Retrospective

Calea dorințelor. Retrospectiva 2019, partea I

„Bastian îi arătase leului Graorgraman inscripția din spatele talismanului.

– Oare ce ar putea să însemne „FĂ CEEA CE VREI”, nu înseamnă că pot face tot ce am chef, ce zici?

– Nu, răspunse leul cu glasul adânc ca un răcnet, înseamnă să faci ceea ce este adevărata ta voință. Și nimic nu e mai greu.

– Adevărata mea voință? Ce-i asta?

– E taina ta cea mai profundă, pe care n-o cunoști.

– Atunci cum pot s-o descopăr?

– Mergând pe calea dorințelor, de la una la alta și până la ultima. Iar ea te va conduce la adevărata ta voință.

– Nu mi se pare prea greu.

– E cel mai primejdios dintre toate drumurile, spuse leul.

– De ce? întrebă Bastian. Nu mă tem.

– Nu-i vorba de asta, însă se cere cea mai desăvârșită sinceritate și atenție, căci pe nici un alt drum nu te poți rătăci atât de ușor ca pe acesta.

– Vrei să spui că dorințele care se ivesc nu sunt întotdeauna bune?

Fără să vrea, Bastian se ghemui tot când Graorgraman grăi cu glasul său ce făcu iar să vibreze pământul:

– Ce știi tu ce sunt dorințele! Ce știi tu ce e bine!”

 Am citit pe nerăsuflate cartea de vreo 400 de pagini. După ce tot anul, până la concediul din vară, reușisem să mă țin de hotărârea de a nu mai citi romane, acum sufletul meu parcă era însetat de o poveste. Și am nimerit… ce poveste! Povestea fără sfârșit. Care stătea de mult și mă aștepta în bibliotecă. Aparent o carte pentru copii.

Dar asta nu era singura hotărăre, sau așa zisă rezoluție, pe care o luasem la începutul anului trecut.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă am început să simt tot mai mult că timpul este cea mai prețioasă resursă, o resursă care se diminuează. Timpul și energia mea. Așa, ca o paranteză, anul acesta, împlinind 42 de ani, m-am gândit, oare de ce nu ne zice nimeni când suntem tineri că timpul, tinerețea, puritatea, energia pe care le avem atunci sunt cel mai prețios lucru? Pentru că atunci nu ne dăm seama, ne purtăm ca și cum ar fi o resursă nelimitată și le cheltuim ca niște milionari, le risipim de multe ori. Sau cel puțin eu așa am făcut. Însă și dacă mi-ar fi spus cineva, probabil că nu aș fi ascultat. 

Deci, vorbind în termeni economici, pe care nu i-am înțeles în facultate, am de a face cu o resursă limitată, așa că trebuie să o folosesc cât mai eficient. Ei, nu sunt chiar așa calculată. Dar totuși, se leagă de lista aceea cu hotărâri, pe care, ca o tocilară, o fac cu conștiinciozitate la începutul fiecărui an. La începutul lui 2019 m-am hotărât ca în anul ce vine să mă concentrez doar asupra a trei domenii care mă interesează cel mai mult: credință, istorie și fotografie.

Mi-am dat seama că pentru asta trebuie să elimin alte activități și domenii care-mi consumau timpul. Din cauza asta m-am hotărât să nu mai citesc sau urmăresc romane sau alte cărți, articole, conferințe care nu se încadrează în domeniile acestea. Să reduc statul pe internet la minim, doar strict pentru necesitățile afacerii și mesaje concrete. Să nu mai particip la atâtea evenimente în oraș. Să nu călătoresc așa mult. A fost o încercare de a-mi direcționa timpul și energia spre a construi ceva, ca să nu le risipesc și să risipesc. (Dar în același timp, mi-am propus să nu fiu egoistă cu timpul meu, să-l dăruiesc și altora, când e nevoie).

(pagină din jurnal, ianuarie 2019)

Poate că dacă nu aș fi început să fac o meserie complet nouă pentru mine acum vreo doi ani ani, cea de ghid de turism, nu aș fi simțit că am așa de mult am de învățat. După ce m-am apucat binișor de studiu, mi-am dat seama că îmi trebuie un plan nu pe un an, ci pe zece ani, dacă chiar vreau să fac ceva bun.

