Calea curajului. Retrospectiva 2019, partea II

Mai știți ce făceați în ianuarie 2019? Eu știu. Mă promovam ca fotografă. Și nu așa, la adăpostul internetului, trimițând mailuri, ci am bătut din ușă în ușă la grădinițe și școli pentru a le face o ofertă de portrete pentru copii de 1-8 martie și la serbări.

În articolul trecut vorbeam de resurse limitate, aici de promovare și ofertă, cred că nu am folosit atâția termeni economici din facultate. Și atunci îmi erau la fel de străini. La fel cum nimic nu e mai străin de firea mea ca promovarea. Am avut accese de panică înainte de a merge în această „misiune”. M-am întors din drum. Nu am dormit noaptea. Am avut probleme cu stomacul de stres. Și totuși m-am dus. Și care a fost rezultatul? ZERO. Absolut nimic. Nada. Niente. Nici un client. Nici un telefon măcar.

Și atunci m-a pufnit râsul. Nu chiar imediat. Ci așa, după vreo două luni, când m-am calmat. Și, într-un fel ciudat, am avut sentimentul unei reușite.

„The secret to failure is timidness.”

Secretul eșecului este timiditatea – spunea un fotograf american, Eric Kim. Sincer, în primul moment m-am enervat când am citit asta. Mă gândeam că sună așa…american, a slogan din ăsta de dezvoltare personală care vrea să te facă un pitbull de om. Până la urmă ce e în neregulă cu timiditatea? Vorbesc eu, care, de când mă știu, am fost timidă.

Dar este o timiditate bună și o timiditate rea. Mai ales pe una dintre ele o cunosc atât de bine. Este acea timiditate care te împiedică să vorbești, care te împiedică să acționezi, care seamănă cu smerenia, dar nu este, este doar frică oarbă, care se împletește cu neîncrederea în sine și te împiedică să-ți manifești darurile, talentele, pe tine, întreg, care te face să te detești pentru că nu ai avut curaj, nici pentru lucrurile cele mai mărunte când vine vorba de relațiile cu ceilalți sau de inițiative, care te face să visezi la ce ai spune și ai face, dar nu spui și nu faci niciodată, care te face să te resemnezi că ești introvertit și asta e, n-ai ce face, stai acasă.

Acea timiditate ca o rană a ființei, care nu e neapărat înnăscută, ci dobândită. Acea timiditate, care la un moment dat pare să fi devenit propria ta natură, dar care te strânge ca într-un corset prea mic pentru tine, pe care totuși te obișnuiești să-l porți și când nu ți-e teamă, pentru că nu știi cum să faci altfel, dar care te împiedică să fii tu însuți…iar asta doare. Cred că acea timiditate este secretul eșecului. Iar eșecul în afaceri are cea mai mică importanță.

Vaccinuri anti-frică

Așa că la începutul anului trecut mi-am propus să mă lupt cu timiditatea mea. Cu acea timiditate. Și cum să fac asta? E o întrebare mai amplă care mă preocupă de mult. În ce măsură este posibil să mă schimb? Cât trebuie să mă lupt și cât trebuie să accept din neputințele mele (nu vreau să le numesc defecte)? Răspunsurile sunt multe și ample, la fel ca întrebarea. Țin de partea duhovnicească, la care nu o să mă refer, țin de partea psihologică, la care, de asemenea, nu o să mă refer, pentru că nu sunt specialistă în ele. Și țin de partea practică, despre care pot vorbi, pentru că… deh, la asta suntem toți specialiști.

Deci ce am făcut în mod practic? Mi-am aplicat niște „vaccinuri” anti-frică. Un vaccin conține chiar o doză din virusul cu care vrei să te lupți.

