Cum să (nu) publici independent o carte

Cum să (nu) publici independent o carte

Despre industria editorială

Dragă editură,

Sunt un scriitor genial de care n-ai auzit niciodată (dar cu siguranță vei mai auzi). Am scris cartea asta grozavă pe care cititorii o vor adora, sunt sigur. Vreți să o publicați?

Răspunsuri posibile de la editură:

– Nu, mulțumim. (Răspuns standard politicos. Nu știi dacă au citit sau nu manuscrisul. Nu știi dacă refuzul e datorat faptului că ești un autor necunoscut sau pentru că nu se încadrează în programul lor editorial.)

– …. (Tăcere. Cea mai nașpa. Nu știi dacă nu ți-au răspuns pentru că nu le place cartea ta sau a ajuns mesajul în Spam.)

– Da. (Mult visatul „Da”, mai ceva ca la o cerere în căsătorie)

Aș vrea să spun că am avut experiența tuturor acestor variante de răspuns. De fapt, am avut doar experiența tăcerii.

În orice caz, și un răspuns favorabil sau nefavorabil de la o editură sau concurs literar vine în general după minim o lună sau mai multe luni de așteptare. Iar publicarea, dacă e cazul, după și mai mult timp.

Pe de altă parte, publicarea unei cărți este o afacere pentru edituri, ci nu un act de binefacere și de încurajare a talentelor. Ascult deseori interviurile cu scriitori și editori români de la Radio România Cultural. Ce am mai auzit de la ei este că piața de carte din România este mică și dificilă. Se scrie mult, editurile sunt copleșite de manuscrise, se publică în tiraje mici comparat cu alte țări, se câștigă puțin, se citește puțin. Scriitori ajung să se citească și să se susțină între ei.

Pregătește-te să fii dezamăgit și respins

Personal, am avut deja experiența lipsei de răspuns la edituri. A acelei tăceri devastatoare. Dau doar un exemplu. Prin recomandări (!) am vorbit cu o editură din Timișoara care mi-a spus foarte cordial să trimit manuscrisul și mi-a promis că răspunde în maxim o lună, chiar și negativ, cu o justificare. După ce au trecut mai multe luni și le-am scris de mai multe ori fără răspuns, am abandonat. Răspunsul nu a venit nici până azi. Atunci mi-a trecut prin cap că e așa de proastă cartea mea încât nu au vrut să mai irosească un răspuns. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă adun și să o iau de la capăt.

Chiar și atunci când am luat în considerare publicarea independentă, adică am vrut să plătesc eu pentru publicare, multe edituri sau tipografii nu mi-au răspuns nici măcar la emailul prin care ceream o ofertă de preț. Sau mi-au răspuns cu întârziere foarte mare, de aproape jumătate de an (o astfel de experiență am descris-o în articolul anterior). Sau mi-au trimis o ofertă de preț așa de mare, aproape dublă față de alte oferte, încât era clar că vor doar să-mi ia banii (dacă tot vrea să publice, doamna).

Nu scriu lucrurile acestea pentru a demasca nu-știu-ce probleme din industria editorială sau a mă plânge de tratament nedrept. Ci pur și simplu ca o relatare a faptelor, așa cum sunt, pentru că e necesară o bună doză de realism atunci când intri în acest domeniu, ca în orice domeniu nou, de altfel.

Problema publicării unei cărți este complexă și de cele mai multe ori nu ține de valoarea cărții mele sau de valoarea mea ca scriitor. De aceea refuzurile nu trebuie luate personal. Dar toți care scriem, știm că e foarte greu asta.

De ce am ales să public cartea pe cont propriu?

Pe lângă toate aceste premise din industria editorială, mai erau și considerentele personale.

Atunci când după multă muncă de editare am ajuns în sfârșit la varianta finală a manuscrisului, am simțit că trebuie să îi dau drumul cât mai rapid în lume. Nu puteam să mai țin cartea în mine. Dacă e să folosesc în continuare comparația cărții cu un copil, era timpul să o „nasc” și nu mai suferea amânare. O carte are un timp al ei, ca orice lucru pe care-l facem, până la urmă.

