Retrospectiva 2023

Retrospectiva 2023

Ceața

În primul moment când m-am apucat să scriu retrospectiva pe 2023, m-am blocat și am simțit că mi-e mintea în ceață. Cred că asta spune ceva despre cum a fost pentru mine anul care a trecut. Deseori am avut senzația că nu văd clar, că nu îmi înțeleg motivațiile, resorturile interioare, trăirile, că sunt purtată de ele, în loc să le gestionez, ca și cum aș fi plutit încoace și încolo pe o mare învolburată, fiind deconectată de adânc, de straturile mele profunde. Ceață. Nu e chiar cuvântul care mi-aș fi dorit să caracterizeze anul 2023, dar așa a ieșit. Cuvântul pe care l-am ales la începutul anului a fost „blândețe” (cu mine, cu ceilalți), dar nu prea mi-a ieșit.

Deși nu a fost un an rău, totuși a fost un an în care de multe ori am funcționat cu „biciul” și împingându-mă de la spate. Deseori am trăit într-un ritm prea rapid pentru mine. Vrând-nevrând, am avut prea multă activitate, prea multă socializare, prea puține momente de singurătate și liniște pentru a putea să mă reîncarc și să decantez tot ce mi se întâmplă în exterior și în interior și deseori m-am simțit hăituită, extenuată, frustrată și irascibilă din cauza asta.

Post-pandemie

De fapt, cu siguranță am mai avut ani aglomerați ca acesta, dar i-am dus mai ușor. Cred că adevărata problemă este că după burn-out-ul din 2022 nu mi-am mai revenit niciodată la starea dinainte de energie, de capacitate de socializare, de concentrare. Obosesc mai ușor, nu mai sunt așa sportivă, mi-e greu să vorbesc, sunt extenuată după întâlniri sau evenimente care presupun contact cu mai mulți oameni, trag mai mult spre casă, sunt mai singuratică. Probabil e și vârsta, am mai auzit și la alții că devenim mai puțin sociabili o dată cu trecerea anilor. Iar la acest „cocktail” cu siguranță se adaugă efectele pandemiei, pe care cred că încă nu le cunoaștem în întregime.

Eu, în mod naiv, credeam că nu m-a afectat chiar așa de tare, pentru că în anii pandemiei nu m-am izolat complet și am încercat în limitele bunului simț în situația dată să duc o viață cât de cât normală. Dar pandemia a fost ca o falie în viețile noastre, fără posibilitate de întoarcere la viața dinainte. Cel puțin în generația noastră nu am avut o schimbare așa de radicală a lumii în care trăim de la Revoluție. Iar asta nu se poate să nu aibă efecte asupra noastră. E adevărat că pandemia nu a fost așa violentă ca Revoluția sau ca un război – și poate tocmai de aceea mai parșivă și mai greu de înțeles efectele ei nevăzute, dar foarte concrete în sufletele noastre. Probabil generația următoare de sociologi și antropologi va face un studiu pe noi.

Temele anului

Dar să revin la retrospectiva 2023. Uitându-mă prin jurnale, văd că temele mari care mă preocupă și despre care tot scriu sunt: relația cu Dumnezeu, lucrul la sine și scrisul. (eh, uneori mai bag și ceva văicăreli). Și dacă despre relația cu Dumnezeu mi-e greu să scriu sau poate că nici nu trebuie să scriu, fiind un subiect prea personal, despre celelalte pot da seamă.

Scrisul

În ceea ce privește scrisul, a fost un an în care consider că am scris puțin. Pentru a scrie mai consistent am nevoie de mai multă singurătate. Într-un an aglomerat, cu multe obligații, am încercat din greu să-mi creez și să-mi apăr momentele de liniște și singurătate pentru a putea scrie. Am renunțat cât de des am putut la evenimente, la întâlniri, la stat pe social media, la alte activități. Astfel, în momente fragmentate, „furate” și uneori în câteva sâmbete libere am reușit să scriu următoarele:

– Am publicat câteva articole pe blog, în special despre scris, în care am vrut să adun toată experiența mea legată de carte, publicare independentă, despre efortul de a face cartea să ajungă la cititori, dar și munca din culise și impactul asupra mea. Trăgând aceste concluzii, la mai bine de doi ani după publicarea cărții, am dorit să îmi iau rămas bun de la ea, să o las în urmă. Totuși, am fost surprinsă și bucuroasă că încă am mai primit mesaje de la cititori care spun că le-a ajuns la inimă cartea mea. Mi-au prins foarte bine și le voi păstra aproape pe fiecare pentru că am nevoie de încurajare și de ajutor în lupta cu sindromul impostorului.

– Am finalizat două povestiri scurte (flash fiction), publicate la literomania.