Mersul la grădinițe a fost doar unul dintre vaccinuri. De fiecare dată când am vorbit în public, la un vernisaj sau la un curs, de fiecare dată când am conceput un tur ghidat nou și a trebuit să stau în fața a zece, douăzeci sau chiar treizeci de oameni să le vorbesc, de fiecare dată când am luat inițiativa contactului cu un om necunoscut, de fiecare dată când am avut un client care mi-a cerut ceva complet nou pentru mine și nu am dat înapoi, am mai primit un vaccin anti-frică. Am înghițit atâta frică încât la un moment dat…nu, nu am devenit imună. Nu vă vorbesc dintr-un loc minunat de dincolo de frică. Probabil că ar fi trebuit să fiu moartă atunci 🙂 Dar încet, încet, în decursul a câtorva ani, a început să se crape acel corset al timidității rele.

Dacă secretul eșecului este timiditatea…Secretul reușitei nu este tupeul. Dar ce este?

Curajul

Și așa am început să înțeleg ce este curajul. Noi nu mai avem în zilele noastre situații de viață și de moarte, în care să ne manifestăm curajul. Trăim într-o societate care e în pace, în care suntem în siguranță în casele noastre și pe stradă, și de multe ori uităm asta. Iar dacă mai avem și bunăstare pe deasupra, cum avem majoritatea din noi, uităm de tot. Și pentru că nu mai avem ocazii să ne manifestăm curajul, devenim slabi.

Chris McCandles spunea în filmul „Into the wild” (nu  neapărat un model de urmat în alte privințe) că e important ca în viață nu neapărat să fii puternic, dar să te simți puternic. Să te găsești măcar o dată în fața celei mai primare condiții umane. Să stai în fața morții singur, cu mâinile goale. („And I also know how important it is in life not necessarily to be strong but to feel strong. To measure yourself at least once. To find yourself at least once in the most ancient of human conditions. Facing the blind death stone alone, with nothing to help you but your hands and your own head.”).

Noi nu mai avem astfel de încercări în prezent. Și mulțumesc că nu le avem. Nici nu mi le doresc. Deși nu au fost chiar așa de îndepărtate vremurile când oamenii au fost în astfel de situații și au avut acel curaj, care să ne fie model: la revoluția din 1989, în temnițele comuniste sau dacă ne uităm un pic mai în urmă, la cei care au murit în cele două războaie mondiale, la regi și oameni obișnuiți de-a lungul istoriei. Dar și în prezent, chiar dacă nu ne amenință vreun război, tot avem nevoie de curaj ca să trăim drept.

Partea întunecată a curajului

Ar fi frumos să fie o virtute absolută curajul, dar pentru că suntem oameni… pot spune câte ceva și despre partea întunecată a curajului. Este lipsa smereniei. Superioritatea față de cei care nu pot (încă), exasperarea că nu pot (nici măcar să vrea), dorința de a-i împinge de la spate, judecata. Folosirea acelei puteri nou dobândite prin curaj în sens rău, fără discernământ. E ca și cum ai primi dintr-o dată o mașină foarte puternică, care te face să te simți tare, care îți dă plăcere să vezi cum reacționează și cum țâșnește la comenzile tale, dar pe care, până la urmă, nu o poți stăpâni și te poate duce într-un șanț. Și poate că aici ar trebui să intervină timiditatea cea bună, pe care mărturisesc că încerc să o recuperez.

Revin la Povestea fără sfârșit. „În vremea aceea, se petrecuse din nou o schimbare cu Bastian (băiețelul ciudățel, fricos și hărțuit de colegi, care este eroul poveștii). Pe lângă toate darurile primite în Fantazia, se mai adăugase acum și curajul. Și ca de fiecare dată, și de data aceasta i se luase ceva în schimb, anume orice amintire despre cât de fricos fusese mai înainte. […] Dar cum era el oare într-adevăr? Nu mai știa. Primise atât de multe în Fantazia, iar acum nu mai era în stare să se regăsească pe sine printre toate darurile și însușirile cu care fusese înzestrat”.