Poate că și manuscrisul meu ar fi fost acceptat într-un final sau poate ar fi fost veșnic respins, nu voi ști niciodată. Probabil că trebuia să joc jocul răbdării și perseverenței la refuzuri (cum au făcut la începuturi atâția scriitori ajunși celebri mai târziu). Dar eu nu mai puteam să aștept. Simțeam că dacă mai țin în mine cartea, se va „strica”. Ar fi fost ca un copil nenăscut.

Orice proiect major ca acesta presupune multă energie fizică și mentală investită. Ani de zile am „văzut” cartea asta în mine, înainte de a exista, m-am gândit la ea aproape zilnic și când nu am lucrat efectiv la ea. Dacă un astfel de proiect rămâne nefinalizat, nu rodește, nu se naște, atunci toată energia lui se transformă într-un mâl care a trenează în mine, mă trage în jos, nu mă lasă să merg înainte și să creez ceva nou. Știu, am mai pățit asta. De aceea încerc să-mi finalizez proiectele, așa mici, cum sunt. Sau să mă împac cu abandonarea lor la timp, atunci când e cazul.

În plus, cartea mea conținea și un proiect fotografic. Așa o visasem eu, o carte frumoasă, ilustrată cu fotografii. Știam că e greu să fie acceptată spre publicare de o editură o carte care conține doar text (mai ales autobiografic – cu excepția situației când ești o celebritate 🙂 ), dar o carte cu fotografii, pe hârtie bună (costuri mai mari), era și mai greu.

Așa că singura opțiune valabilă pentru mine era publicarea independentă.

Nașterea anevoioasă a unei cărți

După multe căutări, am găsit o editură mică din Timișoara care mi-a dat un preț corect pentru tipărirea cărții. Dar ce am apreciat și mai mult a fost faptul că a fost dispusă să discute cu mine, să mă sfătuiască, să îmi facă o probă de print a cărții, mai ales pentru fotografii (nicio altă editură nu a vrut asta).

Ce a presupus publicarea?

– Am pus în pagină cartea, iar pentru asta am învățat Indesign. Aș fi putut apela la un designer, dar am ales să fac eu asta, pentru că au fost multe modificări în layout-ul cărții cărții și ar fi luat foarte mult timp ping-pong-ul de mesaje între mine și designer, în cazul în care ar fi avut cineva răbdarea necesară.

– Am rugat pe cineva să-mi scrie o introducere (asta deja făcusem cu ceva timp înainte, de fapt).

– Am dat cartea la corectat la cel puțin doi corectori (foarte important! de multe ori nu-ți vezi propriile greșeli de ortografie și gramatică). Am incorporat corecturile. Modificare layout. Din nou.

– Am re-prelucrat unele poze, am schimbat caracteristicile tehnice. Probe de print din nou. Modificare dimensiuni carte, la sugestia editurii. Erau atâtea lucruri pe care nu le știam.

– Am mai rescris puțin pe alocuri, până în ultimul moment.

– Am realizat designul copertei.

Practic eu am făcut tot. Mi-a luat cam trei luni, până am dat bun de tipar. Iar tipărirea efectivă a mai durat două-trei săptămâni. Soțul meu glumea că singurul lucru care-mi mai rămânea de făcut era să aduc o imprimantă în sufrageria noastră și să tipăresc eu cartea 🙂

Un „copil” perfect

Atunci când editura m-a anunțat că în sfârșit e gata cartea, am plecat cu mâinile tremurând pe volan pe drumul până la editură, pe care-l făcusem de vreo douăzeci de ori în ultimele luni (oare câte sute de kilometri se adunaseră, deși editura era în același oraș?). Nu o să uit momentul când am ținut pentru prima dată cartea tipărită în mâini. M-a cuprins o mare fericire. Ca la o naștere, când în sfârșit îți ții copilul în brațe, nu-i așa? 🙂 Am simțit și o mare ușurare. Ieșise foarte bine. Toată tensiunea ultimelor luni intense s-a disipat. Dar cel mai important… cartea era finalizată!

Sincer…. poate că nu a ieșit așa perfectă cartea cum era în mintea mea, dar sunt mare fan al zicalei, devenită clișeu aproape: mai bine ceva imperfect finalizat, decât ceva perfect pe care nu-l faci niciodată.