– Am scris scrisori abonaților la blog (câte una pe anotimp). Am început să scriu aceste scrisori în mai 2020, în perioada pandemiei, când legăturile dintre noi s-au subțiat și depersonalizat. A fost felul meu de a întinde o mână spre ceilalți, de a încerca să reduc distanța dintre noi, comunicând într-un mod personal, informal, ne-editat, exact cum erau scrisorile pe vremuri (da, fac parte din generația care comunica prin scrisori). Deci nu erau în genul unui newsletter și nu voiam să vând nimic 🙂 Ok, uneori am mai menționat evenimente pe care le organizam, dar nu era acesta scopul principal. De obicei primesc rareori răspuns la ele (și mi-am zis că o să le scriu indiferent dacă primesc răspuns sau nu), dar atunci când mă întâlnesc cu diverși oameni îmi spun că citesc scrisorile și le savurează. Îmi dau seama că acestea au înlocuit articolele de pe blog, dar aș vrea să revin și la acestea.

– Marea surpriză a anului trecut a fost că am scris poezie. Aveam deja câteva poezii incluse în prima carte, dar mi se păreau mai degrabă niște excepții de la proză, ceea ce scriu eu de obicei. Scrisul și editarea unei poezii sunt foarte diferite față de proză, așa că pot spune că mi-am făcut ucenicia tot scriind poezii în ultimii trei ani. Poeziile s-au închegat într-o carte, pot să-i spun și titlul: „Sfârșitul copilăriei – un abecedar pentru oameni mari” și sper să își găsească drumul spre cititori cât mai curând.

Fotografia

Aș vrea să vorbesc puțin despre fotografie, deși a trecut pentru mine în plan secundar și nu a fost printre temele mari ale acestui an – și spun asta cu regret, pentru că dorința de a fotografia e vie ca întotdeauna, la fel și ochiul care vede, analizează și fotografiază fără aparat zilnic. În ultimii zece ani, pe lângă fotografia ca job, am lucrat în mod constant la câte un proiect foto personal. Unele s-au întins pe mai mulți ani (cum a fost proiectul cu autoportrete care în final a însoțit cartea sau proiectul „Poporul de piatră al Timișoarei”), altele doar pe câteva luni sau un an (cum a fost Inside sau The strangers project). Miza mea a fost să găsesc subiecte interesante în imediata mea apropiere, în casa mea, în cartierul meu, în orașul în care trăiesc.

Astfel, în 2023 am început un nou proiect foto dedicat Timisoarei, „City of light” (câteva din fotografii ilustrează această retrospectivă). Mi-am propus să ies la fotografiat în fiecare lună cel puțin o dată. E puțin, dar cei care fotografiază știu că de multe ori e greu și pentru atât să-ți găsești timp. Fotografia cere timp și dedicare, nu o poți face în grabă. Tocmai de aceea, nu mă pot dedica scrisului și fotografiei (ca să nu mai vorbesc și de tururi ghidate, și de ateliere, toate astea pe lângă job). Recunosc că anul acesta de fiecare dată am tras de mine ca să ies la fotografiat, în ciuda oboselii și lipsei de energie. Dar a meritat. Cred că au fost două sau trei luni în care nu am ieșit niciodată la fotografiat (pozele cu telefonul nu se pun), dar în alte luni am ieșit de două-trei ori, așa că, în medie mi-am respectat hotărârea și îmi dau o bulină roșie – asta-i o raritate la mine!

O dată mi-a cineva mi-a criticat fotografiile, că sunt prea singuratice. Dar cum să fie altfel, dacă așa sunt eu? Acum, privind fotografiile alese în urma acestui proiect foto de un an, mi se pare interesant că exact asta se reflectă în ele, nevoia mea de singurătate într-un an foarte aglomerat.

Aș vrea să închei acest proiect cu o expoziție, ca de obicei. Pe 2024 nu am încă nici un proiect foto. Dar cu siguranță voi continua să ies la fotografiat, pentru că nu mă pot opri.

Lucruri faine

Am început articolul cu „văicăreli” (și acelea își au locul lor), așa că acum e momentul și pentru lucrurile pozitive, care cu siguranță le-au depășit pe cele negative, chiar dacă de multe ori nu am avut „suflu” să mă bucur de ele cum trebuie la momentul respectiv, dar aș vrea să le sărbătoresc acum cum trebuie. Nu aș vrea să se creadă că doar momentele „mari”, realizările sunt prilej de bucurie. Sunt atâtea momente mici, dar strălucitoare în tumultul vieții obișnuite de fiecare zi, în care suntem fericiți fără să știm prea bine de ce. Am scris despre câteva din aceste momente „mici” în retrospectiva pentru liternet. Iar aici, o mică parte din lucrurile faine din acest an.