Așa și noi, am vrea să avem doar calități, să ne perfecționăm întru totul, poate și împinși de la spate de modelele lumii contemporane. Dar nu ne dăm seama că și așa zisele noastre defecte sau neputințe sunt niște daruri. Poate tocmai acelea sunt „crăpăturile” prin care pătrunde și iese lumina („there’s a crack in everything, that’s how the light gets in”)

Decât un job

Misiunea mea imposibilă de promovare a fost un execițiu de curaj. Chiar dacă grădinițele par așa un loc drăgălaș, pentru mine au fost teren de luptă 🙂 Pe lângă asta, am mai dobândit ceva de preț. Am înțeles că acest gen de fotografie nu este calea mea. Nu o zic cu nici un fel de superioritate. E o muncă respectabilă și foarte grea și am tot respectul pentru colegii mei care fac asta. Dar nu are rost să mă concentrez pe un domeniu cu care nu rezonez. Am mai văzut până acum, chiar dacă am cunoștințele tehnice pentru a face un anume gen de fotografii, chiar dacă clienții apreciază, dar dacă nu sunt și cu sufletul acolo, e degeaba. Până la urmă nu se leagă nimic.

Așa s-a întâmplat cu sesiunile foto de Crăciun, cu nunțile, cu fotografia de produs. Mai bine merg în direcția unde simt că pot fi acolo cu totul, doar acolo pot să fac ceva cu adevărat bun. Până la urmă nu tehnica sau aparatura sau cunoștințele ne diferențiază ca fotografi, ci cât de mult pune fiecare din sine în munca sa. Și, ca un paradox, cât de mult reușește fiecare să curețe fotografiile de sine, adică de ego. Probabil că este valabil pentru orice muncă.

Cred că îmi trebuie mai mult timp să înțeleg toate implicațiile faptului că fotografia nu este doar un job pentru mine. Și de aceea nu pot să-l abordez în termeni economici, de cerere și ofertă. Dacă ar fi doar un job, ar trebui să răspund cerințelor pieței, ar trebui să fac un anume fel de fotografie, ar trebui să mă promovez și să fac mult mai multe ca să am clienți.

O dorință adevărată

În prima parte a retrospectivei pe 2019 vorbeam de calea dorințelor. Povestea fără sfârșit îmi mai dă și alte indicii:

 „Drumurile Fantaziei nu le poți găsi decât prin dorințele tale. Și nu poți trece decât de la o dorință la alta. Ceea ce nu-ți dorești îți rămâne inaccesibil. Și nu-i de ajuns să vrei să pleci dintr-un loc. Trebuie să tinzi spre altul. Trebuie să te lași condus de dorințele tale. […]

Prin labiritul celor o mie de uși nu te poate conduce decât o dorință adevărată. Cine nu are acea dorință trebuie să rătăcească până știe ce-și dorește, Iar uneori durează foarte multă vreme.”

Un lucru măcar știu, cum arată o dorință adevărată. Știu și cum e să rătăcești. Aș zice că prima mea dorință adevărată a fost întoarcerea în România, după ce am rătăcit mulți ani. Și mai știu care a fost dorința mea adevărată care m-a condus după m-am întors în România: să fiu fotografă. (Între timp, am avut și o dorință adevărată pe plan personal: să întâlnesc pe cineva și chiar m-am căsătorit între timp!) După ce vreo șapte ani am tras pentru asta, am fost surprinsă că anul trecut m-am îndepărtat de fotografie și încet, încet a trecut pe plan secundar. Și mai surprinzător, nu îmi mai doream să fiu fotografă, ca job, cel puțin. Nu mai era dorința mea adevărată.

Deja am întrezărit pe la jumătatea lui 2019, când am scris articolul Șapte ani în bucătăria fotografiei, că ceea ce mă mișcă nu este de a avea clienți foto, deși este foarte bine dacă-i am (pentru că totuși, trebuie să și trăiesc din ceva), ci faptul de a face proiectele mele. Așa cum sunt ele, slabe, bune, dar sunt oneste… sunt eu. Acolo mă exprim cel mai bine, acolo lucrez la mine, acolo pot dărui, acolo mi-e entuziasmul și împlinirea.