Și gata, final fericit, nu? O, nu! Abia acum începe greul!

Despre promovare și alți demoni

La început mi se părea că cel mai greu va fi să aduc manuscrisul în forma finală. Apoi mi s-a părut cel mai greu să găsesc o editură și să public efectiv cartea. Iar apoi cel mai greu mi s-a părut să fac tot ce trebuie pentru ca această carte să ajungă la cititori. Era vorba de… PROMOVARE!

Cui îi place promovarea? Mie nu. E împotriva firii mele timide și introvertite. E împotriva spiritului modestiei în care am fost crescută. Apropo, mulțumesc, mama și tata că m-ați educat așa, nu vreau să fiu cu „tupeu”, deși mi se spune că mi-ar fi de folos acum. Să ne amintim, cei care am prins vremurile dinainte de 1989, că pe atunci nu exista proprietate privată sau afaceri în sensul de astăzi. Nu exista să te promovezi tu, ca individ. Eu așa am crescut. Promovarea mi-a rămas o limbă străină.

Dar știam că dacă vreau să ajungă cartea mea la cititori trebuie să fac efortul acesta. Altfel cartea ar rămâne pe veci în cutii la mine în sufragerie. În același timp, promovarea, deși necesară, îmi mirosea a laudă de sine, a texte bombastice și agresive, iar eu voiam să fiu sinceră, nu voiam să bombardez lumea cu „content”.

Cineva mi-a spus: dacă toți oamenii pe care-i cunoști ar cumpăra cartea, nici n-ai avea nevoie de promovare și ai epuiza instant tirajul (400 de exemplare). Dar nu toți oamenii pe care-i cunosc vor dori să citească sau să cumpere cartea mea. Din diverse motive, uneori efectiv din lipsă de timp sau chef. Și vreau să respect libertatea cititorilor. Nu vreau să vorbesc tot timpul de cartea mea: ai citit-o, ți-a plăcut, ce părere ai, etc.

Lansarea cărții

Ce a urmat? Organizarea primei lansări a cărții, cu tot ce presupune ea: găsire locație, prezentatori, realizat afiș, eveniment facebook, text de prezentare, distribuire pe rețele sociale și presă online. Și da, un discurs în fața oamenilor. Brrr.

Am avut lansarea cărții la sfârșitul lui iunie 2021 în aer liber, în curte la Faber, pentru că erau încă în vigoare restricțiile cu pandemia (nu era permis să se adune mai mult de zece persoane într-un spațiu închis). Am prins o căldură de 40 de grade. Din cauza caniculei, oboselii acumulate, vulnerabilității, stresului de a vorbi în fața atâtor oameni (chiar dacă majoritatea erau cunoscuți), la final, când a trebuit să dau dedicații pe carte, creierul meu a clacat și am uitat toate numele persoanelor, unii chiar prieteni. Sper că m-au înțeles și m-au iertat.

În următorul an am mai organizat diverse evenimente: lansări, expoziții cu fotografiile din carte, am participat la târguri și festivaluri, nu doar literare. Am trimis cărți prin poștă, am contactat librării și site-uri, am cărat cărți în librării, am făcut afișe, avize și facturi. Am fost contabilă, designer grafic, departament de marketing și comunicare, firmă de curierat. Practic am făcut singură munca unei edituri. Am avut interviuri și am participat la emisiuni TV. Am descris o parte din ele în Retrospectiva 2022.

Partea întunecată a promovării

Partea întunecată a promovării este că m-a extenuat foarte mult. De ce să nu recunoaștem, e plăcut să primești atenție și poate deveni o dependență (pe asta se și bazează social media și explică faptul că petrecem atâta timp acolo, nu?). Dar adevărul e că până la urmă mă secătuiește și mă destabilizează. Oricum, și scrierea cărții a fost un mare efort fizic, intelectual și emoțional. În următorul an după publicare am suferit de epuizare, anxietate, insomnii, apatie, senzația de „creier prăjit” și frecvente pierderi de memorie (ca la lansare).

Poate că toți cei care scriu visează să devină scriitori „mari”, celebri. Poate că și eu visam la asta. Dar acum îmi dau seama că nu aș putea duce toată atenția îndreptată asupra mea, care vine cu promovarea și celebritatea. Așa că eu vreau să fiu un scriitor „mic” 🙂 . Îmi place relativa mea anonimitate.

Învață să ceri

Poate că și mai greu decât promovarea pentru mine este să cer ceva de la oameni. Orice, de la oricine. Pe de o parte, ține de educația mea. Pe de altă parte, o cerere conține în sine posibilitatea unui refuz. Și aia doare. Atunci când e vorba de ceva așa de personal ca o carte, e greu să te detașezi și să primești senin răspunsurile negative sau ignorarea. Cel puțin eu nu reușesc. Dar a trebuit să învăț să cer.

Doriți să faceți o recenzie cărții mele? Doriți să facem un eveniment în librăria voastră? Doriți să prezentați la lansare? Doriți să facem un interviu/articol? Îmi lași o recenzie pe goodreads/facebook?

Exemple concrete. Am încercat să contactez site-uri care fac recenzii pentru cărți. Am scris la vreo zece. Mi-a răspuns pozitiv unul. Restul tăcere. Am contactat librării sau oameni pentru evenimente. Uneori am primit răspunsuri pozitive, alteori negative sau niciun răspuns. Am contactat un site major de vânzări cărți online. După un prim răspuns telefonic favorabil, au urmat multe mailuri și telefoane fără răspuns, după care am abandonat. Asta e. Am introdus cartea în librării unde – probabil pentru că nu mă cunoșteau și nu le spunea nimic numele meu – au pus-o pe un raft marginal, în spate, unde nu avea nicio șansă să fie văzută de posibili cititori și nu s-a vândut nicio bucată.

Uneori am așteptat o mână întinsă, dar ea n-a venit. Uneori am cerut ajutor de la oameni cunoscuți, dar nu a venit. Dar am avut și surprize plăcute, oameni care au venit spre mine și m-au invitat la interviuri, emisiuni TV, radio sau expoziții.

Curajul de a publica o carte

Prima dată când cineva m-a întrebat de ce scriu (cartea aceasta, în particular), răspunsul a venit imediat, fără să mă gândesc: „Pentru că am ceva de spus”. Iar asta m-a speriat și imediat mi-a venit în minte replica: „dar cine ești tu să ai ceva de spus?”. Da, chiar așa, cine mă cred?! Pentru a face public ce ai scris este nevoie de o încredere care frizează tupeul și nerușinarea: că ai ceva de spus, că textul tău merită să fie citit și de alții. Iar eu nu am încrederea asta, chiar nu o am! Este marele meu minus, încrederea în sine.

Cred că ajută să ai pe cineva care te susține și care crede în tine, în scrisul tău și te ajută să publici, dar eu nu am avut asta. Și pentru că eu nu le-am avut, m-am gândit să încerc să ofer acest suport altor scriitori la început de drum, ca mine, pe cât am putut.

Multă lume mi-a zis că am avut așa curaj să public cartea asta. Dar eu nu simt că am curaj, chiar sunt copleșită de teamă deseori. Mi-e teamă că am scris ceva greșit, pe care nu-l voi mai putea retrage mai târziu, o dată ce a fost scris într-o carte. Mi-e teamă că mă vor răni criticile. Mi-e teamă că ce am scris poate avea un impact negativ asupra unei persoane (scrisul presupune o responsabilitate). Mi-e teamă că oamenii vor înțelege greșit ce am vrut să spun. Mi-e teamă că pur și simplu e o carte proastă și nu-mi va zice nimeni și nu-mi voi da seama, fiind orbită de orgoliul de a publica (ca hainele invizibile ale împăratului din poveste).

Mulți ani am încercat să scap de frica legată de tot ce scriu (și creez, în general). Am tot crezut că va fi mai ușor cu trecerea timpului. Am crezut că dacă persist pe cale (urmează-ți visul, blabla), dacă lucrez la mine și mă autoperfecționez (mitul dezvoltării personale și a metodelor care te „rezolvă” de toate problemele și fricile), dacă aș face asta sau aia, va fi mai ușor. Dar  nu este mai ușor. Și nu va fi vreodată.