• În februarie, chiar în weekendul de lansare a Capitalei Europene a Culturii la Timișoara am avut la Cărturești Operei lansarea ghidului turistic Timişoara23: 23 Secrets You’ll Love About the City and the Romanian Banat, împreună cu prietena mea Andreea Sepi, care a avut ideea ghidului, s-a ocupat de scrierea și publicarea lui, iar eu am contribuit cu fotografii. Ghidurile (apropo, arată minunat – vezi aici) s-au vândut instant în librării în Timișoara, plus comenzi pe amazon – by the wqay, încă îl mai puteți comanda, ajunge aproape oriunde în lume. Fără a ne lăuda cu asta, cred că ne putem bucura de această reușită care a presupus muuultă muncă și câștig spre zero, ca orice publicație independentă.

• În iunie am fost în concediu, am ajuns în Grecia și la Roma pentru câteva zile. Nu mai plecasem din țară de câțiva ani și a fost o ieșire binevenită. De obicei nu prea postez poze cu noi, dar cine poate rezista unor selfie-uri tipice de concediu? 🙂

• În 2023 am mai ținut câteva tururi ghidate pentru localnici (singură sau împreună cu soțul meu). Întotdeauna aceste tururi sunt un prilej de bucurie și mulțumire când văd oamenii așa de încântați să descopere orașul în care trăiesc.

• În 2023 am ținut și câteva ateliere de scris, o experiență minunată, atât pentru mine, cât și pentru participanți (din ce au spus ei). Aș vrea să țin mai multe pe viitor.

– De Ziua Mondială a Apei, în cadrul proiectului Castelul de Apă Iosefin al Asociației Prin Banat, cu o tematică legată de apă.

– La Street Delivery, în parcul Gheorghe Doja, cu tema povești autobiografice, inspirate și din atmosfera cartierului Elisabetin, unde s-a ținut atelierul

– Atelier la librăria Cărturești, împreună cu prietena mea scriitoare Diana Radovan, cu tema „Memorie și imaginație”

• Tot în 2023 am făcut parte din juriul concursului de fotografie Fotogeografica, la categoria Patrimoniu cultural. Am în spate o istorie destul de lungă de colaborare cu Fotogeografica – în 2012 am fost printre câștigătorii acestui concurs de fotografie, apoi am contribuit cu fotografii la realizarea câtorva din albumele lor – ”Din lumea Banatului” si „Transilvania, inima României” – și am rămas aproape de acest fenomen care a crescut mult în timp. M-am bucurat că expoziția cu cele mai bune fotografii rezultate în urma concursului a ajuns și la Timișoara.

În noiembrie am reușit să îmi dezinstalez facebook și instagram de pe telefon, din dorința de a-mi recupera timpul și mințile. Mi se pare că facebook-ul a devenit foarte agresiv în promovare, speculând interesele mele personale (și slăbiciunile mele, de ce să nu recunosc?), așa că m-am trezit deseori scroll-uind aiurea, absentă, cu mintea amorțită. Oricât aș încerca să controlez folosirea lui, nu pot întru totul (și asta mă sperie!) – e ca un drog prea puternic. Știu că e și un instrument util și nu renunț de tot la el, dar voi intra doar de pe calculator, mai rar.

Luna decembrie m-a prins fără job (mi s-a terminat contractul) și pentru prima dată, nu m-am mai stresat la perspectiva viitoare. Am încredere că va apărea ceva bun, ca întotdeauna. Cineva acolo sus are grijă de mine 🙂 Încă de la finalul lui 2022, când am început acest job, știam că-mi va fi greu să mă reacomodez la ritmul lucrului într-un birou, ca angajat, după ce aproape zece ani am lucrat pe cont propriu (de fapt, de prin 2005 tot așa am lucrat, fie independent, fie cu pauze între joburi, țări sau proiecte). O prietenă mi-a spus că am nevoie de șase luni de acomodare. Mi s-a părut exagerat. Dar acum cred că a fost optimistă 🙂 Până la final nu m-am acomodat cu adevărat, deși a fost un job bun, într-o asociație care a realizat multe proiecte faine în Timișoara, la care m-am bucurat să contribui și eu, mai ales în anul de grație 2023 în care Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii și a fost o atmosferă culturală efervescentă. Cred că o dată ce am apucat-o pe drumul acesta al lucrului independent e foarte greu să mă mai întorc din drum. Și până la urmă, oricât de greu ar fi, cred că mi se potrivește cel mai bine.

Așa că în 2024 cel puțin voi lucra pe cont propriu și în primele luni din an aș vrea să o iau mai încet. Planuri mărețe nu am. Îmi doresc să mă concentrez pe lucurile importante pentru mine: Dumnezeu, familie, scris și îmi propun să-mi respect ritmul în care știu că funționez bine. De fapt, sunt deschisă spre ce va veni. Que sera, sera.