lucruri faine se pot intampla :)

Sau poti face ceva cu adevarat extrem, sa citesti poezie in Mall…sau pe trecerea de pietoni :)

Aici i-am fotografiat pe poetii Marius Stefan Aldea si Aleksandar Stoicovici (apropo, scriu foarte fain!) pentru proiectul meu foto “Cititorii“.

Si pana la urma…nimic nu SE intampla asa, de la sine. Adica sunt oameni care organizeaza evenimente si aduc o contributie, oricat de mica, la a avea un oras mai bun. Oameni ca tine si ca mine.

Sper ca v-a placut :) Pe curand!

Mai multe fotografii din Timisoara aici

For the English version of this article go here. By the way, this was my 100th post on my blog in English. I started it on 14th of February 2009 and…I feel that I came a long way since then. Big thank you to all who followed my photo trail and encouraged me :)

Daca ai chef, spune-mi un lucru traznit pe care l-ai facut si care te-a facut sa te simti grozav. Sau spune-mi daca iti place ce se intampla in Timisoara. Poti scrie un comentariu in sectiunea de Comentarii mai jos. Multumesc :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #12

"heart"

Shape of my heart

 

O fotografie realizata aproape de Herculane, in satul Inelet, despre care v-am povestit saptamana trecuta in articolul de vineri. De multe ori raman uimita in fata naturii si imi trece prin minte ca acest copac si acesti munti ar exista si fara noi oamenii, si vor exista si cand noi nu vom mai fi, iar aceasta te face sa te simti atat de mic si neinsemnat, si de cate ori vad un peisaj ca cel de mai sus, parca lucurile capata o altfel de perspectiva. Iar acest copac care nici nu stie ca are coroana in forma de inima, m-a facut sa ma opresc si sa ma simt…da, norocoasa, ca si cum as fi primit pe neasteptate un dar frumos, doar pentru ca l-am putut vedea…si ca am putut sa-l impartasesc cu voi prin fotografie. Sper ca v-a placut si v-a inspirat sa mergeti mai des in natura.

Si o melodie, daca tot vorbeam de “inima” copacului: Sting – Shape of my heart, intr-o interpretare acustica care ma lasa fara cuvinte. Enjoy!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]       [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

Lectia: cal, vaca, floare, cer, copac, nor, biserica, munte, acasa, scris

– Şi cum vi se pare pe la noi?

Eu şi prietenii mei deabia apucăm să bâiguim un frumos, foarte frumos, când doamna pe care am întâlnit-o pe cărarea din pădure ce cobora din satul Scarisoara, cărând în spate o desagă legată cu sfoară, ne taie vorba zicând:

– O fi frumos, da’ grea-i viaţa p-aicea, muncă din zori până noaptea, cu un adorabil accent local. Măcar de-am avea un drum ca lumea, dar numa’ pe jos putem merge. Şi-i dă urcat mult de la şosea. Şi curent numa’ de la generator îi, cine are, câteva ore pe zi.

Eu îi dau dreptate, dar încerc să-i spun că pentru noi, care trăim la oraş printre griuri de blocuri şi şosele, care ne petrecem atâtea ore înţepeniţi la un birou la lumina calculatorului, cu creierul asaltat de imagini şi informaţie, verdele ăsta viu, dealurile pe care urcăm gâfâind, poienile cu flori în care ne trântim uitându-ne la cer, priveliştea munţilor albi crenelaţi, lipsa semnalului la telefon, a internetului şi a zgomotului de trafic este o binecuvântare.

Şi doamna înţelege, cu un zâmbet luminos, care nu pare să fie amărât de acea viaţă grea.

– Şi eu am o casă mai jos la Domaşnea (sat prin care trece şoseaua şi trenul), dar când stau două săptămâni acolo simt că mă sufoc şi mă întorc aici.

Şi asta mă face să mă gândesc cât de ciudaţi suntem noi oamenii, cum locul în care ne-am născut ne atrage şi ne respinge, vrem să-l lăsăm în urmă ca pe o haină veche care ne-a rămas prea mică şi demodată, şi totuşi trăieşte în noi mai presus de voinţa noastră cu care credem că putem controla totul. Poate că e adânc în noi de generaţii dorinţa asta (pe care, ca pe atâtea alte lucruri, o luam de-a gata) de a căuta o viaţă mai bună sau mai uşoară, care ne împinge înainte, dar apoi e în noi şi partea aceea fragilă cu care ne bucurăm şi iubim, care nu dă doi bani pe confort şi bunăstare, pe reţete de fericire prefabricate şi care strigă dinăuntru la noi împotriva inerţiei şi apelor stătute.

Poate că voi cei care mă cunoaşteţi sau aţi mai citit blogul meu, ştiţi că şi eu am locuit mult timp în străinătate şi m-am întors în România, aşa că subiectele astea: ce înseamnă acasă, plecare-reîntoarcere apar frecvent în ceea ce scriu (vezi şi articolul acesta).

Şi după cum descopăr tot mai mult pe masura ce scriu, şi scrisul ăsta e ca un animal salbatic pe care nu prea-l poţi controla, se smuceşte şi te duce în locuri unde nu te aşteptai, pe care le descoperi uimit, si uneori scapă şi se îndepărtează şi mi-e frică că nu se va mai întoarce. Eu pornisem la începutul paginii cu intenţia clara de a vă povesti despre excursia la Herculane şi drumeţiile pe care le-am făcut de acolo.

Dar in ciuda acestei deviaţii în scris, sper că mai sunteţi aici :) astfel încât să pot să vă povestesc (şi să vă îndemn să mergeţi pe acolo dacă nu aţi fost deja) despre Cheile Ţasnei, nişte chei sălbatice şi spectaculoase, unde am fost de atâtea ori deja, însă nu m-am săturat încă de priveliştea lor.

Dar şi despre satul Scarisoara, un sat cu doar patru-cinci case de lemn răsfirate şi o biserică mică, albă, la care se ajunge numai pe jos, urcând pe nişte scări de lemn proptite de pereţii de stâncă (vezi fotografia de mai jos) şi apoi trecând peste dealuri şi pajişti, de jur împrejur cu panorama superbă a văii Cernei şi a munţilor Mehedinţi. Iar noi, ca nişte copii veniţi de la oraş, vorbeam cu vacile care se uitau la noi uimite, încercam să mângâiem caii sperioşi lăsaţi liber la păscut şi dădeam biscuiţi la câinii care păzeau turmele de capre, ca să nu ne mai latre. Nu neg, cred că e foarte grea viaţa prin acele sate, eu sigur nu aş putea locui acolo, însă pentru o zi cât am umblat pe dealurile verzi pline de flori, pe sub copacii de un verde crud, pe sub cerul schimbător, care prevestea furtună, a fost de parcă m-aş fi conectat la o sursă de energie, pe care trebuie să o păstrez până la următoarea ieşire în natură.

Care e locul tău preferat, care te umple de energie?

 

Scaritele de lemn pe care se ajunge la satul Scarisoara

Cheile Ţăsnei

Mai multe fotografii din Herculane aici


[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here

Fotogeografica 2012

AM CASTIGAT LOCUL TREI LA CONCURSUL DE FOTOGRAFIE FOTOGEOGRAFICA!!!

Ma bucur foarte mult de acest premiu,  si asta nu o mai consider small victory, dupa cum va spuneam acum ceva timp intr-un articol, pentru mine este really BIG :) Am fost la Bucuresti la vernisajul cu fotografiile castigatoare si cele mai bune dintre cele participante. A fost un eveniment frumos, la Muzeul de Istorie al Bucurestiului (Palatul Sutu), si m-am bucurat sa cunosc oameni si fotografi faini si sa mi se deschida multe oportunitati fotografice.

Mai jos este seria de fotografii din muntii Retezat cu care am luat locul trei la sectiunea Fotoreportaj.

Si se pare ca fotografia cu calul alb este favorita :) a aparut si in articolul din Photomagazine.

Totodata, cele doua fotografii de mai jos au fost incluse in expozitie si in Catalogul Fotogeografica.

Mici diferente si proiecte neterminate

Dupa cum spunea Vincent Vega (jucat de John Travolta) in Pulp Fiction intr-unul din superbele dialoguri din film: But you know what the funniest thing about Europe is? It’s the little differences. I mean, they got the same shit over there that we got here, but it’s just…it’s just, there it’s a little different. Cum ca olandezii pun maioneza pe cartofii prajiti in loc de ketchup, sau ca Big Mac-ul se cheama in Franta Le Big Mac iar hamburgerul Quarter Pound with Cheese e Royale with Cheese din cauza sistemului metric (?!), ca in Amsterdam politistii nu au dreptul sa te perchezitioneze sau ca in Paris poti sa-ti cumperi o bere chiar si la cinema sau la McDonalds (spre deosebire de America).

Asa am ajuns si eu in Belgia sa ma uit uimita la aceste mici diferente: ca femeile nu poarta ciorapi lungi iarna in cizme, ba mai umbla si in balerini, si asta poate e legat de faptul ca de mici copiii sunt purtati in pantaloni scurti in spate pe biciclete cand mai si ploua afara (si nici macar nu au auzit de “Inchide geamu, sa nu traga curentu’ copilu’ “), ca umbrelele au cea mai scurta durata de viata aici, ca duminica toate metrourile si trenurile sunt pline de cercetasi, ca in ciuda convingerii adanc inradacinate si des afirmate cu lehamite in Romania ca noi posedam cei mai neprietenosi vanzatorii si cea mai groaznica birocratie, Belgia este un candidat serios la locul intai, la fel si gropile din trotuare (impreuna cu colegii mei de acolo am inventat termenul de customer carelessness, si am fi putut aduna o Enciclopedia Britannica de intamplari in sprijinul acestei afirmatii), ca si acolo se fura, ca nu au perdele la ferestre, ca fiecare oras/strada/gara are trei denumiri, cate una pentru fiecare comunitate ligvistica din Belgia (de ex: Bruxelles – in franceza, Brussel – in flamanda, Brüssel – in germana, plus denumirea in engleza: Brussels) si nimeni nu se mai gandeste ca le e amenintata identitatea nationala din cauza unor placute bilingve, ca, asa cum spunea Bill Bryson in cartea lui “Neither here nor there” la care am ras non-stop: “The Flemings can’ stand the Walloons and the Walloons can’t stand the Flemings, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch.”, ca suvenirurile cu Manneken Piss (adica simbolul Bruxelles-ului – baiatul care se pişă, scuzati limbajul, dar chiar asta face de ani de zile) sunt mai mari decat insusi Manneken si asa mai departe.

Dar poate ca ce m-a uimit cel mai tare, din punct de vedere vizual – si de aceea am inceput o serie fotografica pe aceasta tema – au fost obiectele pe care oamenii si le pun in ferestrele cu sau fara perdele. Am vrut sa denumesc aceasta serie “From the outside” pentru a sugera nu doar pozitia de privitor din exterior, dar si de strain, de outsider. Cand vorbesc de decoratii in ferestre, sa nu va ganditi la flori, ci am vazut statuete, corabii in miniatura, bibelouri, caschete, papusi, palarii, vaze, jucarii, si pana si colti de fildes !! Ce este si mai interesant este ca ele sunt indreptate cu fata spre exterior, deci sunt destinate privitorilor de pe strada, ci nu locuitorilor caselor. Nu as vrea sa dau o interpretare simplista, insa e clar ca obiectele de care ne inconjuram ne reprezinta. Asa ca uneori treceam pe langa ferestre si ma gandeam oare ce spun aceste obiecte despre oamenii care locuiesc acolo? Este o intrebare pe care o las deschisa, si va las si pe voi sa va imaginati povesti.

Acesta este insa un proiect neterminat, deoarece intre timp am plecat din Belgia. Dar ca sa fiu sincera pana la capat, asta e doar o scuza. Acesta e unul dintre acele proiecte de care nu m-am tinut cu destul de multa seriozitate si incredere. Cred ca mi-am dovedit (si cu aceasta ocazie, daca mai era nevoie de inca o dovada in acest sens) ca este atat de usor (poate ca tine de natura umana, pe care o simt de cate ori imi zic ca trebuie sa merg la sala) – sa imi spun azi ploua, azi sunt obosita dupa serviciu, azi nu am chef de foto si sa treaca timpul si o idee buna sa nu vada niciodata lumina zilei. La un moment dat mi-a trecut prin minte sa realizez un proiect foto+desen+scris care se cheama “Mic tratat de idei nerealizate”. Din ce am vorbit cu mai multi oameni pana acum, as avea material cat pentru o enciclopedie. Insa deocamdata si acest Tratat asteapta in sertarul cu idei momentul oportun, sa vedem daca va veni.

Intrebare: M-as bucura daca ai vrea sa-mi impartasesti o idee grozava pe care ai avut-o, dar nu ai pus-o niciodata in practica. Te invit sa lasi un comentariu mai jos. Multumesc :)

 

For the English version of this post go here

Goodbye

Articol publicat la liternet

Copacii din vată de zahăr de pe strada mea. Primăvara înşelătoare îi săruta ca ei să înflorească, apoi îi îngheaţă. Vântul se joacă cu petalele căzute pe piatra cubică şi tornade roz se ridică printre blocuri. Blocurile se destramă şi ele în petale roz şi se ridică în aer. Nori fantastici curg pe cerul negru de după ploaie. Un avion trece prin cadrul ferestrei. Dupa el, ca la un semn, soarele explodează, cerul devine albastru azuriu, norii albi, perfecţi ca în picturile lui Magritte. Un pescăruş trece ţipând ascuţit, soarele dispare. Geamurile se aburesc, şoseaua luceşte umedă, farurile sclipesc. Vântul rece trece pe sub pervaz şi înfioară perdelele spălăcite. Maşinile vuiesc neîncetat ca sângele prin vinele mele. În maşini sunt oameni despre care nu voi şti nimic niciodată. În bucătarie radioul dă glas fiinţelor închise în cutiuţa lui, sunt vesele şi cântă, sau aşa sunt obligate să fie, în limba lor hârşâită, de neînţeles. Picioarele îmi sunt îngheţate. Pun Led Zeppelin la comp şi chitara îmi vibrează în măruntaie. I ain’t jokin’ woman, I gotta ramble. În mine se ridică un val şi se prăbuşeşte. Sunt o persona dintr-un film al cărui final e identic pentru toate personajele. Ceci n’est pas une vie. Pierdere de sine, ca şi când oglinda nu ţi-ar reflecta imaginea înapoi. Fără atingere, corpul uită că există. Aş fuma o ţigară, s-ar potrivi în film, dar m-am lăsat. Pour la sante! Până la sfârşit! Pe podea sunt împrăştiate haine, fotografii, bilete de avion, decupaje din ziare, scrisori, afişe, cărţi, legitimaţii, bilete de concerte, vederi, bucăţele de hârtie scrise de mână – ore, minute, zile când am simţit enorm, bucăţi din mine care nu mai încap în bagaje. Oamenii, toţi şi unul, vor continua să respire şi fără mine în oraşul la care-i spun adio şi-l port în mine. Toujours.