Treaba asta cu scrisul (și publicatul) nu e pentru cei slabi de înger 🙂

Și… merită?

Dacă e să pun în balanță toate costurile unei cărți (materiale și imateriale) cu profitul obținut… NU! Dar eu nu m-am gândit la cartea acesta ca la ceva din care să scot profit.

Altă realitate: sunt mii de cărți în librării, de ce ar alege-o cineva pe a mea? Lumea nu așteaptă cartea mea, ci probabil va trece în mare parte neobservată. Pentru mine este rodul efortului multor ani, este „copilul” meu, pentru alții e doar o carte.

Mai știu și asta: fiind o carte publicată independent nu va primi niciodată un premiu (în România, cel puțin, nu). Nu mă va invita nimeni la un festival literar sau la orice manifestare „serioasă” de literatură. Nu va scrie nimeni un articol sau recenzie despre cartea mea, decât dacă eu mă voi zbate pentru asta. Nu voi obține niciodată aprecierea din partea unei „autorități” în literatură, ceea ce înseamnă o validare, atât de necesară până la urmă pentru orice scriitor, oricât de mic sau mare ar fi. Știu că nu voi putea trăi niciodată din scris sau nu voi obține nici măcar un mic câștig, pe care să-l simt (altă validare). Să continui?

Pentru ce atâta efort atunci? Până la urmă nu este o carte „mare”, știu. Dar cărțile mari sunt rare și se văd doar dacă trec testul timpului. Până la urmă, scopul meu nu este să scot o carte „mare” ci să scot cea mai bună carte pe care o pot eu scrie în momentul acesta. Să-mi fac treaba mea, aici și acum, să dau tot ce pot mai bine din mine în scris. Atât.

Și încă ceva: refuz să-mi definesc valoarea a ceea ce scriu (și a mea) prin numărul de cărți vândute și profitul pe care-l fac. Asta am înțeles doar cu mintea, dar până să ajung să și simt asta, să incorporez gândul acesta în inima mea… e cale lungă. O, da!

De aceea, cu toate că „știu” lucrurile astea, mă încearcă deseori dezamăgirea, descurajarea, neîncrederea că ceea ce scriu este bun.

Dar mai știu ceva, că a scrie și mai mult, a publica o carte (chiar și independent) este un privilegiu, un dar. Și ca orice dar, trebuie să-l dau mai departe… cu generozitate. E o nevoie normală de a fi apreciate creațiile mele (și eu, implicit), dar e și ceva orgoliu la mijloc. În concluzie, mai am de deparat grâul de neghină și din nou, mai am de lucru la mine… de parcă asta s-ar termina vreodată.

A fi sau a nu fi scriitor independent

Dacă va fi vreodată să mai scriu o carte, da, mi-aș dori să fie publicată de o editură. Voi face toate demersurile în acest sens. Poate voi fi mai detașată de următoarea carte. Da, mi-aș dori să nu trebuiască să fac totul singură. Oricum, pe cont propriu nu voi avea niciodată forța unei edituri. Da, mi-aș dori să am un mentor, un grup de suport de scriitori, să fie cineva mai experimentat în literatură care să creadă în talentul meu și să-mi întindă o mână, să-mi deschidă niște porți. Dar poate că nici eu n-am știu să le caut, să le cer, să mi le apropii. Poate și datorită firii mele solitare și timide, cu care mă tot lupt.

Am și început să public târziu. Aceasta e prima carte și am 44 de ani. Iar înainte nu am prea publicat (în afară de blog), adică nu am un CV literar. Sunt limite ale firii mele și limite ale „sistemului”. Pe unele le-am depășit, pe altele doar le-am înfruntat fără succes.

Dar dacă nu voi reuși să-mi fie cartea publicată de o editură, voi încerca din nou publicarea pe cont propriu. E un drum bătătorit acum.

Și apropo: da… merită! 🙂

——————————————————–

Mulțumiri

Orice carte conține la final o pagină de mulțumiri. Eu nu am avut-o în carte, dar o voi include aici. Și mă bucur că e așa, pentru că pot mulțumi mai multor oameni.

În primul rând, le mulțumesc cititorilor. Nu pot să vă nominalizez pe toți, dar fără voi cartea nu ar fi existat. Mulțumesc celor care ați lăsat o recenzie, care ați făcut o postare, care ați spus altora de carte sau ați făcut-o cadou, chiar și fără ca eu să știu. Mi-ați dat un mare ajutor pentru ca această carte „mică” să ajungă mai departe, în lume. Mulțumesc celor care mi-ați scris părerea voastră sinceră. Mi-ați făcut o mare bucurie când am aflat că această carte a fost una din cărțile voastre de suflet! Asta face ca scrisul și publicatul să merite tot efortul.

– Mulțumesc „bufnițelor” și echipei de la librăria independentă „La Două Bufnițe” pentru că ați oferit un loc generos cărții mele la raft și pentru ușurința cu care am colaborat cu voi. Și pentru efortul necontenit de a promova scriitori timișoreni și români, în general.

– Mulțumesc Editurii Faninu pentru răbdare și pentru că această carte a văzut lumina zilei.

– Mulțumesc Faber, pentru ospitalitate la lansarea cărții

– Mulțumesc Diana, Isabella și librăriei Cărturești pentru ajutor la lansarea și promovarea cărții.

– Mulțumesc Alisa, pentru că m-ai „adoptat” și ai vorbit așa frumos la lansarea cărții la București, deși nu mă cunoșteai dinainte.

– Mulțumesc literaturapetocuri.ro pentru recenzie și citestema.ro pentru prezentarea cărții.

– Mulțumesc, Pr. J, pentru toate sfaturile referitoare la carte, pentru revizuirea manuscrisului, pentru că nu m-ați lăsat să „scap ușor” și m-ați tot îndemnat să rescriu, până am dat tot ce-am putut mai bun.

– Mulțumesc Bogdan M., pentru sfaturile referitoare la scris.

– Mulțumesc Bogdan B. și Alina, pentru cuvântul înainte la carte.

– Mulțumesc Florina, pentru articolul din Ziarul Timișoara.

– Mulțumesc Roxana, pentru invitația la Selfie și alte invitații la TVR Timișoara. Și pentru generozitatea și entuziasmul cu care îi faci cunoscuți pe oamenii din comunitatea creativă locală.

– Mulțumesc Daliana, pentru fotografiile la atâtea evenimente.

– Mulțumesc Andreea și Diana pentru corectura manuscrisului, pentru sugestii, încurajări și pentru că putem visa împreună la cărțile noastre.

– Mulțumesc Alina, pentru interviurile la Radio România Actualități.

– Mulțumesc dna. Oana, de la Radio România Cultural, pentru invitația la emisiunea „Scriitori la microfon”. Ce surpriză a fost!

– Mulțumesc, dl. Lucian, pentru ajutorul și susținerea în organizarea expozițiilor, la Bookfest și altele.

– Mulțumesc Luiza, pentru conversația la podcastul tău „Walk the talk”.

– Mulțumesc, Robert, Horea, Cristian, pentru că ați vorbit așa de frumos la lansări și vernisaje.

– Mulțumesc Casa cu iederă pentru spațiul expozițional.

– Mulțumesc Andrea și echipa festivalului Plai pentru că m-ați primit cu ateliere și expoziții.

(sper că n-am uitat pe nimeni)

– Mulțumesc, mama, pentru că ai acceptat să public această carte care vorbește și de familia noastră. Știu că nu este ușor să ai un copil „artist” și poate că tu și tata v-ați fi dorit altceva pentru mine, dar mulțumesc pentru susținerea necondiționată.

– Mulțumesc soțului meu. Ești criticul și „asistentul” meu cel mai bun. Fără susținerea și înțelegerea ta nu aș fi reușit să duc la capăt cartea asta, la fel ca toate proiectele mele creative și fanteziste, care uneori te implică și pe tine 🙂

—————————————————-

Citește și partea 1: Cum să (nu) scrii o carte autobiografică

PS: Dacă doriți să primiți scrisori pe email de la mine, adică texte personale, mai informale decât ce scriu pe blog sau în rest, destul de rare (doar sunt scrisori), abonați-vă aici.