Dacă mă uit în urmă, am reușit în mare parte să mă țin de hotărârea aceasta. Bineînțeles că am mai avut și scăpări. Cred că partea cu folosirea internetului cu măsură și folos a fost cea mai grea pentru că toți suntem conectați aproape non stop la net și aplicații și asta mă influențează, chiar și fără să vreau, iar tentația de a mă uita ce a făcut x și y, de a citi una și alta, care par foarte interesante sau utile sau cel puțin amuzante și a sări dintr-o pagină în alta e mare. Însă chiar și așa, am văzut cât de mult înseamnă un efort concentrat, însoțit de disciplină. Rezultatele se acumulează câte puțin în timp, iar într-un an am citit și învățat foarte mult (mai ales la istorie, în sens larg, incluzând istoria Timișoarei, a Europei, arhitectură, istoria artei, memorialistică, etc).

Doar că (din păcate?) de fotografie m-am ocupat cel mai puțin. Încet, încet, fotografia a trecut pe plan secundar ca profesie, iar partea de ghid de turism a devenit munca mea principală. Ceea ce a fost surprinzător pentru mine, pentru că în ultimii șapte ani acesta a fost țelul meu principal în ceea ce privește jobul, să fiu fotografă. Și nu a fost singura surpriză pentru anul acesta.

Spre surprinderea mea (de tocilară), nici din celelalte hotărâri pe care le-am luat la începutul lui 2019, nu am realizat aproape nici una. Poate cu excepția reamenajării bibliotecii. Nu am reușit să public cartea și albumul foto, nu am reușit să mă apuc de proiectul foto-documentar, nu am reușit să mă apuc de alergat, sau mai degrabă să mă țin de alergat (asta deja e clasică!), nu am avut un copil, nu am cicălit mai puțin (asta-i de la capitolul „soție” :)

Însă cu toate acestea, nu am avut sentimentul nereușitei, ci dimpotrivă, am avut tot mai mult sentimentul că sunt pe drumul cel bun (nu cu cicăleala, bineînțeles). Nu spun nici o noutate, dar sunt unele lucruri care depind de mine, iar altele care nu depind de mine, oricât le-aș dori eu. Și poate că este mai bine așa.

Mă gândeam cum lumea ne oferă atâtea soluții, atâtea metode și tehnici de a ne îndeplini dorințele, care, mai mult sau mai puțin, stau sub semnul celebrului slogan „Dacă vrei, poți” (reclama la Adidas din anii ’90). Oare chiar așa să fie? Dar dacă ce ne dorim nu este bine pentru noi? Și dacă credem că ajunge să vrem și obținem, nu devenim prea aroganți? Și cum rămâne cu Dumnezeu dacă noi credem că ne determinăm viața prin niște tehnici mentale, ca și cum am face rugăciuni către… noi înșine sau în fine, către o energie nespecificată, pe care o direcționăm tot cum vrem noi? Încă îmi clarific ideile pe tema aceasta, dar măcar atât pot spune, prin cuvintele leului din poveste „Ce știi tu ce sunt dorințele! Ce știi tu ce e bine!”

Dar mai există și altă cale.

Poate că unii, care ați mai urmărit blogul meu, știți că de mai mulți ani îmi aleg un cuvânt al anului. Cuvântul pe anul acesta a fost „cruce”. La început am vrut să scap cumva de el, să îmi zic că nu am înțeles bine, pentru că pare un cuvât prea greu, prea serios, prea bisericos. Dar așa a „venit”. Cuvântul anului nu este un cuvânt pe care-l aleg în mod rațional, nu este o chestie de gândire pozitivă, nu este un ideal, ca și cum aș vrea eu să direcționez lucrurile într-o anumită direcție. Ci pur și simplu stau în liniște cu mine și…vine. Și până la urmă a fost cel mai potrivit cuvânt. Acum și de acum înainte, sper.