Și cu scrisul e la fel. Când scriu, mă simt mai vie, pot vedea legături și sens, parcă și în jur totul capătă o claritate deosebită (ca într-o fotografie?). Cu toate acestea, de multe ori mă roade îndoiala: dacă ce scriu e greșit? Dacă mi s-a strecurat un defect în raționament, în înțelegere?

Atunci când nu scriu și nu fotografiez, chiar dacă în rest am o viață profesională și personală împlinită, ceva lipsește. Am observat cum atunci când nu am mai creat ceva, deci când nu m-am mai înnoit din interior, am început să-mi doresc să mă înnoiesc din exterior. Am început să-mi doresc lucruri. De exemplu, mi-am încălcat hotărârea de nu-mi mai cumpăra haine. Mi-am cumpărat mai multe cărți decât puteam citi. Am stat mai mult pe internet. Și exemplele pot continua.

Portete

M-am uitat în urmă, la ce am fotografiat în ultimii ani și am putut trasa și în interiorul acestui domeniu o cale a dorințelor, care m-a condus dintr-un proiect în altul. Nu am reușit niciodată să fac un proiect doar pentru că mi-am stabilit un obiectiv în mod rațional. Disciplina m-a ajutat întotdeauna foarte mult, dar doar dacă am pus-o în slujba unei…dorințe adevărate.

Pot vedea cum firul roșu care trece prin fotografia mea sunt portetele. Este ceea ce mi-am dorit cel mai mult, dar și ceea ce este cel mai greu pentru mine. Poate că se leagă și de acea timiditate. Mi se pare că încă nu am făcut portrete cu adevărat bune, încă nu mi-am găsit stilul, dacă există așa ceva, nici modalitatea de lucru preferată.

Cum fotografia este foarte legată de parcursul meu personal, poate nu întâmplător am început cu autoportrete (proiect M-am întors acasă). Apoi am făcut portrete regizate/conceptuale, abordând oameni cunoscuți și necunoscuți care citesc (proiect Cititorii). Apoi am făcut portrete cu oameni…de piatră (proiect The stone people of Timisoara) – culmea timidității 🙂 Între timp am făcut o groază de poze cu natură, călătorii, obiecte, fotografii conceptuale, detalii ale orașului, mi-am încercat mâna la fotografie de stradă, cu rezultate mai degrabă nereușite. Apoi am început să fac portrete cuiva foarte apropiat, mamei mele, de care, teoretic, îmi era mai ușor să mă apropii pentru a o fotografia. Cred că,  în mod simbolic, este drumul meu de la sine spre celălalt, care se vede în fotografii. Dar încă nu am ajuns la capăt 🙂 Poate că de aceea portetele mele încă suferă de timiditate.

Iar la sfârșitul anului trecut s-a născut în mine dorința de a face un proiect cu portrete neregizate, pe stradă. A fost un proiect de scurtă durată, în care am fotografiat intensiv doar pe parcursul lunii noiembrie. A ieșit  Jurnal de noiembrie (sau The Strangers project), din care am extras fotografii pentru a ilustra articolul de față. Deși mi-am zis că nu mai fac expoziții, până la urmă am făcut și o expoziție cu acest proiect.

Ce urmează?

De parcă nu era totul destul de complicat, iată ce mai spune băiețelul Bastian din Povestea fără sfârșit:

„Ce ciudat că nu se poate să-ți dorești de-a dreptul ceea ce vrei. De fapt, de unde vin dorințele din noi? Și ce-i aceea o dorință?”

De cugetat.

Deci care este următoarea dorință adevărată, care să mă conducă prin labirintul celor o mie de uși al vieții mele?

Va urma.