(fotografie făcută pe drumul spre schitul Locurele, prin mai 2019. De atunci m-am gândit că o voi folosi la retrospectiva anului)

Așa că anul acesta nu voi avea un cuvânt al anului. Probabil că nu voi mai avea de acum încolo. Poate și pentru că simt că și aceasta este o tehnică, o unealtă care mi-a fost de folos un timp, după care nu mai am nevoie de ea. Pe de altă parte, cuvintele pe care le-am ales până acum, nu le pot bifa pe o lista de un an, ci îmi ajung ca să lucrez la ele o viață: love, connect, pasiune, libertate, smerenie, copil, inimă, simplitate.

Până la urmă, acea „cruce” se leagă și de dorințele și hotărârile pe care nu am reușit să le îndeplinesc.

Apropo de asta, am citit anul acesta o carte care m-a hrănit, m-a scuturat, m-a inspirat, mi-a răspuns la întrebări, mi-a dat modele de viață. E un „munte” de 950 de pagini, care-mi doream să nu se mai termine. E vorba de Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose (poate un titlu neatrăgător pentru cineva care nu a auzit de el și nedrept față de comoara care se găsește înăuntru). Unul din lucrurile care mi-a rămas întipărit în minte, ca un principiu călăuzitor a fost: „Care este calea noastră și unde va duce ea (se întrebau Părintele Serafim și prietenul său, Părintele Gherman)? Ei nu și-au fixat niciodată în prea multe cuvinte un țel bine definit, ci mai curând și-au deslușit drumul de la o zi la alta, încrezându-se în pronia dumnezeiască, zidind pe truda zilnică și pe rugăciune (oricât de slabe ar fi fost), mai curând decât pe planuri și pe organizare. […] Dacă ceea ce facem este neplăcut lui Dumnezeu, se va izbi de obstacole de netrecut”. Mi se pare tare greu de urmat calea asta, dar așa aș vrea să trăiesc. Într-un fel, e ca și jocul acela din copilărie, când trebuia să te lași să cazi liber, pe spate, având încredere că celălalt te va prinde. Doar că acum trebuie să mă las să cad liber în „brațele” Lui.

Poate că nu era bine pentru mine dacă unele dorințe se îndeplineau. Sau poate că pentru unele lucruri nu era timpul lor sau nu eram eu pregătită. Un exemplu mai concret sunt dorințele legate de fotografie, de proiecte, de carte, cele ce țin de domeniul acesta artistic-creativ (dar nu e vorba doar de ele). Acestea au nevoie de un timp de coacere și cred că nici eu nu mi-am imaginat că poate dura atâta această coacere. Dar am învățat să am răbdare. Și să împlinesc lucrurile care vin natural, cumva „de la sine”.

Și totuși, acum, fiind la început de an, mă întreb dacă are rost să-mi mai fac o listă cu hotărâri și dorințe. Da și nu. În legătura cu munca, da, am niște dorințe concrete. Parcă se numeau obiective la economie, nu? Lucrând pe cont propriu, altfel nici nu merge. Dar și mai mult decât niște obiective (în legătură cu munca, dar mai ales în rest) încerc mai degrabă să am niște principii și direcții călăuzitoare, încerc să navighez cu atenție pe calea dorințelor, iar apoi îmi voi desluși drumul de la o zi la alta, străduindu-mă să urmez modelul părintelui Serafim.

Fă ce vrei! se spunea în Povestea fără sfârșit. Pare dictonul zilelelor noastre, al libertății absolute. Dar nu îmi folosește la nimic acest fel de libertate.

Cum să dobândesc discernământul de a înțelege ce vreau, ce este bine pentru mine să-mi doresc? Oare care e voința mea adevărată? Și până la urmă ce ține de mine? Disciplina și voința. Efortul și strădania. Curajul și onestitatea. Iar acestea nu sunt niște calități înnăscute, ci sunt o alegere.

Așa că mulțumesc pentru timpul care mi s-a dat și…mai fac o listă și anul acesta. Ca să am ce povesti la anu.

(Ianuarie 2019, drumeție la schitul de pe muntele Semenic. Prima fotografie cu o cruce din 2019)

 

Please follow and like us:
error

1 thought on “Calea dorințelor. Retrospectiva 2019, partea I

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *